Pofta ochilor – spune Cuvântul Sfânt – nu este de la Tatăl, ci din lume. Iar lumea şi pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.
O, ce înşelătoare este pofta ochilor, care vine din pofta inimii!
Doar puţin să asculţi muzica încântătoare,
doar puţin să priveşti frumuseţea păcatului,
doar puţin să te opreşti în locurile alunecoase,
doar puţin să nu ţii strâns frâiele inimii – şi te trezeşti cine ştie unde, după ce te-ai dus… După ce ai căzut. După ce te-ai întinat. După ce te-ai ars…
Cât te costă apoi să revii unde ai fost!
Câte lacrimi. Câte pierderi. Câtă durere. Câtă ruşine… Câtă pocăinţă. Câtă milă a lui Dumnezeu…
Dar, cu toate acestea, mulţi n-au mai revenit niciodată. S-au nimicit acolo, duşi de inima cuprinsă de vechea nebunie. Vrăjită de vechiul şarpe. Îmbrăţişată cu vechiul păcat…
Iată inima omenească!
Dar dacă îi mai şi zicem ca bietul Solomon: Haide, vreau să te încerc cu veselie!…
E ca şi cum ai spune unui porc spălat: Acum eşti curat, dar vreau să vezi şi tu singur cum e bine: haidem prin locuri mocirloase ca să te convingi şi să alegi…
La cea dintâi mocirlă, porcul spălat va fi biruit de vraja mocirlei. Şi se va arunca în ea cu o plăcere după care a tânjit de mult. Şi va grohăi de fericire, nemaidormind şi nemaiputând să iasă niciodată din mocirla lui.
Iată inima noastră firească!
De aici a pornit marea greşeală a lui Solomon, fiul unei atât de mari iubiri. Ucenicul unei atât de strălucite înţelepciuni. Şi moştenitorul unui atât de mare har. S-a bizuit pe inima sa şi şi-a dezlipit-o de Dumnezeu.
Şi-a luat soarta în mâinile sale şi nu şi-a mai încredinţat-o în Mâinile lui Dumnezeu (Ps. 37, 5). Şi-a desprins ascultarea de înţelepciunea lui Dumnezeu şi şi-a pornit-o după propria sa înţelepciune…
O, Domnul şi Dumnezeu sfinţeniei, ajută-ne să ne păzim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, ca să putem fi totdeauna vrednici să locuim lângă Tine.
Amin.
