Meditaţii

TOATĂ IERTAREA PĂCATELOR MELE

1. Şi, când Tu, Preaiubitul scump al vieţii mele, ai fost cu mine atât de altfel de cum ai fost cu alţii, n-ar fi trebuit, oare, ca eu să nu mai pot locui, până la sfârşitul zilelor mele, decât în casa dragostei Tale?

2. N-ar fi trebuit, oare, ca eu să nu mai pot întoarce, nici măcar pentru o clipă, privirile mele spre altcineva, niciodată?

3. N-ar fi trebuit, oare, ca eu să pot primi mai bine moartea, decât să trădez încrederea şi dragostea Ta?

4. Dar unde mi-a fost oare inima, în locul nefericit, când mintea mea a putut să uite toate acestea?

5. Şi unde mi-a fost mintea, în clipa nefericită când inima mea a uitat?

6. De ce nu mi-a fost măcar una din ele trează? De ce am dormit cu amândouă chiar în ziua cea mai rea, când ispititorul îmi şoptea cel mai viclean şi când împotrivirea neprihănirii mele era cea mai slabă?

7. Putea să cadă oricine – Tu, poate, nu Te-ai fi mirat prea mult: faţă de alţii nu fuseseşi aşa cum ai fost faţă de mine.

8. Putea să se lepede oricare dintre cei care stăteau pe margini – nu Te-ai fi mirat prea tare. Ştiai că Te poţi aştepta la aceasta de la oricine.

9. Putea să Te lovească oricât şi oricare dintre acei care niciodată nu-şi culcaseră capul pe umărul Tău şi nu-şi odihniseră iubirea pe chiar inima Ta.

10. Ei nu-Ţi spuseseră, plângând, un legământ atât de sfânt şi atât de neuitat, ca mine.

11. Pe umerii lor nu se aplecase capul Tău, într-o înfiorare atât de divină, cu o bucurie atât de încrezătoare şi într-un ceas atât de dumnezeiesc ca al meu.

12. De alţii, Tu nici nu Te-ai fi mirat şi nici nu Te-ar fi durut prea mult.
Dar eu? Tocmai eu!…

13. Când, după aceea, Ţi-ai ridicat ochii încercănaţi de durere şi m-ai privit doar o clipă adâncă în ochii mei vinovaţi,

14. când buzele Tale – la care priveam cândva ca la munţii de după care răsărea soarele, aducându-mi viaţă sufletului meu – s-au deschis palide şi cu greu,
15. când dragostea Ta – totdeauna atât de nevinovată şi dulce, acum zdrobită de mine – stătea sângerând în faţa mea

16. mi-ai spus numai două cuvinte:
„Şi tu?“

17. Atunci m-am prăbuşit!
Şi n-am crezut că mă voi mai putea scula vreodată.

18. Nu mai meritam decât dispreţul Tău total şi veşnic.

19. Nimeni nu fusese atât de sus şi nu se prăbuşise atât de adânc.

20. Nimeni nu fusese învrednicit de atâta har şi nu se făcuse vinovat de atâta nerecunoştinţă, ca mine.

21. Nimeni nu fusese atât de fericit ieri – şi atât de nefericit azi.

22. Sudoarea şi lacrimile îmi erau ca nişte şiroaie mari de sânge care îmi ţâşneau din străfundul unei răni adânci a inimii mele, ce parcă mi se rupea toată, începând de jos, până sus.

23. Dar cum aş fi putut eu oare descoperi, în alt fel,
cât de nemărginit de mare este dragostea Ta

24. şi cât de nepătruns de bun eşti Tu?
Iisuse! Tu eşti toată iertarea tuturor păcatelor mele.

Traian Dorz,
din „Prietenul tinereții mele”,
Editura Oastea Domnului, Sibiu

Lasă un răspuns