11. Ce luminoasă trebuie să fi fost toată faţa şi viaţa primilor oameni!
Şi ce binecuvântată va fi fost toată umblarea şi trăirea lor cu Dumnezeu în dulcea lor vieţuire divină din Eden!
Vremea petrecută cu Dumnezeu, numai cu El, cântarea cu El, rugăciunea cu El, totul va fi fost nemai-uitat de frumos şi de fericit.
Pentru cei care trăiesc cu Dumnezeu, toate acestea sunt la fel şi azi.
12. În psalmi se spune uneori că Domnul Dumnezeu stă în Lumină; alteori se spune că El se învăluie cu întunericul ca şi cu o manta.
Nu este nici o nepotrivire aici, fiindcă acel întuneric în care se învăluie El este tot o lumină: o lumină atât de mare, încât e cu neputinţă de privit.
Şi din prea marea strălucire, pare întuneric. După cum este scris: El locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia (I Tim 6, 16).
13. Lumina este îmbrăcămintea cu care Dumnezeu îmbracă sufletul nostru în clipa naşterii din nou, căci lumina este neprihănire, sfinţenie, curăţie.
Şi câtă vreme omul trăieşte în Hristos, el rămâne îmbrăcat în hainele luminii. Aşa erau primii oameni în grădina Edenului, în starea curăţiei.
14. Îndată ce oamenii au păcătuit, hainele luminii s au topit.
Păcatul le-a ars ca o flacără blestemată, iar ei s-au văzut goi, dezbrăcaţi de scumpele lor veşminte cereşti.
Aceasta o face păcatul…
Ferice de cei ce nu mai păcătuiesc, căci ei îşi păstrează astfel curat şi sfânt veşmântul luminos primit la naşterea de sus, îmbrăcămintea lor din Hristos.
Săgeţile biruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006