1. Este un nelegiuit acela care rupe trecutul de viitor.
Care desparte înaintaşii de urmaşi.
Care sapă prăpastia între cei ce s-au dus şi cei ce vin, între strămoşi şi strănepoţi.
Atât neamul nostru trupesc, cât şi cel duhovnicesc trăieşte numai prin continuitatea lui fericită şi statornică între cei de ieri şi cei de mâine – prin cei de astăzi.
Voi, cei de astăzi, aveţi această cutremurătoare datorie şi răspundere.
2. Nelegiuit este acela care uită această datorie şi osândit va fi acela care a uitat-o.
Numai când priveşti dinspre trecut viitorul, – a¬tunci poţi vedea drept şi poţi merge sigur pe cale.
Binecuvântat vei fi atunci de cei care ţi-au mers înainte
şi cinstit vei fi de cei ce-ţi vor veni în urmă.
3. Cel ce-i binecuvântează pe părinţii săi va fi binecuvântat şi el de copiii lui.
Dar cel ce-şi nesocoteşte părinţii va fi blestemat şi el de către urmaşii săi.
Dacă acest lucru este atât de adevărat cu privire la ce¬le trupeşti, pentru viaţa asta, – atunci cu cât mai adevărat este şi va fi cu privire la cele sufleteşti, care au în vedere nu numai viaţa de acum, ci mai ales viaţa cea veşnică.
4. Dacă ştim ce înaintaşi sfinţi am avut…
cum au luptat ei să păstreze credinţa noastră, moştenirea noastră şi fiinţa noastră până la noi…
şi dacă dorim ca şi fiii noştri să fie vrednici, cinstiţi, harnici şi liberi, – atunci să nu uităm, să nu uităm şi să nu uităm ce mare datorie avem noi acum, astăzi, aici.
Blestemat şi osândit va fi de înaintaşi şi de urmaşi acela care rupe trecutul de viitor şi pe strănepoţi de strămoşii lor.
5. Să ţinem întocmai învăţăturile cum le-am primit şi să nu îngăduim între noi rătăciri de la învăţătura noastră bună şi străbună,
ci să îndepărtăm pe oricine şi să ne îndepărtăm de oricine aduce o altă învăţătură. Sau o stricare a ei.
Să păstrăm nezguduită şi neschimbată credinţa noas¬tră strămoşească pe care am primit-o prin această învăţătură şi în care am pus legământul nostru la naşterea noastră din nou în Lucrarea asta.
Blestemat va fi oricine dezbină credinţa aceasta şi oricine îl va primi pe dezbinătorul ei.
6. Să nu părăsim adunarea noastră, oricât de mică sau oricât de prigonită ar fi ea.
Să păstrăm ascultarea şi unitatea cu fraţii noştri, ne¬îngăduind în viaţa noastră nici un păcat văzut sau ascuns, care ne-ar putea strica inima de la dragostea şi de la umblarea noastră în curăţia Duhului şi a Cuvântului Sfânt.
7. Să dăm tuturor urmaşilor noştri o bună şi vrednică pildă de urmat în toate privinţele, pentru a fi astfel o pricină de laudă pentru Domnul,
de cinstire pentru părinţi
şi de bucurie pentru copii…
Astfel Lucrarea Domnului va trece prin noi ca un lanţ de aur din trecut spre viitor. Iar în Ziua cea Mare a Veşniciei, noi vom fi cinstiţi înaintea Tatălui şi a îngerilor Săi nu numai de Mântuitorul nostru, ci şi de către înaintaşii noştri şi de către urmaşii noştri, – că am fost ca o verigă şi ca o punte de aur între unii şi alţii.
8. Credinciosul trăieşte numai prin răbdare… Cât răbdăm, atâta trăim prin credinţă, atâta trăim în dragoste, atâta trăim în nădejde.
Toată viaţa Mântuitorului nostru a fost o viaţă de răbdare. Toată istoria Bisericii şi a Bibliei este o istorie de jertfă, de luptă şi de muncă duse cu răbdare.
De la începutul ei şi până astăzi.
Şi aşa se vede că trebuie să fie până la sfârşit.
9. Viaţa însăşi, în toată desfăşurarea ei, ne cere zilnic şi în toate privinţele răbdare şi îndelungă răbdare fiecăruia dintre noi şi tuturor.
Fără răbdare nu poţi nici în familia ta, nici în afară de ea.
Nici în iubire, nici în credinţă.
Nici între oameni, nici în afară de ei.
10. O, Răbdarea lui Iisus Cel fără casă,
Cel fără familie,
Cel fără adăpost…
Silit să trăiască în casa altora,
cu pâinea altora,
cu haina altora, cum spune El: „Fiul Omului n-are unde să-Şi plece capul…” (Lc 9, 58).
Puţini dintre noi ştim câtă răbdare i se cere unui suflet de om care trebuie să bată mereu în fiecare seară la o uşă străină pentru un loc de culcare…
De câte ori rabdă foame, fiindcă nu mai poate nici primi…
Mai bine doarme pe câmp sau se culcă flămând.
11. Se duce în munte să se roage şi pentru că n-are unde să se ducă să doarmă.
Se duce să plângă singur, fiindcă n-are unde să se ducă să se bucure cu alţii.
Se duce să tremure singur, fiindcă n-are unde să se ducă spre a se încălzi de un soţ sau de un fiu, sau de un prieten…
O, câtă răbdare, câtă sfâşietoare şi amară răbdare i se cere unui suflet care trebuie să ducă o astfel de viaţă!
