Home TREI MARI ADEVĂRURI ( II )

TREI MARI ADEVĂRURI ( II )

TREI MARI ADEVĂRURI ( II )

din ultima vorbire a fratelui Traian Dorz

de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

Părintele Iosif a fost un mărturisitor al lui Dumnezeu. El a mărturisit Evanghelia şi a propovăduit pretutindeni. Nu s-a lăsat liniştit şi comod acolo unde a fost. Noi, fiecare dintre noi, suntem o lucrare a apostolatului său. Pe oriunde am fost noi, n-am aflat cătun din ţara aceasta şi loc în care să nu fi mers el. Unde a mers o gazetă a lui, unde a mers o carte a lui, unde a mers o veste bună, un calendar, un lucru tipărit de el, a fost el. Şi el a umblat peste toată ţara aceasta, în toate casele. Din zona de nord până în cea de sud. Toate provinciile ţării au fost cutreierate de acest om sfânt. El a scos o mulţime de mii de oameni din cârciumi, din locurile de desfrâu. În familiile în care a intrat el a stabilit pacea. Peste tot pe unde a fost el a dus Cuvântul lui Dumnezeu. Noi înşine, fiecare dintre noi, suntem o părticică a luptei şi a alergărilor, şi a suferinţelor lui.

De aceea, pentru că Dumnezeu l-a făcut profetul nostru şi l-a arătat ca omul sfânt pe care l-am cunoscut în mijlocul nostru, noi avem datoria să preţuim această Lucrare. Va veni vremea când tot mai mulţi vor vedea că singura posibilitate de mântuire a oamenilor şi a credinţelor, şi a tuturor sufletelor noastre este în această Lucrare iniţiată de Dumnezeu prin el şi răspândită atât de frumos pretutindeni.

Din toată inima trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru că a ridicat în mijlocul poporului nostru un astfel de om sfânt, un astfel de profet binecuvântat. Se cuvine să preluăm mai departe solia sfântă şi s-o ducem până la sfârşit.

În ultima dintre cărţile lui, el a spus despre istoria minunată a unui curier din armata franceză din timpul marelui război. Când o unitate era foarte ameninţată de împrejmuirea vrăjmaşului, marele comandant a trimis un curier să ducă vestea: „Rezistaţi, că vin întăriri! Nu vă lăsaţi!”. Dar, în timpul drumului său, curierul acesta a fost ucis de un glonţ inamic. Însă în momentul când simţea că trebuie să moară, a luat solia, depeşa de la comandant, şi a ridicat-o în sus, să moară cu mâna întinsă în sus, pentru ca cineva care va veni să vadă că el a trebuit să ducă solia până undeva şi n-a putut s-o ducă; să simtă îndemnul că trebuie s-o preia şi s-o ducă mai departe.

Aşa spunea Părintele Iosif: „Eu voi pleca. Lucrarea însă este a lui Dumnezeu – Oastea aceasta a Domnului. El ne-a trimis să ducem întărire la fraţii noştri care încă sunt în lupte, şi eu am rămas undeva pe drum, în această misiune. Dar ţin sus solia aceasta sfântă şi cine vine în urma mea s-o ducă mai departe”.

Cum a fost cu Moise: când Domnul, acestui om sfânt de care S-a folosit pentru salvarea unui popor, i-a arătat că el n-are să ajungă în Canaan, Moise L-a rugat pe Dumnezeu şi a stăruit, zicând:

– Doamne, îngăduie-mi să ajung! De patruzeci de ani alerg cu poporul acesta spre Canaan şi doresc foarte mult să ajung acolo. Îngăduie-mi şi mie să ajung!

– Tu ţi-ai împlinit slujba. Până aici a trebuit să ajungi. Ai făcut un mare păcat şi de aceea nu vei putea ajunge în Canaan.

