Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Trăiți-l pe Părintele Iosif!

Trăiți-l pe Părintele Iosif!

Trăiți-l pe Părintele Iosif!

Crucea din turnul Catedralei: o minune!

La locul unde am stat acolo – pe un scaun – printre clădiri, aşa frumos se vede partea de sus a turnului Catedralei şi Crucea. Şi toţi parcă suntem la umbra Crucii Lui însângerate. Nimic mai frumos! E o minune!

După ce Domnul ne-a răcorit puţin, acum, razele soarelui, ca un dulce botez, au făcut să strălucească Crucea, care, altădată, era însângerată. Şi m-am gândit: nu pot să nu vă împărtăşesc bucuria prin care ne-am văzut, pare-se, cu toţi aşezaţi la picioarele Crucii Lui, să ascultăm Cuvântul Lui, întocmai ca altădată ucenicii Lui şi mulţimile care aveau nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, cum avem şi noi şi cum are toată lumea. Totuşi, procentul nostru e mic faţă de o ţară cu milioane de locuitori, cum spunea un frate mai înainte, Iar pentru aceasta nu poate fi vinovat nici Dumnezeu, nici Hristos, nici Crucea Lui. Numai noi putem fi vinovaţi. Şi atuncea cred că, pentru bucuria sărbătorilor, avem şi obligaţia să ne verificăm.

Statutul Oastei: Statutul Bisericii noastre strămoşeşti!

Părintele Iosif ar fi dorit, atuncea când, împreună cu cei cinci sute de fraţi, a scris acea istorică scrisoare, Memoriul ăla, dorinţa ca să revină Oastea Domnului în
dragostea ei de la început, la zilele ei de la început. Ei, alea ar trebui cunoscute: cum erau zilele de la începutul Oastei Domnului. S-a încercat să se arate, să se spună raporturile pe care le aveau fraţii. Prima dată, mustraţi în conştiinţă, au întrebat exact ca şi acum aproape două mii de ani: Fraţilor, ce să facem? Şi, după ce li s-a spus să se pocăiască, s-au pocăit şi au început să trăiască în armonia aia binecuvântată, fără să gândească vreodată [la altceva], pentru că Părintele era preot în Biserica noastră. Şi, aşa cum fratele Traian scrie despre Părintele Iosif că nu-şi putea permite să aibă o altă învăţătură, nu putea nici altora să le permită să aibă altă învăţătură în Oastea Domnului. Deci, în cadrul acestei învăţături, după cum spunea Părintele Iosif, despre învăţătura Oastei, despre învăţătura Sfintei noastre Biserici şi a Sfintelor Scripturi, adăugându-se la astea nişte reguli, pe care le-a stabilit Părintele Iosif, fraţii le-au ţinut – şi pe unele, şi pe altele – aşa, ca pe lumina ochilor lor. N-au pus la îndoială, n-au cerut, n-au dorit, ba chiar a spus Părintele, în cererea aia: Oastea nu are nici o pretenţie la nimic altceva; ba merge mai departe şi spune frumos despre Oastea Domnului, pentru că fuseseră făcute statutele alea care, în ultimă instanţă, au declanşat complet procesul ăla de conştiinţă al Părintelui Iosif, răspunderea pe care ştia că o are în faţa lui Dumnezeu, aşa cum au amintit fraţii, fiindcă trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Oastei Domnului nu-i trebuie un alt statut. Ea are un Statut: Statutul Bisericii noastre strămoşeşti.

Nici astăzi, Oastea nu are nevoie de statute. Avem Legea sfântă a Scripturilor Sfinte şi avem Legea învăţăturii Bisericii noastre sfinte. N-avem nevoie de statute. Cum creştinismul n-a apărut pe baza unor reglementări sau a unor legi, nici Oastea Domnului n-a apărut. Numai ceea ce apare prin legi poţi să opreşti prin legi. Nu poţi să spui vântului: De mâine nu mai bate! Din moment ce ea e Lucrare a Duhului Sfânt, exact ca şi creştinismul ei şi exact cum e învăţătura Sfintelor Scripturi şi învăţătura Sfintei Biserici.

