Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home TRAIAN DORZ SAU CALVARUL LITERATURII CREŞTINE – destinul unui scriitor şi al unei opere –

TRAIAN DORZ SAU CALVARUL LITERATURII CREŞTINE – destinul unui scriitor şi al unei opere –

TRAIAN DORZ SAU CALVARUL LITERATURII CREŞTINE – destinul unui scriitor şi al unei opere –

S-au împlinit, în 20 iunie, a.c., treizeci de ani de când fratele Traian Dorz, privighetoarea Golgotei, a plecat dintre noi, lăsându-şi trupul istovit de alergare şi suferinţă să odihnească în cuibul de lut din cimitirul comunei Mizieş – Bihor.

Să-ntâmpin Veşnicia

Să-ntâmpin Veşnicia cu drag, ca pe-o iubire,
a cărei sărutare o caut de prea-ndelung,
ca pe un soare nordic, spre-a cărui strălucire
mă-ntind de-atâta noapte cu sufletul s-ajung.

Să-ntâmpin Veşnicia din patru timpuri – una
şi preschimbată-n mirul cu cel mai bun miros,
frumoasă pretutindeni şi dulce-ntotdeauna,
din cap, până-n picioare, s-o torn pentru Hristos.

Să-ntâmpin Veşnicia cu-ntreaga jertfă dată,
cu-ntreaga roadă strânsă, cu-ntregul drum suit,
cu-ntreaga luptă bună biruitor purtată,
cu aurul iubirii în totul dăruit.

Să-ntâmpin Veşnicia cu dragostea-mpletită,
cu Ţara-n sărbătoare, cu mii de steaguri sus,
să intru-n bucuria eternă şi-nsorită
cu oştile cântării, în frunte cu Iisus!…

” Deschizându-şi larg aripile sale de pasăre măiastră, sufletul său şi-a luat zborul spre Ţara de Dincolo de zare în care a crezut din toate străfundurile inimii lui… Cu toate acestea, el a rămas totuşi printre noi. Prezenţa lui e mai vie astăzi decât oricând. El nu supravieţuieşte prin amintire, ci trăieşte în sensul cel mai adevărat al cuvântului, în tot ceea ce ne-a spus şi ne-a lăsat. Şi cum să nu fie aşa, când zilnic ne întâlnim cu el în rugăciunile noastre, în cântările şi poeziile sale, cu care ne desfătăm sufletul, în meditaţiile duhovniceşti prin care ne hrănim, pentru a creşte în Domnul. De aceea, noi îi spunem şi azi, simplu şi absolut natural: fratele Traian – prietenul şi fratele nostru cel de toate zilele.

Mulţi nu l-au văzut niciodată, şi totuşi vorbesc despre el şi i se adresează de parcă lar fi cunoscut de când lumea. Poezia, cântarea şi gândirea lui spirituală fac parte din meniul zilnic a sute de mii de credincioşi. El n-a întemeiat o nouă «biserică», nici un nou «cult» (de acest soi de mlădiţe neroditoare, pe care Marele Podgorean le taie din viţa Sa, se ocupă destui pretinşi inovatori din lumea asta mare), dar, cunoscând credinţa Bisericii noastre bune şi străbune, în care Dumnezeu a rânduit să ne naştem, s-a străduit cu întreaga lui fiinţă să o trăiască la cota cea mai înaltă şi să-i înveţe şi pe alţii să facă la fel. Iar astăzi în via Bisericii străbune se pârguiesc, sub razele Soarelui-Hristos, struguri de taină şi aureşte bobul de grâu în spic, pentru a nu ne lipsi de pe masă Pâinea şi Vinul, Trupul şi Sângele ce rodesc în vieţile noastre prin Taina Pocăinţei, făcând din Biserica străbună o Mamă născătoare de fii spre mântuire.

Acest fapt nu înseamnă că admiraţia şi dragostea noastră pentru fratele Traian Dorz sunt oarbe. Noi nu aducem slavă mâinilor în care Dumnezeu a pus hrana, ci Aceluia Care le-a umplut cu atâta belşug, pentru ca noi să ne hrănim şi să trăim. Cinstim şi respectăm aceste mâini, dar închinarea şi prisosul dragostei I le dăm Aceluia Care a creat toate cele ce se văd din cele care nu se văd, El, Singurul, Adevăratul şi Marele Creator! Căci dacă cinstim conţinutul sfânt, nu putem dispreţui nici vasul în care Dumnezeu l-a turnat spre a putea ajunge să ne hrănească.

El, bihoreanul simplu, neşcolit, frate bun cu cei ce-au tălmăcit pe limba sufletului nostru Mioriţa şi Meşterul Manole, nu-i nici cunoscut, nici recunoscut de vreun for al mărimilor acestui veac. Nu-i nici «membru plin», nici «corespondent» al vreunei uniuni, dar e membru al Uniunii fără margini a tuturor acelora care iubesc pe Hristos – Adevărul şi Frumosul. El e încă «Cenuşăreasa» Literaturii cu Hristos, nebăgată în seamă şi dispreţuită de cei care, dând din coate, s-au cocoţat pe pernele câtorva volumaşe, crezând că şi-au asigurat un loc neclintit în perspectiva timpului şi a valorilor. Dar noi credem că va veni timpul şi, poate, chiar a şi venit când «Făt-Frumos» va spulbera pernele trufiei, doborându-i pe toţi aceştia la locul ce-l merită, şi va pune, în cele din urmă, pe degetul «Cenuşăresei» inelul de aur al deplinei recunoaşteri.