– E adevărat, Doamne, a zis, că atunci când ai vrut să mă trimiţi eu am spus: „Trimite pe altul”, că n-am avut încredere în Tine.

– Nu acesta a fost păcatul tău cel mai mare. Alt păcat, mai mare, ai făcut.

– E-adevărat, zice, când am fost la apele Meriba m-am îndoit de puterea Ta şi am cârtit contra poporului acestuia.

– Alt păcat, şi mai mare, ai făcut tu.

– E-adevărat că atunci când m-ai trimis cu tablele Legii, eu, din gelozie şi din mânie pentru poporul acesta care Te-a nesocotit, am spart tablele Tale şi am păcătuit.

– Alt păcat, mai mare, ai făcut tu. Pentru asta n-ai să poţi ajunge în Ţara Făgăduinţei.

Şi Moise a întrebat îndurerat:

– Doamne, dar care a fost păcatul acesta?

– Te-ai îndoit de poporul acesta. Ai zis: „Poporul acesta va pieri în pustie”. Ai zis: „Poporul acesta va fi nimicit de vrăjmaşii lui. Acest popor este slab şi păcătos, şi nevrednic”. Acesta a fost păcatul tău cel mare. Acest popor va merge în Canaan; tu n-ai să ajungi, pentru că te-ai îndoit de el. Puteai să te îndoieşti de oricine: de tine, de alţii, şi de Mine chiar, dar nu trebuia să te îndoieşti de acest popor despre care Eu am spus că-l voi duce în Canaan şi că voi adăuga la numărul lui multe, multe mii şi alte multe popoare.

…Au fost şi vremuri când şi noi am fost ispitiţi să facem acest păcat: ne-am îndoit de Lucrarea lui Dumnezeu. Îndată după moartea Părintelui, acum cincizeci şi unu de ani, când l-am adus aici, în tot jurul acesta nu era nici un mormânt. Dacă vedeţi pozele de-atunci, veţi vedea că aceşti arbori mari erau nişte mărăcini micuţi, când noi am venit aici cu Părintele. Eram nişte oameni slăbuţi, nepricepuţi, tineri, puţini, ameninţaţi din toate părţile de tot felul de vrăjmaşi. Părintele nu s-a îndoit niciodată că Dumnezeu va duce Lucrarea aceasta la marea biruinţă finală. Dar noi ne-am îndoit. Am văzut munţii aceştia ameninţându-ne cu prăbuşirea peste noi. Şi uneori am fost şi noi îndureraţi şi îndoiţi ca Moise când a zis: „Poporul acesta nu va mai ajunge niciodată în Canaan”. Părintele însă nu s-a îndoit niciodată. În ultimul lui timp de boală ajunsese la 33 de kilograme. Era o rană tot trupul său… nici nu ştiam de unde să-l prindem când trebuia să-l mutăm de pe un pat pe altul sau să-l primenim şi să-l pansăm. Dar niciodată nu s-a îndoit, nici n-a cârtit. A ştiut că la sfinţenie se ajunge prin suferinţă. Şi că la harul lui Dumnezeu cel mare se ajunge răbdând şi smerindu-te. El s-a smerit până la sfârşit. Oricât de grea a fost încercarea, el nu s-a îndoit. El a spus: „Eu voi cădea undeva. Pe voi vă vor lovi, vă vor prigoni. Dar Lucrarea aceasta este o lucrare a lui Dumnezeu şi ea va ajunge la biruinţă”.

Dacă am dorit să ajung încă o dată aici e ca să pot afirma încă o dată şi încă o dată ceea ce am spus de mii de ori: acest mare profet al lui Dumnezeu nu s-a îndoit niciodată de izbânda Lucrării. Noi poate că ne-am îndoit, că suntem oameni şi am zis: „Suntem slabi… Multe dintre adunările noastre s-au rătăcit. Mulţi dintre fraţii care erau cei dintâi în fruntea noastră s-au lepădat. Mulţi dintre cei despre care am crezut că vor rămâne credincioşi până la sfârşit s-au lepădat de Domnul şi au căzut”. Şi atunci am fost ispitiţi şi noi, undeva, să zicem: „Da… într-adevăr… parcă nu mai avem nici o siguranţă pe pământ”.