Toţi cei din jurul nostru vor modele

În capitolul patrusprezece… Şi m-am gândit să facem explicaţia unui cuvânt al fratelui Traian. E o asemănare extraordinară între punctul de vedere al Mântuitorului şi felul în care fratele Traian a încercat, a experimentat în viaţa lui aproape să-L imite pe Mântuitorul, în dragostea lui faţă de Lucrarea lui Dumnezeu, aici unde avea obligaţia să-L prezinte pe Mântuitorul şi să o dovedească şi cu fapta. Pentru că noi am avut modele. Şi lumea de astăzi, şi copiii noştri vor modele. Ei sunt în familia noastră, sunt soţiile noastre, sunt copiii noştri, fraţii noştri; ei ne-aud cum vorbim. Dar ei vor şi doresc să vadă şi cum trăim. Şi ei ştiu. De aceea, poate că, unii, de multe ori, mulţi îşi permit să spună ceea ce nu vor să şi facă.

Din capitolul patrusprezece din Evanghelia după Ioan, citesc numai câteva versete. Şi citesc aşa, primele trei de la început: Să nu vi se tulbure inima; aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă-n Mine. În Casa Tatălui Meu sunt multe lăcaşuri. Iar de nu, v-aş fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Şi, dacă Mă voi duce şi voi pregăti loc, iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine. Ca să fiţi şi voi unde sunt Eu. Ce a spus Mântuitorul aci au spus, acum nouă zile, cum a amintit fratele, şi cei doi îngeri: Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi? (Când Mântuitorul S-a înălţat la Cer.) Acest Iisus, Care S-a înălţat din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la Cer.

Ce minunat ar fi să poată să ne găsească revenirea Lui, a Domnului, din nou, într-o asemenea situaţie ca aceasta! Să apară pe nori, imediat ni s-ar abate privirile spre El. Oare ce s-ar întâmpla? Extraordinar! O groază ar cuprinde pământul. Şi, ca o mireasă care şi-a aşteptat în curăţie pe mirele ei, ar fi cei care, într-adevăr, L-au aşteptat cu drag să vină. Dar El a promis: Eu vin curând…

Pe urmă, mai sunt versetele patrusprezece şi şaptesprezece: Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Eu voi face. De Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, care să fie cu voi în veac. Ceea ce Domnul va face să se întâmple şi mâine, ca în urmă cu două mii de ani.

„Aşa să fie!”

Și sunt cele două versete de la urmă, treizeci şi treizeci şi unu, la care am vrut să ajungem: Nu voi mai vorbi multe cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi. Şi el nu are nimic în Mine. Dar, ca să cunoaşteţi că Îl iubesc pe Tatăl, precum Tatăl mi-a poruncit, aşa fac. M-am oprit la cuvântul aşa. Şi m-am gândit la ceea ce se va fi mai gândit Mântuitorul atunci când va fi spus aceste cuvinte. Şi iarăşi mă gândesc la cât am fi de cuminţi noi, dacă ne-am întoarce înapoi cu cei două mii de ani, şi-am fi acolo, să-L ascultăm cum a vorbit Mântuitorul. Cine ştie ce va fi trecut prin faţa Lui, pentru că era în ultima seară când a stat cu ucenicii Lui; după aceea a plecat spre Ghetsimani, după ce a spus aceste cuvinte. Mai recitesc: Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul acestei lumi. El nu are nimic în Mine. Dar, ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl şi, precum Tatăl Mi-a poruncit, aşa fac. Acest aşa, în hotărârile divine ale lui Dumnezeu, El, Fiul Dumnezeu adevărat, de la Dumnezeu vine, întrupându-Se din Sfânta Fecioară, El ştia tot ce-L aşteaptă şi încotro merge. Dar dacă aşa trebuia să fie posibilă mântuirea noastră, – chiar dacă în Ghetsimani va spune: Tată, dacă-i cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta – totuşi revine şi zice: Nu voia Mea, ci voia Ta să fie. Aşa s-a hotărât din veci, aşa e voia Tatălui, aşa să fie!