12. O, Răbdarea Domnului şi faţă de cei neputin¬cioşi, bolnavi, chinuiţi, flămânzi, săraci, nenorociţi, care se îmbulzeau cu miile uneori, fiecare să ajungă mai aproape, mai întâi, mai la mult – la El!
Numai cine a avut de-a face vreodată cu o astfel de mulţime ştie ce răbdare, ce oboseală, ce jertfă îţi cere să-i faci faţă totuşi cu bunătate, cu milă, cu înţelegere, – ca Dulcele nostru, Bunul nostru, Răbdătorul nostru Iisus…
13. Oamenii flămânzi se îmbulzesc…
Oamenii bolnavi se înghesuie.
Oamenii lipsiţi se împing, se calcă în picioare, se bat, se urăsc, se ceartă, se înjură…
O, câte pot face astfel de oameni…
Şi câtă milă şi răbdare, câtă blândeţe şi bunătate, câtă iubire şi înţelegere trebuie să fi avut neîncetat Mântuitorul cel Bun faţă de ei toţi!
Până i-a dat fiecăruia, până l-a vindecat pe fiecare, până l-a mulţumit şi pe ultimul dintre ei…
14. Dar până atunci, câtă foame trebuie să fi răbdat El, câtă sete, câte izbituri, câte insulte, câte amărăciuni!
Căci cum să stea El să mănânce până când mai cerşea încă un flămând?
Cum să meargă El la odihnă până încă mai era aco¬lo un olog, un orb, un milog, un nenorocit care aştepta după El?
Cum să plece El la ale Sale până când încă mai stătea acolo după El unul care venise cine ştie de unde şi aştepta cine ştie de când?
15. O, dacă aţi avut vreodată numai o zi de-a face cu o astfel de obositoare datorie, – atunci trebuie să vă închipuiţi cam cum vor fi fost toate zilele Domnului Iisus
şi câtă răbdare trebuie să I se fi cerut dragostei Lui pentru slăbiciunile şi lipsurile oamenilor!
16. Ura din partea fariseilor,
împotrivirile din partea mai-marilor,
urzelile rele şi toate cursele de moarte cu care Îl pândeau la orice pas şi în orice loc vrăjmaşii Săi văzuţi şi nevăzuţi,
la câtă răbdare Îl vor fi supus pe Mântuitorul nostru până în cea din urmă zi a vieţii Sale pe pământ!
17. Apoi suferinţele din Săptămâna cea grea a Patimilor Sale…
Trădarea unuia dintre cei mai apropiaţi.
Lepădarea celui mai ales şi mai de nădejde dintre ucenici.
Loviturile celor care Îl admiraseră odată, strigările şi ura lor.
Mărturiile nedrepte, calomnioase, răuvoitoare.
Scuipările, bătăile, cununa de spini, haina de ocară.
Judecata nedreaptă, necinstită, răuvoitoare, ucigaşă.
Drumul Crucii, loviturile, căderile, urletele mulţimii, ale gloatei,
dezbrăcarea gol, întinderea pe Cruce, cuiele aprinse şi usturătoare.
Spânzurarea, sfâşierea durerilor, a setei, a părăsirii Tatălui.
Povara ispăşirii păcatelor lumii, lupta duhurilor iadului…
Durerea Mamei rămasă singură, a ucenicilor împrăştiaţi…
Agonia, înceţoşarea, moartea…
– o, câtă răbdare, câtă îndelungă răbdare, câtă nesfârşită răbdare I-au cerut Domnului şi Mântuitorului nostru pentru mântuirea noastră…
Iată de ce chinurile iadului nu vor fi o pedeapsă prea mare pentru acel blestemat care calcă în picioare, care leapădă toată această Jertfă a lui Dumnezeu pentru el.
18. O, Dumnezeule al răbdării iubitoare, învaţă-ne şi pe noi răbdarea Ta, îndelunga Ta răbdare faţă de toţi şi faţă de toate, până la capăt, până la moarte, până la biruinţă.
Pentru că noi suntem datori să răbdăm, dar Tu n-ai fost dator.
Noi suntem datori să răbdăm de la alţii şi pentru alţii – fiindcă şi alţii au răbdat sau rabdă de la noi şi pentru noi.
Noi suntem datori să răbdăm slăbiciunile şi defectele altora, pentru că şi alţii rabdă slăbiciunile şi defectele noastre.
Dar Tu n-ai avut de astea niciodată – şi totuşi, cât ai răbdat!
19. Adevărata căsnicie şi fericire este atunci când fiecare soţ – mai înainte de a căuta fericirea sa – caută fericirea celuilalt.
Şi mai înainte ca să-i placă lui ceva, caută ceea ce îi place celuilalt.
În viaţa de adunare, în familia cea duhovnicească, lucrurile stau tot aşa. Şi numai atunci sunt fericiţi cu adevărat cei care au fost chemaţi să alcătuiască un trup în Domnul, când fiecare mădular caută mai întâi nu folosul său, ci folosul celuilalt.
Mai ales când acela este mai slab sau mai înapoiat.
20. Numai sufletul plin de bunăvoinţă faţă de alţii ştie cât de fericit îl poate face pe om un bine făcut cuiva,
un loc pe care i-l dai,
o bucurie pe care i-o faci,
un cuvânt de mulţumire sau de mângâiere pe care i l-ai spus,
un ajutor pe care i-l oferi,
un avantaj pe care i-l înlesneşti.
Doamne şi Dumnezeul nostru, Te rugăm, dăruieşte-ne tuturor dorinţa fierbinte şi grija atentă cu care să căutăm totdeauna să facem aşa.
Amin.
,Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