Iată însă cum a răspuns Dumnezeu – cum i-a răspuns şi lui Moise. Cât de mare profet a fost el, totuşi a avut momente în care s-a îndoit că poporul va ajunge în Canaan. Dar nu numai că a ajuns; dar uite pe câte alte mii de popoare le-a ajutat acest popor biblic să ajungă în Canaanul ceresc şi să-L afle pe Dumnezeu.

Noi suntem încă în cursul înaintării noastre spre Canaanul ceresc. O oaste trăieşte totdeauna; ostaşii mor sau cad, sau pleacă, sau dezertează. Dar Lucrarea, Oastea, rămâne totdeauna. Un popor nu moare niciodată. Mor indivizii din el, fie mari, fie mici. Poporul însă rezistă. Profeţii pot să moară. Adevărul nu moare niciodată. Dumnezeu are totdeauna alt profet care va duce [adevărul] mai departe. Moise a zis:

– Doamne, dar cine o să-i conducă în Canaan, dacă eu mor?

– Acela care a găsit un profet ca tine mai poate să găsească!

Acela care a găsit un profet ca Părintele Iosif poate să mai găsească. El va duce până la sfârşit Lucrarea Lui, spre izbândă. Dacă noi ascultăm de Domnul şi ne ataşăm de voia Lui, putem grăbi venirea fericită. Dacă noi lucrăm toţi pentru Domnul şi aducem poporul nostru – fiecare dacă numai unul am aduce într-un an – la Dumnezeu, iată că, în câtva timp, poporul nostru întreg ar veni la mântuire. Şi ce fericiţi am fi toţi atunci!

Dacă noi nu facem slujba aceasta, Domnul nu va zădărnici Lucrarea. Ideea nu piere, şi dacă pier cei care o slujesc sau dacă se leapădă. Domnul are grijă s-o ducă mai departe, dar timpul împlinirii ei se poate întârzia.

După Iosif, în Egipt, patru sute de ani n-a fost nici un prooroc în poporul acesta. Patru sute de ani, poporul acesta a fost rob: chinuit, bătut şi nimicit. Până când suferinţele lor au întrecut păcatele lor. Atunci Dumnezeu le-a trimis un profet. Dar dacă ar fi fost alt profet, mai devreme, cu cât mai mulţi ar fi fost scăpaţi de osânda şi de pierzarea, şi de chinul acela!

Dumnezeu va duce şi poporul nostru la mântuire! Tot ce a început Dumnezeu nu dă faliment! El va duce la împlinire. Dacă nu cu noi, cu alţii; dar paguba noastră va fi mare şi a multora după noi, dacă noi nu ne facem datoria până la sfârşit. Indiferent de împrejurările în care trăim, noi trebuie să ştim că avem un gând frumos şi un ţel minunat de la Dumnezeu: să ajutăm întreg poporul nostru să ajungă un popor binecuvântat, un popor biblic, un popor credincios, unul care să nu mai cunoască numai avorturi, numai alcoolism, numai decădere, numai corupţie, numai păcat. Ci un popor care să se îndrăgească de Dumnezeu şi să dorească din toată inima să realizeze o viaţă frumoasă, un tineret binecuvântat, familii binecuvântate; un popor muncitor, cinstit şi harnic în toate împrejurările. Aşa ne vrea Dumnezeu şi aşa vrea să facă Lucrarea aceasta din întreg poporul nostru, dacă noi cu toţii punem inima şi mâna să-L ajutăm pe Domnul să lucreze prin acest mijloc minunat pe care ni l-a dat. (…) La Dumnezeu nu contează timpul. Timpul contează la oameni. La Dumnezeu, o mie de ani sunt ca o zi. La oameni, o zi uneori e ca o mie de ani.