„Spun cel mai greu cuvânt…!”

Poate că ar spune cineva că nu, n-ar fi cazul ca, în seara asta, să citesc poezia asta a fratelui Traian. Dar o citim să ne fie de folos tuturora. Şi celora care pot, sau mai au ceva cu privire la preţuirea fratelui Traian, cu adevărat, cu fapta, în viaţa noastră, pentru cei care vor să înceapă de acum drumul Crucii să ştie că – aşa cum Mântuitorul venea de la Tatăl şi ştia că nu putea să fie altfel – fratele Traian venea crescând împreună cu Părintele, venind de la el, şi îmi permit să spun, şi
ne permitem unii dintre noi, că s-a scurs destul de mare bucată de vreme, jumătate de veac cunoscându-ne, să ştim ce înseamnă acest aşa.

Cu mâna pe Cuvântul lui Dumnezeu Cel Drept,
cu ceealaltă mână pe viaţa mea din piept,
în faţa conştiinţei, în faţa Celui Sfânt
şi-n faţa tuturora, spun cel mai greu cuvânt.
N-am vrut întâietate, mi-e martor Dumnezeu,
n-aş fi-ndurat pentru-asta un ceas din chinul meu.
N-am vrut cu nimeni ceartă de vorbe fără rost,
ci apăr adevărul aşa cum ştiu c-a fost.

N-am vrut să fac partidă; nu vreau şi nu voi vrea,
ci vreau să ţin statornic şi drept credinţa mea.
Nu m-am atins de-avutul nici celui mai hain,
ci-am vrut solia sfântă cum am primit s-o ţin.
Cum ştiu că mi-a fost dată de-naintaşul sfânt
pe patul morţii sale cu ultimul cuvânt.

N-am vrut nici să mă apăr, oricât am fost călcat
şi nu pot să las Steagul pe care am jurat,
căci am o conştiinţă, şi-n faţa Celui Sfânt
am să răspund odată de-un bun şi-un legământ.

Eu ştiu cum mi-a fost calea, căci de copil am stat
la cot cu-naintaşul şi-alături am luptat.
El m-a-nvăţat: «Aşa e! Aşa să ştii să spui!
Hristos aşa-ţi va cere răspuns în faţa Lui!…»

Nu vrem să fim pătrunşi prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Care ne-a fost dat la Rusalii, de Duhul Sfinţilor Părinţi, de Duhul Părintelui Iosif, de Duhul fraţilor noştri, să putem să ne fim de folos unii altora, să ne mântuim împreună? Dacă nu căutăm cu toată seriozitatea şi cu toată răspunderea, în faţa Lui, să ne mântuim împreună, ne vom putea pierde împreună.

De-aceea strig, de-aceea nu voi tăcea nicicând,
cum aş scăpa de-osândă, dac-aş trăda tăcând?
Cum aş scăpa, când, astăzi, văd bine că se vrea
schimbată-nvăţătura aşa cum n-a fost ea?
Schimbată calea Oastei, schimbat al ei Duh bun
şi rostul ei, şi ţinta, iar eu să nu vă spun?

Extraodinar! Trăiţi-l pe Părintele Iosif! Ascultaţi-l pe fratele Traian! Citiţi literatura Oastei Domnului! Căutaţi colecţiile Părintelui Iosif şi materialul scris în nopţi, şi mereu cu creionul şi cu tocul în mână, ani de zile, să pătrundă în inima noastră marea răspundere pe care o avem cu toţii în faţa lui Dumnezeu.

