Sfinţenia nu este un cerc închis; ea poate fi dobândită de oricine. Mântuitorul spune pe Muntele Fericirilor: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 48). Nu erau nici călugări atunci, nici nişte oameni speciali care ascultau aceste cuvinte. Era de faţă o mulţime foarte variată şi El la toţi le poruncea să fie sfinţi. Aşa încât sfinţenia este deschisă pentru oricine. (…)
Când citim sau când auzim din Sfintele Scripturi aceste porunci dumnezeieşti: „Fiţi sfinţi”; sau: „Fiţi desăvârşiţi”, care este în fond acelaşi lucru, le primim cu greutate la prima auzire, ni se pare că e cu neputinţă de înfăptuit sfinţenia cu propria noastră viaţă. Dacă privim însă la vieţile sfinţilor, despre care ştim că au fost şi ei oameni pământeni ca şi noi, şi vedem că ei au putut împlini această poruncă a sfinţeniei, a desăvârşirii, prindem şi noi curaj şi smerită îndrăzneală. Mai ales că sfinţenia şi desăvârşirea nu înseamnă numai semne şi minuni; puţini sfinţi au făcut minuni în viaţa lor pământească. (…)
Sfinţenia cea bineplăcută lui Dumnezeu trebuie să aibă măcar aceste trei însuşiri:
Înstrăinarea omului de răutăţi şi de patimi. Noi suntem numiţi vase de lut şi aceste vase trebuie curăţite ca să poată intra şi să poată rămâne în ele harul Sfântului Duh, adică sfinţenia. În Împărăţia lui Dumnezeu nimic necurat nu intră, spune Sfântul Apostol Pavel. Aşa încât trebuie să ne curăţim trupul nostru de patimi şi de răutăţi.
A doua condiţie: Păstrarea şi mărturisirea dreptei credinţe în Dumnezeu. Cei care fac false minuni, sunt nişte şarlatani. Există minuni făcute de sfinţi, fără îndoială, dar acestea sunt mai rare.
Şi a treia condiţie: Împlinirea poruncilor dumnezeieşti. În Filocalie, volumul întâi, se spune, între altele, şi acest lucru: Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Întrucât împlineşti porunca Evangheliei, Dumnezeu este de faţă şi ţi Se arată. Îl vezi. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8 ), spune „Fericirea” a şasea. De obicei, credinţa cea adevărată faţă de Dumnezeu se cere dovedită prin fapte de dragoste sinceră faţă de aproapele nostru: Căci de va zice cineva că iubeşte pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, este un mincinos, spune Sfântul Evanghelist Ioan în Epistola întâi dintre scrierile sale.
Căci cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care îl vede, cum poate să-L iubească pe Dumnezeu, pe Care nu-L vede? (I Ioan 5, 20 ). Tot Sfântul Ioan Evanghelistul spune că nimeni nu poate cunoaşte pe Dumnezeu, nu poate crede în El şi nu-L poate iubi cu adevărat, dacă mai întâi nu-şi scoate răutatea din propria sa inimă şi dacă nu dovedeşte prin faptă dragostea curată faţă de semenii săi. Cine face aşa, se află pe calea sfinţeniei, adică este pe calea pe care au mers sfinţii în drumul lor spre împărăţia lui Dumnezeu. Şi aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi: să vrem, să dăruim, să ne ostenim, să mergem pe calea Lui, să fim de partea Lui.
Ca să intrăm pe această cale a sfinţeniei şi să sporim în ea, avem la îndemână ajutorul lui Dumnezeu, numit harul Sfântului Duh, care este puterea darului ce izvorăşte din Duhul Sfânt, prin care lucrează Dumnezeu în lume şi în noi. Harul îl dobândim şi îl menţinem prin Sfintele Taine, prin rugăciunea personală, prin rugăciunile şi binecuvântările Sfintei Biserici.
Sf. Cuv. Mărturisitor Sofian de la Antim