De aceea trebuie să pricepem voia lui Dumnezeu şi mesajul acesta sfânt şi să ne dăm toate silinţele să continuăm lucrarea de renaştere duhovnicească, de naştere din nou a fiecăruia dintre noi, apoi a familiei noastre, apoi a societăţii unde suntem. Să se stabilească un climat sfânt în toată acţiunea şi toată purtarea noastră şi atunci vom vedea cum Dumnezeu binecuvântează întreg poporul nostru. Şi nu numai pe-al nostru; pe multe alte popoare, cu o mântuire veşnică şi fericită. Pentru că aceasta este ideea lui Dumnezeu şi lucrarea Lui prin care a arătat ce minuni poate să facă.

Noi suntem aici rezultatul acestei minunate Lucrări a lui Dumnezeu, rodul ostenelilor acestui om sfânt. De aceea vor veni aici tot mai multe şi mai multe mii de oameni, an după an, şi vor aduce recunoştinţă şi mulţumire lui Dumnezeu că în mijlocul poporului nostru şi în mijlocul istoriei noastre a ridicat un astfel de om care a putut avea dorinţa şi râvna, şi voinţa să înalţe Cuvântul lui Dumnezeu. El a fost un om sfânt – s-ar fi putut mântui numai pe el. Dar a acceptat jertfa şi riscul cel greu, pentru ca să nu meargă în Împărăţia lui Dumnezeu singur.

De aceea trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să căutăm să preluăm ştafeta aceasta, cum a spus el, şi s-o ducem mai departe, până când va veni lumina şi mântuirea veşnică. Pentru că „noi aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou în care va locui neprihănirea”. Iar dacă aceste lucruri le aşteptaţi – spune Cuvântul Domnului –, daţi-vă şi voi toate silinţele să fiţi găsiţi fără prihană, fără vină şi în pace şi să ajutăm la grăbirea venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, pentru că vom ajuta la fericirea copiilor noştri, a urmaşilor noştri, a poporului nostru în care ne-a ridicat Dumnezeu ca să fim nişte elemente frumoase, vrednice, binecuvântate în mijlocul poporului nostru. De aceea noi n-am părăsit nici credinţa noastră, nici ţara noastră, oricât a trebuit să pătimim pentru aceasta, cum n-a făcut nici Părintele Iosif. A răbdat toate nedreptăţile care i s-au făcut, a suferit în toate şi şi-a împlinit datoria, pentru că a spus: „Aici m-a pus Dumnezeu. Asta-i patria mea, ăsta este poporul meu, asta-i misiunea mea. Aici trebuie să trăiesc, aici trebuie să mor, ca să pot face pe alţii mai buni; să pot ajuta pe alţii să ajungă în Împărăţia cerească”.

Aceasta e şi datoria noastră. Cine-şi părăseşte credinţa poate să-şi părăsească şi ţara. Cine nu-şi părăseşte credinţa rămâne şi-n ţara lui, lucrând din toată inima, cu lacrimile, cu genunchii, cu mâinile, cu mintea, cu tot ce va putea, la fericirea neamului nostru, pentru că lucrăm pentru fericirea urmaşilor noştri şi pentru împlinirea misiunii noastre pe care o avem pe pământ. De aceea, trebuie să ne iubim patria, să ne iubim credinţa, să-i iubim pe aceia pe care Dumnezeu i‑a pus în mijlocul nostru. Şi, dacă uneori găsim greşeli, trebuie să ne uităm mai întâi la propriile noastre greşeli. Şi, văzând că şi noi suntem greşiţi, să ne rugăm pentru alţii, să colaborăm toţi, pentru izbăvirea şi mântuirea tuturor. Atunci suntem fericiţi toţi, când e mântuită şi mama mea, şi tatăl meu, şi soţia mea, şi copilul meu, şi slujitorul meu, şi vecinul, şi rudenia, şi vrăjmaşul nostru. Aşa ne-a învăţat pe noi Domnul: să iubim şi să ne rugăm, şi să luptăm pentru toţi.