Să tac? Să nu le apăr trezind pe fraţii mei?
– Dar cum aş fi-atunci faţă de Domnul şi de ei?
N-am interes, nu caut nici laude, nici bani,
nu m-au tocmit în slujbă nici prieteni, nici duşmani.
Nu urmăresc câştiguri din drumul strâmb să fac,
n-am fost bogat vreodată, dar azi sunt mai sărac…
Sunt învăţat cu foamea şi munca cea mai grea,
nu ţin la-mbrăcăminte şi nici la viaţa mea.
Şi nu ţin la părerea ce lumii i-o trezesc.
eu cinstea ce stă-n haine puţin o preţuiesc.
Nimic n-am ce să-mi apăr, nici prieteni, nici idei,
mai scump mi-e Adevărul ca toţi cei scumpi ai mei.

Nu sunt gelos pe nimeni, oricât ar fi-nzestrat,
căci fiecare-şi are răspunsul lui de dat.
Nu contrazic pe nimeni, nu asta urmăresc,
ci apăr pân-la moarte un bun nepământesc.
Nu fac vreo nedreptate nici celui mai străin,
ci lupt să-mi apăr fraţii de-abateri şi dezbin.
Nu duşmănesc pe nimeni, oricât mi-ar fi vrăjmaş,
ci vreau să-mi nalţ solia şi steagul de ostaş.

Nu vreau să am nici prieteni, nici gând străin de-ai mei,
ci vreau, mergând cu fraţii, să fiu în tot ca ei.
Nu vreau să iau nici plată, nici dar de la străin,
mai bine rabd de foame decât cu ei să-nchin.
Nu vreau s-aduc iscoade străine printre fraţi,
nu vreau s-ascund ce curse ne-ntind cei vinovaţi;
nu vreau să semăn ură – n-au drept cei ce bârfesc,
nu-i nimenea pe lume să nu pot să-l iubesc;
aducă-şi fiecare aminte în ce fel
a fost faţă de mine şi eu faţă de el…
Nu vreau să-mi apăr viaţa, nici numele – aveam
destule căi să le-apăr dac-asta urmăream;
căci, martor mi-este Domnul că şi-astăzi, pas cu pas,
trec numai prin primejdii în fiecare ceas.

Ci astăzi, când văd glasuri plătite vinovat,
să strâmbe calea Oastei, cu sunet încurcat,
când fraţi ce nu-şi dau seama un drum greşit aleg,
când minţi neluminate nu văd şi nu-nţeleg,
când mulţi, chiar şi din frunte,
nu văd spre ce-s împinşi
şi mulţi pe drumuri strâmbe în mreji străine-s prinşi
– doresc să strig cu toată puterea mea acum:
treziţi-vă! Acesta e-al morţii voastre drum!
Treziţi-vă! E ceasul, e clipa să vedeţi
cât de străini de Oaste şi duhul ei sunteţi!
Treziţi-vă!
Şi-ntoarceţi la primul crez şi gând,
cu lacrimi fiecare, întâiul drum luând,
o inimă şi-o cale s-avem cu toţii iar,
aceasta va aduce Lucrării foc şi har…

Aşa a început părintele, plecând din biserică, invitându-ne să venim aici, în curte. Duhul lui Dumnezeu este foc. De-aceea, la chemarea din Foaia noastră de la Sibiu, Iisus Biruitorul, în cuvântul că astăzi va fi aşa aici, iar mâine, la o oră de dimineaţă vom merge dincolo, a fost cuvânt de foc, spus după serile de Psaltire, după rugăciuni şi după lacrimi ale fraţilor şi au fost scrise cu lacrimi, cu dragoste şi cu foc. Şi de aceea trebuie să spunem că-i foc! Toată lumea fuge la foc. E focul Harului şi-al dragostei de Dumnezeu. De aceea sunt fraţi aicea. Şi, cât timp la Oaste va fi foc şi va fi dragoste şi va fi statornicie pe calea de la început, care va rămâne aşa cum a amintit fratele, la început, aicea, din gura Părintelui luându-le, şi prin acest microfon transmiţându-le nouă; ele trebuie şi vor fi martore în Ziua Judecăţii lui Dumnezeu. De aceea, m-am gândit atuncea când am privit la Cruce, printre cele două clădiri, şi ne-am văzut aşa frumos aşezaţi aicea. Aceste amintiri o să fie proaspete pentru unii, şi o să le considere crez şi legământ, şi jurământ pentru viitorul nostru şi al copiilor noştri.

