Centenar Oastea Domnului

Toate trec… numai sufletul rãmâne

Dacă suntem de acord cu faptul că toate trec (demnităţi, status social, conducători, bogăţie, sărăcie, pandemii şi molime, noapte, zi, ani şi decenii), atunci să nu uităm niciodată că Dumnezeu rămâne. Într-adevăr, din toate câte vedem nimic nu rămâne pentru totdeauna. Numai sufletul din noi este etern. Şi tocmai el este neglijat, ignorat şi chiar bagatelizat de omul contemporan, care a făcut din bunăstarea în această lume singura preocupare constantă, o veritabilă „religie” indispensabilă tuturor oamenilor. El a luat principalele valori creştine (dragostea, pacea, frăţia, unitatea) şi le-a deformat pentru a le folosi pentru promovarea unor scopuri pur pământeşti. Avem o mare aplecare pentru cele ce se prefac în scrum, socotindu-le ca şi cum ar fi veşnice, în timp ce sufletului, care rămâne pururea, nici măcar un cuvânt înţelept nu-i adresăm. O, şi ce nevoie avem de astfel de cuvinte! Şi ce grijă trebuie să avem de fiecare cuvânt în parte, căci, cu fiecare cuvânt, punem în joc adevărul (Pr. Serafim Rose).

O, dacă cuvântul nostru ar fi rugăciune unul pentru altul şi am vorbi din inimă aproapelui! Atunci am simţi nădejdea comună în Împărăţia Cerurilor unde nu mai există despărţire. Viaţa aceasta este o scenă de teatru şi precum se ridică cortina toate risipindu-se, tot aşa se întâmplă şi cu sfârşitul individual sau cu cel obştesc: toate dispar ca o umbră şi un vis, aşezându-ne în faţa unei noi realităţi de care am râs făcând semne cu ochii: VEŞNICIA. Copacul pe care l-ai plantat rămâne, precum şi casa ce ai clădit-o, dar cel ce a plantat şi cel care a clădit se duc şi nu se mai întorc. Ţărâna are două caracteristici fundamentale: e surdă şi mută.

Conştienţi de acest fapt, noi continuăm să stăm în nesimţire duhovnicească faţă de cele sfinte, faţă de Iisus Hristos cel Răstignit şi Înviat, petrecând în desfătări lumeşti care duc spre moartea veşnică. Omul modern tipic – sceptic, dezamăgit şi departe de Dumnezeu – poate găsi, în contact cu Lucrarea Oastei Domnului, o renaştere duhovnicească, o adevărată transplantare din solul celor lumeşti în humusul Ortodoxiei şi al vieţii îmbisericite. Noi, cei din Oastea Domnului, îi chemăm pe semenii noştri în această oază duhovnicească din pustia lumii, având credinţa şi nădejdea că suntem pe drumul cel bun nu datorită vredniciei noastre, ci pentru că i-am văzut pe Înaintaşii lucrării lui Dumnezeu păşind pe această cale. Şi chiar dacă mulţi nu i-am cunoscut în mod direct, avem la îndemână opera lor care nu constă în cărţi despre ortodoxie, ci în cărţi de îndrumare duhovnicească practică, o veritabilă hrană necesară pentru o viaţă ortodoxă. Evanghelia vie a lui Iisus Hristos şi-a dovedit adevărul în vieţile lor, iar Golgota finală a Sfinţilor Înaintaşi reprezintă o privelişte pe care nu avem dreptul să o uităm vreodată, dacă ne numim ostaşi ai Domnului Iisus. Prin urmare, Oastea Domnului nu îl cheamă pe om la un „creştinism nou” construit pe idei abstracte şi pe false iubiri, ci la o viaţă de pocăinţă, de nevoinţă şi de har în Biserică, dovedită prin numeroase minuni. Numai acest mod de viaţă reuşeşte să înmoaie şi să întoarcă inima omului către Dumnezeu. Să-l ascultăm şi să-l credem pe Solomon, care a dobândit o mare experienţă a faptelor şi a lucrurilor prezente sub soarele acesta: „…Şi totul este deşertăciune şi vânare de vânt” (Ecles 2,17). De aceea, să-L dorim pe Dumnezeu, să ne îndreptăm sufletul spre Iisus Hristos, singurul Adevăr în care toate sunt statornice, toate sunt zidite pe piatră, unde nimic nu este perisabil, unde totul creşte şi sporeşte şi nimic nu este învechit. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 16, 26).

Radu ROMÎNAŞU

Lasă un răspuns