Meditaţii

TREBUINŢELE NOASTRE ÎN LUMINA HARULUI DUMNEZEIESC

„Iar Dumnezeul meu va împlini toată lipsa voastră

după bogăţia Sa cu slavă întru Hristos Iisus” (Flp 4, 19).

La cea dintâi vedere a acestui verset, ni se arată grija deosebit de părintească pentru copiii săi sufleteşti, pentru trebuinţele lor trupeşti, sufleteşti şi duhovniceşti, încredin-ţând pe fiecare fiu al Bisericii lui Hristos prin rugăciuni de cereri şi mulţumiri către Domnul, ca toate dorinţele aleşilor lui, mici sau mari, lipsurile de tot felul să le fie împlinite după bogăţia Sa cu slavă în Hristos Iisus.

Sf. Ap. Pavel foloseşte aici dorinţele lui pentru biserică, pentru fraţi, ca o rugăciune. Dorinţele aleşilor Lui pentru trebuinţele Bisericii Domnului sunt tot atâtea rugăciuni adresate Celui Atotputernic, Dumnezeu. „Dumnezeul meu va împlini toată lipsa voastră…” În această alcătuire de cuvinte se vede totodată şi încrederea deplină în harul Domnului. El ştie că Dumnezeu se va îngriji de toate trebuinţele şi lipsurile fiecărui credincios, că îl va sprijini, că îl va îmbogăţi şi îl va încununa cu slavă. Atunci de ce se mai roagă? De ce mai cheltuieşte timpul în a se ruga pentru fraţi?

Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu, ne răspunde acelaşi Sfânt Apostol, iar voi sunteţi lucrarea Lui. „Cine este slab şi să nu fiu şi eu slab? Cine cade în păcat, şi eu să nu ard?” (II Cor 11, 29). Iar despre dragostea dintâi a Galatenilor, care nu mai era, ni se spune că, dacă ar fi fost cu putinţă, şi-ar fi scos şi ochii şi le-ar fi dat (cf. Gal 4, 15).

Numai aşa poţi fi în părtăşie şi una cu Biserica lui Hristos, simţind, bucurându-te, rugându-te şi suferind împre-ună şi alături cu ea.

În complexitatea tuturor lipsurilor noastre zilnice sunt cuprinse lucruri de neapărată trebuinţă insului, pentru exis-tenţa lui ca om, trebuinţele noastre sufleteşti şi duhovniceşti, pentru a ne ridica deasupra materiei, pe culmile cunoaşterii Domnului Iisus a adâncirii şi trăirii adevăratei vieţi în Hristos Iisus Domnul nostru.

Păcatele nu sunt necesare împlinirii unor dorinţe sau lipsuri umane, viaţa nu este legată de împlinirea lor, ci, dim-potrivă, păcatele omoară trupul, iar sufletul îl aruncă în veşnicul iad. Păcatele nu sunt legate de trebuinţele existenţei umane. Iar pedeapsa păcătosului nepocăit este focul veşnic (cf. Fapte 17, 30-31; II Tes 1, 8). De aceea, păcatul trebuie judecat cu asprime. Dreptatea lui Dumnezeu cere ca fiecare faptă, bună sau rea, să-şi aibă plata ei, pentru că Dumnezeu nu este Dumnezeul neorânduielii, ci al păcii şi El „va răsplăti fiecăruia după faptele lui” (Rom 2, 6).

Să mai vorbim de încă o precizare asupra păcatului. Prin Jertfa de pe Cruce, Mântuitorul a sfinţit-o cu Sângele Său, recâştigând pentru cei ce cred în El harul sfinţitor, pierdut prin păcatul strămoşesc, precum şi putinţa de a se mântui şi de a dobândi fericirea veşnică. Prin păcat, credinciosul cade din starea de har, nesocoteşte Jertfa Mântuitorului, se arată nemulţumitor faţă de Ziditorul şi Binefăcătorul său ceresc şi îşi primejduieşte mântuirea sufletului, pentru dobândirea căruia el trebuie să jertfească toate bunurile pământeşti, căci „ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt 8, 37).

Deci păcatul trebuie judecat foarte aspru, trebuie părăsit, căci el nesocoteşte poruncile lui Dumnezeu, îl face pe om duşmanul Tatălui Ceresc, iar pe pământ produce dezbinări, vrajbă, neînţelegeri, nimiceşte familii, distruge viaţa pămân-tească prin tot felul de patimi şi boli, aduce nenumărate sufe-rinţe, care slăbesc şi otrăvesc puterile sufleteşti. Păcatul nu este o trebuinţă; el este cădere în mrejele diavolului, cădere din har, uşa de întrare în iad. Cel ce săvârşeşte păcatul se face chipul şi asemănarea diavolului.

Împlinirea lipsurilor de neapărată trebuinţă insului pentru existenţa lui ca om nu trebuie să stea în centrul preocupărilor, nu trebuie să ne oprească gândirea de la a cugeta ziua şi noaptea la legea Domnului (cf. Ps 1). Nu trebuie să ducă pe cărarea celor nelegiuiţi şi răi, ca să obţinem îndurare şi milostivire (cf. Prov 4, 14-19), nici a şedea la un loc cu oamenii mincinoşi şi vicleni, nici a sta în adunarea celor ce fac răul (cf. Ps 26, 4-5). Soarta omului nu stă în puterile lui, nici în ale oricărui alt muritor. Paşii călăuziţi de om nu ajung la ţintă (cf. Ier 10, 23).

