Lumina palidă a lunii mai împarte încă din liniștea-i sihastră peste sufletul zbuciumat de provocările străzilor. Și cerul înstelat dă pace. Creații care trimit la măiestria Creatorului prin însăși firea lor. Câte nu avem de învățat de la ele! Doar să ne facem timp să le privim, să simțim bucuria unui răsărit și împăcarea unui apus! Ni se inundă inima cu simțăminte topite în iubire, rupte din înălțimi. Prelungiri de cer strânse-n bucăți de suflet, ascunse printre stări de rugăciune. Ascunzișuri ale fiintei care se lasă pătrunse doar dacă sunt căutate în meditație.
Inima este atât de ușor de atins și totuși atât de greu. O cutremură până în adanc profunzimea cântării, dar rămâne neclintită dacă vrei să o descoperi. Se deschide doar când simte prezența iubirii.
Atât de greu se lasă pătrunsă și inima noastră! Ferecată de grijile vieții, de păcate și neliniști, străpunsă de indiferență și nepăsare, abia dacă își simte bătaia. Ce înălțare a cugetului, ce contemplare a frumosului, ce interiorizare și cunoaștere? Inima e adesea pradă acestei lumi trecătoare.
Dacă Dumnezeu este Acela care pășește peste adâncurile omului aducând pace și revarsând bucurie, întregindu-ne ființa prin prezența Sa, dacă inima se lasă aproape involuntar pătrunsă de El, sensibilă fiind la Dragoste, de cele mai multe ori, zidul gros al patimilor și nelucrării ne desparte de prezența Lui. Și rămânem rupți de realitatea cu Cerul, de firescul lucrurilor.
Dar în pronia și milostivirea Sa, Dumnezeu nu lasă omul să se piardă, ci-i trimite într-una gorniști și modele de luptă, ca în părtășie să urce împreună, cel puternic ajutând pe cel neputincios. Cuvântul lor trăgându-și seva din trăire și din suflarea Duhului Sfânt, are putere să miște suflete și să le orienteze spre Cer.
Un asemenea trimis a fost și fratele Traian Dorz, poet al trăirii Cuvântului și cântăreț al Golgotei, cel care a scris cu litere de sânge fapte de martir. De aceea și scrisul lui atinge inimi. Întreaga sa operă își are izvorul în suferință și iubire. Asemănându-se cu Cel despre care scria cu atâta dor, a ajuns să trăiască cu Hristos și pentru Hristos, iertând și iubind pe prigonitor, rugându-se pentru cei ce-l scuipau, sărutând cu buzele arse de durere mâinile care-l loveau, răspunzând cu iubire celui ce-l ocăra și renunțând și la puținul care i se dădea în închisoare din milă și compasiune pentru aproapele. Viața acestui sfânt răscolește ființele și astăzi, trezește conștiințe și întoarce cugete la Dumnezeu. Scrisul lui atinge inimi și le preface prin alchimie din piatră rece și de neclintit, în aur și nestemate.
Armonizând în joc frumos cuvintele, grupându-le în poezii, mreje între simțământ și suferință, poetul Oastei Domnului L-a făcut cunoscut pe Mântuitorul Hristos atâtor suflete rătăcite în desfătările lumii. Îmbrăcată în înțelesul profund al existenței umane, arta poetică a fratelui Traian descoperă cititorului trăirile unui om aflat la o înaltă treaptă duhovnicească, inundându-l cu fiecare vers în lacrimile pocăinței, în recunoașterea păcatelor și a nimicniciei, în frumusețea cuvintelor de slavă pentru Mântuitorul său și în dorul după cuprinderea Lui în sine prin tainele Bisericii. Iubirea pentru Mireasa lui Hristos și pentru sfinții săi, precum și pentru părinții duhovnicești transpare atât de ușor din scrisul său, dând mărturie despre sine. În fratele Traian a pus Dumnezeu o lumină mare pe care el s-a străduit prin nevoință și tăierea voii să nu o ascundă și a reușit prin jertfa sa, să lase o urmă luminoasă spre Crucea Golgotei în cursul istoriei.
Dăm slavă lui Dumnezeu pentru că a rânduit să avem asemenea oameni în mijlocul nostru. Văzând El că singuri suntem neputincioși a ne deschide inima grea spre Soare, a trimis Raze ale Soarelui să ne lumineze și să ne încălzească gheața nepăsării ca astfel, dezrobiți de țurțurii păcatelor, să – L primim pe Hristos în noi. Amin.
de Emilia Aurică
articol în cadrul CONCURSULUI NAȚIONAL DE CREAŢIE LITERARĂ/ESEU ”TRAIAN DORZ”