Dar o să treacă Oastea şi peste-acest impas,
căci Dumnezeu, El Însuşi, o poartă pas cu pas.
Vor trece şi-aste valuri, cum şi-altele-au trecut,
ci Oastea va rămâne pe drumu-i cunoscut…
Ca ieri, vor fi şi mâine, atâţia dintre noi
Ce, neascultând, pieri-vor prin curse şi noroi…
Sunt scrise toate-acestea demult că vor fi-aşa,
ci Oastea va învinge, căci Domnul e cu ea!…

Pieri-vor şi-acei ce-astăzi pun piedici în vreun fel,
Ci Oastea, mai departe, va merge către Cer.
Se va vorbi de dânşii ca de-un trecut amar,
Ci Oastea străluci-va, crescând din har în har…
Pieri-vor toţi cei care-i fac rău fără temei,
Ci Oastea cea curată va-nvinge peste ei.
Hristos aşa a vrut-o dintâi şi-aşa o vrea,
Aşa, luptând, va creşte şi va învinge-aşa!…

Sunt mulţi în ea nevrednici, vor fi şi-n viitor,
ei vor pieri, şi alţii lua-vor locul lor…
Nu Oastea o să piară; n-o lasă Dumnezeu,
pieri-vor cei nevrednici ce-o tulbură mereu…
Voi, care o s-ajungeţi măreţul timp, să ştiţi
de-aceste adevăruri, atunci când v-amintiţi,
atunci o să-nţelegeţi ce scump a fost plătit
cu jertfe Adevărul ce voi l-aţi moştenit.
Şi că de ce puterea sau duhul cel mai rău,
Pe ea n-a fost s-o poată clinti din drumul său.

Hristos şi Adevărul o să plătească-atunci
la cei ce-au strâns cu lacrimi, cu jertfe şi cu munci,
la cei ce-au fost statornici, ce-au ars, dar n-au lăsat
Lucrarea să se-abată din drumul ei curat.
Dar va plăti cu flăcări, pe merit, şi pe-acei
ce-au păgubit Lucrarea, căutând folosul ei.
Şi s-au făcut unelte viclenilor vrăjmaşi,
vânzându-şi moştenirea şi crezul de ostaş.

Atunci o să se vadă că azi, în tot ce-am spus,
dreptatea şi-adevărul şi sufletul mi-am pus.
Cui vrea să mă-nţeleagă cu cugetul curat
i-nfăţişez acestea cu adevăr jurat.
Cu singura dorinţă a binelui folos
să fim şi noi, şi Oastea în voia lui Hristos.
Să biruie Lumina, cel rău să fie-nvins,
să fim un gând şi-un suflet pe-ntregul ţării-ntins.
Să-ndepărtăm din cuget tot ce-i străin primit,
să fim şi noi, şi Oastea aşa cum am pornit.
Să ne-mplinim cu toţii curatul Legământ,
de care vom răspunde în faţa Celui Sfânt.

Cui nu vrea să-nţeleagă privească-mă nebun,
şi strice mai departe…, nimic n-am să-i mai spun.
Va răsplăti odată dreptatea ne-ndoios;
acesta mi-e cuvântul în faţa lui Hristos…
Amin.

Almanahul „Iisus Biruitorul” 2019

Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2018

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!