A-L recunoaşte pe Dumnezeu în toate căile înseamnă netezirea cărărilor tale spre tot lucrul bun (cf. Prov 3, 5-6). Slujirea Domnului cu toată inima, cu suflet binevoitor, cu gânduri curate, statornicie în credinţă, ascultare până la moarte de glasul Lui, iată ce trebuie ca să avem belşug în toate. Poţi să ai belşugul lumii, la ce folos fără pacea sufletului, pacea cugetului, pacea cu Dumnezeu? Grija lui Dumnezeu pentru ai Lui e cu mult mai mare decât grija noastră pentru noi înşine. Noi avem dorinţa lipsită de putere; pe când El toate le deţine şi susţine şi nimic nu-i este cu neputinţă. „Cât despre voi – zicea Domnul Iisus – până şi perii de pe cap toţi vă sunt număraţi” (Mt 10, 30). Această asigurare ce o avem de la El, ca şi multe altele, ne întăresc încrederea de a nu ne îngrijora, zicând: Ce vom mânca sau cu ce ne vom îmbrăca? Vai, că şeful se uită urât, a aflat că sunt credincios etc. etc. Şi să nu apelăm sau să cerşim mila celor nelegiuiţi (cf. Mt 10, 28). Să nu ne vindem dreptul de întâi născut pentru blidul de linte, cum a făcut Esau (cf. Fac 25, 29-34). Decât să ne îmbrăcăm haina ce ne îmbie satan, sau să mâncăm mâncarea mânjită cu necinste, mai bine gol şi flămând, dar curat şi credincios. Chiar dacă suntem încercaţi pentru puţină vreme, tot El ne vine în ajutor.

Sufletul este nemuritor ca Dumnezeu Care l-a dat. Suntem asiguraţi că pacea noastră cu Dumnezeu s-a restabilit când conştiinţa e trează şi nu ne mai mustră, bazaţi fiind pe temeiul următoarelor considerente:

Simţim că păcatele ne sunt iertate, nu pe temeiul celor spuse de alţii, ci având pacea conştiinţei care nu ne mai mustră, ci ne dă asigurarea.

Pacea cu Dumnezeu este o realitate vie, lucrătoare, nu pe temeiul spuselor sau al unei închipuiri, ci simţită şi trăită.

Puterea lui Dumnezeu în viaţa de credinţă este izvor nesecat ce se revarsă cu îmbelşugare şi asupra celor ce ne înconjoară.

Părtăşia cu Dumnezeu şi cu Biserica vie a Domnului Iisus este o adeverire în tot cursul vieţii, până în clipa morţii, adeverirea harului ce ne-a fost dat în Domnul Iisus Hristos.

Lipsurile fraţilor pentru împlinirea cărora Sf. Ap. Pavel se ruga era pâinea trupească, pentru saturaţia trupului, dar, mai ales, era pâinea sufletească, pâinea nemuririi; era şi îmbră-cămintea trupului, dar, mai ales, îmbrăcămintea sufletului, ca să nu rămână „goi şi să şi le vadă ruşinea goliciunii” (Apoc 3, 17-19). Este adevărat că omul, în viaţă fiind, are nevoie de o casă caldă şi de podoabele ei; dar casa sufletului nu trebuie, oare, împodobită şi mai mult cu podoabele veşniciei?

Păcatele ne pun la mare încurcătură cu noi înşine. Fiecare păcat este un cui sau un ghimpe, care răneşte sau împovă-rează biata conştiinţă, care, încărcându-se cu păcate trupeşti şi sufleteşti, întreaga fiinţă: trup, suflet şi duh, se osândesc în moarte şi osândă veşnică (cf. Evr 10, 26-29).

Avem nevoie de iertare ca şi copilul care greşeşte sau păcătuieşte, rănind dragostea îndurătoare a Tatălui Ceresc, nesocotind bunătatea Lui, ori abuzând din nesocotinţă sau nechibzuinţă. Acestea răvăşesc pacea, risipesc agonisita.

Numai pocăinţa, căinţa şi hotărârea de a nu mai păcătui, ci a ne sfinţi mereu, aduce iertarea, restabileşte pacea cu Dumnezeu şi conştiinţa noastră şi-L face să locuiască cu noi şi în inimile noastre, căci numai „în El avem răscumpărarea şi prin Sângele Lui iertarea păcatelor” (Efes 1, 7).

Puterea şi pătrunderea noastră sufletească fiind limitate, avem nevoie de puterea atotbiruitoare ce pe toate le supune. Această putere, zice Psalmistul, „îmi vine de la Domnul, Care a făcut cerurile şi pământul, El nu va îngădui să ţi se clatine piciorul” (Ps 121). Iar în Psalmul 146 zice că „Domnul împărăţeşte în veci, Dumnezeu rămâne din veac în veac; ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul Dumnezeu, ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Israel”.

Dumnezeiescul Apostol ne va spune şi el din experienţele sale cu Dumnezeu astfel: „Şi din pricina aceasta sufăr aceste lucruri; dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are putere să păzească ce I-am încredinţat, până în ziua aceea” (II Tim 1, 12).

va urma

Taina vieţii : popas sufletesc duhovnicesc / Cornel Rusu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2010

Lasă un răspuns