Cândva, într-un trecut nu prea îndepărtat, a nu ştiu câta «secţie» dintr-un nechemat şi obtuz «Comitet Central» al unui partid care avea pretenţia să ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotărât – într-o şedinţă de pomină „pe problemele muncii scriitoriceşti şi ale creaţiei literare“ – că numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!… E ca şi cum cineva ar porunci soarelui să nu mai lumineze şi izvorului cristalin să nu mai curgă, sau vulcanului – care are ceva de spus – să nu mai erupă, pentru simplul fapt că, neintrând în patul procustian al minţii şi inimii lor, nu le-ar recunoaşte existenţa.

Astfel, nici mai mult, nici mai puţin, decât în total 17 ani încheiaţi şi alţi ani grei de presupusă eliberare, aceşti oameni nesăbuiţi s-au jucat de-a «privighetoarea şi colivia» cu poetul Traian Dorz. Dar poetul pus în cătuşe n-a putut fi oprit; el a devenit, aşa cum spunea cineva, „o harfă spânzurată de-o streaşină de închisoare“ – vorbind întregii lumi despre credinţa în Hristos şi despre suferinţele neamului românesc.

În pauzele de «libertate», cu domiciliu obligatoriu în Câmpia Bărăganului, sau acasă, la Livada Beiuşului, trudea in zori şi până în noapte la muncile câmpului. Iar seara, întors acasă istovit, „cu mâini bătătorite de arşiţă şi ger“, după o cină frugală, se aşeza în pat unde, acoperindu-se complet cu pătura, la lumina lanternei, îşi scria poeziile şi meditaţiile sale creştine. Miliţianul sau paznicii de noapte, dacă vedeau lumină înăuntru, băteau la geam, aducându-i aminte că „n-are voie să scrie!“. Să doarmă, să fie bun de muncă a doua zi pe ogoarele „înfloritoare“ ale colectivei.

Se mai petreceau oare undeva pe mapamond asemenea fapte incredibile, precum în România «realismului socialist», care garanta «libertatea de conştiinţă şi de expresie» a fiecărui cetăţean?

Astfel, şi-a petrecut multe nopţi plângând, rugându-se şi scriind acest «trandafir al Golgotei», pe care călăii veacului, zdrobindu-l, n-au ştiut că-i vor spori şi răspândi şi mai mult mireasma gândului şi-a simţirii sale.

În aceste condiţii grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri şi riscuri de tot felul, au fost create cele peste 74 de volume de versuri şi proză, din care peste cincisprezece mii sunt numai poezii. Acestea, primind melodie, au devenit cântări nemuritoare, în care credincioşii din ţara noastră şi chiar de dincolo de fruntariile ei au găsit mângâiere şi putere, întărindu-se în lupta lor pentru trăirea şi apărarea credinţei în Iisus Hristos. Unele volume din această vastă operă cuprind eseistică, meditaţii creştine, altele sunt nişte avântate pledoarii pentru păstrarea credinţei celei date o dată pentru totdeauna Sfinţilor şi Bisericii adevărate, iar altele, povestiri pentru copii „de toate vârstele“.

Toate acestea aşteptau lumina tiparului, dar era un vis la care cine ar fi putut îndrăzni să cuteze, într-o vreme în care o banală maşină de scris constituia un grav delict penal? În această epocă esopică, a înflorit, precum în Evul Mediu, activitatea copiştilor, fie cu mâna, fie cu maşina de scris clandestină, în încăperi conspirative sau în subsoluri insalubre. De aceea, merită să aducem o floare a recunoştinţei pentru toţi aceia care şi-au pus în cumpănă libertatea, ca aceste comori să ajungă la îndemâna oamenilor, spre a-şi face lucrarea lor duhovnicească. Tot atât de ilegală era şi răspândirea prin benzi magnetice a acestei literaturi. Nu au fost puţine cazurile când «băieţii cu ochi albaştri», descoperind pe cei ce le realizau sau le achiziţionau, le confiscau, aplicând acelora amenzi grele sau desfacerea contractului de muncă.

Dar credeţi oare că azi, în anii libertăţii transformate în libertinaj, opera dorziană are o soartă mai bună? Din nefericire, adevărata ei recunoaştere întârzie şi acum.

Vechiul complex emotiv, negativ, creat de orânduirea şi ideologia comunistă, stăruie şi acum în conştiinţa unora. Oastea Domnului e considerată, în continuare, o «sectă», iar Traian Dorz, o voce a acesteia… Dacă totuşi, pe ici, pe colo, se mai publică vreo poezie, aceasta ori apare fără indicarea autorului, ori e pusă pe seama altuia.

E adevărat, merită toată lauda comisia pentru întocmirea manualelor de religie, care a avut curajul, cunoscând adevărata realitate a lucrurilor, să publice în manualele pentru clasele I-IV, câteva poezii sau povestiri pentru copii din literatura atât de bogată a acestui mare şi nedreptăţit scriitor.

Avem însă ferma convingere că, după publicarea integrală a operei sale, va începe şi receptarea ei de către cei în drept şi de către marele public. Astfel, îndrăznim să afirmăm fără exagerare că secolul următor, în ceea ce priveşte literatura religioasă, ar putea fi «secolul lui Traian Dorz».

Slăvit să fie Domnul pentru toate!”

Iisus Biruitorul, nr. 25/1999

din vol. ”Cruce și Înviere”

Prof. Gheorghe Precupescu

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!