- A nu şti ceea ce trebuie să ştie să facă.
- A face rău ceea ce ştiu că trebuie să facă bine.
- A şti bine ceea ce trebuie să facă bine, dar a face tocmai dimpotrivă a ceea ce ştiu.
Aceştia din urmă sunt acei care vor tremura mai cumplit şi care vor plânge mai deznădăjduit la venirea lui Hristos.
Împotriva celor care ne-au prigonit şi ne duşmănesc şi astăzi pentru Numele Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru mărturisirea Adevărului Său, n‑am avut nici ieri, n-avem nici azi şi nu vom avea nici în faţa Judecăţii lui Dumnezeu nici o învinuire.
Îi vor învinui, pe fiecare dintre ei, înseşi faptele lor, mai puternic şi mai necruţător ca orice glas al suferinţelor noastre.
Noi i-am iertat şi îi vom ierta pe toţi, fără a le cere pentru noi nici o despăgubire.
Am dori doar, pentru propria lor mântuire, să se pocăiască atât de adânc, pe cât au păcătuit. Ca să poată fi iertaţi, şi nu osândiţi.
Dar dacă ei înşişi nu-şi doresc mântuirea veşnică, nimeni pe lume nu le-o poate da.
Ne va părea însă nespus de rău până la moarte pentru Biserica noastră şi pentru poporul nostru care au fost atât de aproape de Hristos, dar cărora – pentru că prin mai-marii lor au respins solia mântuirii trimisă lor – s-ar putea să nu le mai fie trimisă o altă asemenea solie niciodată. S-ar putea să fie lăsaţi de Dumnezeu în voia sorţii pe care şi-au luat-o în propriile lor mâini din Mâinile lui Dumnezeu. Şi să ajungă astfel sub cumplita stăpânire a acelui „altul“ care totdeauna vine „în numele lui însuşi“ acolo de unde a fost alungat Hristos, Care vine în Numele Tatălui.
Urmările acestor stări au şi început deja să se arate.
O, dacă ar recunoaşte mai-marii noştri ce har au respins! O, dacă l-ar primi măcar acum! Poate încă n-ar fi totul pierdut!
Dar ne va părea şi mai rău pentru acei iubiţi şi înzestraţi fraţi ai noştri căzuţi şi rămaşi în starea de împotrivire faţă de ascultarea şi unitatea frăţească a Oastei!
O, dacă ar putea ei măcar acum să se desprindă din cursele ucigaşe ale dezbinării şi ale tulburărilor! O, de ar înţelege ei nu numai cât rău fac, ci şi cât bine împiedică a se face! Nu numai câtă durere aduc fraţilor, ci şi câtă bucurie fac celor ce au învinuit de sectarism pe Părintele Iosif Trifa şi Oastea Domnului. Nu numai câtă nedreptate fac prietenilor Oastei, ci şi câtă dreptate dau vrăjmaşilor ei!…
O, dacă aceşti fraţi înzestraţi cu atât de frumoase daruri ar lepăda încă o piele şi ar deveni cu adevărat fii smeriţi, oameni duhovniceşti şi fraţi ostaşi în acelaşi duh şi gând cum au fost la început!
Cum ar deveni dintr-odată toată frăţietatea noastră o mare putere, o mare bucurie, o mare îmbrăţişare fericită! Ce sărbătoare binecuvântată ar fi aceasta pentru noi toţi!
Am ajunge iarăşi ca la începutul fericit şi fierbinte al Oastei când nu era nicăieri nici un neascultător printre fraţi. Când toţi credeam la fel, gândeam la fel, vorbeam la fel şi umblam la fel. (…)
O, dacă inima voastră s-ar îndupleca să se smerească înaintea Domnului şi să revină în sfârşit lângă inimile frânte ale fraţilor care vă aşteaptă să vă îmbrăţişeze pe totdeauna!
Ce fericire ar fi atunci pentru noi toţi şi în primul rând pentru voi! Ar fi din nou între toţi fraţii de pretutindeni numai spice de grâu şi flori – şi nicăieri spini şi pălămidă.
Ar fi numai pâine şi dragoste, încredere şi cântare, iar nu pietre şi întristări, bănuieli şi ură.
Ar fi un singur Iisus, o singură Evanghelie, un singur duh şi n-ar mai ieşi din mijlocul nostru oameni care să-i înveţe diferit pe fraţi. N-ar mai fi nimic să strice armonia, învăţătura, adunările, Lucrarea!
Cu ce îi fac oare mai buni pe fraţii voştri acele interpretări ale voastre felurite?
Ce aduc ele mai frumos şi mai fericit între oameni decât duhul dragostei noastre dintâi?
O, ce dureros este că nu se vede nici acum ce duh ucigaş inspiră între noi dezbinările şi tulburarea! O, ce nefericit este că nu vedem nici acum cine vine între noi în urma acestor duhuri şi o dată cu ele!
Şi mai ales ce duc cu ei în veşnicie acei prin care vin acestea.
O, fraţii noştri neuitaţi, fraţii noştri iubiţi, desprindeţi-vă din mrejele acestor duhuri şi nu mai luptaţi împotriva duhului Oastei, împotriva mamei voastre în Hristos!
În ultima vreme toţi fraţii şi surorile din ţară au hotărât zile de post şi rugăciune pentru unitatea Oastei şi pentru întoarcerea tuturor fraţilor noştri la dragostea şi la armonia frăţească.
Credem din toată inima că Domnul ne va da această bucurie.
Toate semnele din primăvara asta sunt îmbucurătoare. Nu vom înceta să ne rugăm până la izbânda deplină.
Voi, toţi cei care încă n-aţi intrat în acest cerc sfânt, intraţi şi rugaţi-vă pentru pacea Ierusalimului…
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. III