Aşa ne-a învăţat acest mare om al lui Dumnezeu care, pe patul morţii sale (33 de kilograme avea), s-a rugat totdeauna. Nu s-a plâns niciodată de nimeni şi ne-a învăţat şi pe noi, care stăteam lângă el: „Orice vi s-ar întâmpla, să nu vă părăsiţi credinţa voastră şi ţara voastră, şi neamul vostru, şi limba voastră, pentru că aici ne-a aşezat Dumnezeu. Şi să nu vă mântuiţi singuri. Să căutaţi să-i duceţi la mântuire pe cât mai mulţi. Aşa cum am făcut eu, aşa cum au făcut înaintaşii mei”, a spus acest mare om al lui Dumnezeu.

El ne predică şi nouă, astăzi. El n-a murit. L-am înmormântat acum cincizeci şi unu de ani aici. Aceşti arbori mari erau numai nişte tufe mărunte. Dacă vă uitaţi la pozele de-atunci, veţi vedea. Dar el n-a murit! De-atunci nu există un om mai viu să vorbească aşa ca acest mormânt nemuritor. Oriunde ne ducem ne predică el. Până la marginile pământului s-a dus vestea despre acest mare om. Foarte mulţi dintre cei care nu cunoşteau această Lucrare, făcând cunoştinţă cu scrierile lui, se întorc la Dumnezeu şi acum, ca în primele zile când el a mărturisit Evanghelia.

De aceea suntem datori recunoştinţă şi suntem datori mai mult: să ducem mai departe mesajul acesta la fraţii noştri, la surorile noastre, în familia noastră, între vecinii noştri, chemându-i şi pe ei să se întoarcă la Dumnezeu. Că mântuirea tuturora va fi numai atunci când fiecare ne vom întoarce cu adevărat la Dumnezeu şi vom căuta mântuirea noastră. Nu numai a noastră; nu avantajul meu personal sau al familiei mele şi al celor care mă iubesc, ci avantajul tuturor, dragostea tuturor şi fericirea tuturor. Că atunci suntem şi noi fericiţi, când toţi fraţii şi surorile noastre şi cei din jurul nostru vor gusta cu adevărat fericirea. Atunci ne vom putea şi noi bucura de mântuirea lui Dumnezeu, când vom lucra cu toată inima şi la mântuirea celor din jurul nostru. Iar pentru aceasta trebuie să urmăm calea aceasta: rugăciunea, naşterea din nou şi trăirea după voia lui Dumnezeu în această părtăşie.

Iată, timpul nostru de stat aici se sfârşeşte. Fraţii… sunt mulţi cei care vor pleca cu trenurile înainte de ora douăsprezece. Nu putem însă încheia această lucrare – după tot ce s-a spus aici, s-a cântat… rugăciunile noastre, îndemnurile frăţeşti – fără să facem o chemare stăruitoare, poate că ultima… pentru cei care au venit aici şi nu sunt încă hotărâţi pentru Domnul; care nu s-au predat Domnului, care n-au pus legământ cu El, care nu s-au născut din nou. Spunem: aceasta este cea dintâi şi cea mai importantă condiţie pentru propria noastră mântuire şi pentru a altora.

Dacă este cineva care vrea, în această zi minunată, să pună un legământ minunat, să se-ntoarcă la Domnul, să se predea Domnului, să se lepede de păcate din toată inima, să se lepede de satana şi de toate lucrările lui, cum am promis în Taina Sfântului Botez: „Mă lepăd de satana şi de toate lucrurile lui”, să ne lepădăm de satana nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta, cu gândul, cu purtarea noastră. Nu numai de satana – ca nume odios şi murdar –, ci de toate faptele lui care îl păstrează încă şi îl aduc în viaţa noastră. Beţia, minciuna, răutatea, lăcomia, furtul, orice este negativ şi murdar e lucrarea diavolului, de care trebuie să se lepede oricine vrea să se unească cu Hristos.

Noi ne-am unit cu Hristos. Slăvit să fie Domnul pentru că ne-a dat bucuria aceasta şi a fost o clipă în viaţa noastră când am pus legământul acesta sfânt pe care-l înnoim de fiecare dată când mai putem ajunge aici.

Dar poate că sunt aici oameni care n-au pus acest legământ; care n-au avut această clipă hotărâtoare şi categorică în viaţa lor. Pe aceste suflete care au auzit astăzi chemarea Domnului aici şi care doresc să se unească cu poporul Domnului şi cu această idee strălucită şi minunată a mântuirii neamului nostru şi a tuturor sufletelor noastre, pe cine nu s-a hotărât pentru acest lucru, îl îndemnăm să aibă curajul şi să facă astăzi acest sfânt pas de mântuire, care ne dă şi mântuirea noastră personală şi pe urmă ajută, prin aceasta, întreg poporul nostru şi lumea întreagă să se întoarcă la Dumnezeu.

Din toată inima rugăm, dacă este cineva care vrea să se hotărască pentru Domnul, acolo unde este, să ridice mâna: „Eu vreau să mă predau Domnului”.

Iar dacă nu, dacă toţi v-aţi hotărât, ne vom ridica inima şi gândurile spre Dumnezeu, rugându-L să ne dăruiască putere să ne reînnoim legământul. Şi, de fiecare dată când ajungem aici, să ne întoarcem mai buni de cum am venit. Cu gânduri mai frumoase, cu gânduri mai paşnice, cu gânduri mai iubitoare, cu gânduri mai cinstite şi mai frumoase – că acesta-i scopul pentru care Dumnezeu ne adună de fiecare dată şi la biserică, şi la întâlnirile Cuvântului lui Dumnezeu, şi în comemorări de-acestea. Scopu-i să ne întoarcem totdeauna mai buni de cum am venit. Pentru ca să putem lăsa în urma noastră o dâră luminoasă pe care şi alţii: copiii noştri, fraţii şi surorile, urmaşii noştri, să poată veni şi să ajungă şi ei odată la Dumnezeu.

Ce minunat va fi atunci când tot poporul nostru va lăuda pe Dumnezeu din toată inima! Când toată suflarea – cum spune la biserică – va lăuda pe Domnul! Când toată viaţa noastră ne-o vom preda Domnului şi când îi vom vedea pe toţi cei din jurul nostru animaţi de această frumoasă şi fericită dorinţă! Ce fericiţi vom fi şi noi atunci!…

Rugăm pe Domnul să ne ajute să facem aşa. Iar dacă cineva vrea să se hotărască, mai facem o ultimă chemare. După aceea ne vom ruga Domnului şi fraţii noştri care au primele trenuri se vor grăbi să plece. Ceilalţi vom merge pe rând. Dumnezeu ne-a dat o zi aşa de binecuvântată astăzi, încât şi cerul, şi atmosfera contribuie la această înălţătoare stare sufletească pe care ne-a rânduit-o Dumnezeu s-o petrecem acuma împreună.

Poate e ultima dată când mai putem veni aici…

Trăim numai datorită minunilor lui Dumnezeu. Atât binefacerile Domnului, cât şi ameninţările Lui ne îndeamnă la întoarcere, la pocăinţă, la îndreptare. Se petrec în jurul nostru atâtea lucruri îngrozitoare… Auzim despre cutremure în care mor mii de oameni şi care vin pe neaşteptate. S-a întâmplat şi pe vremea Mântuitorului aşa ceva. Turnul din Siloam s-a prăbuşit peste optsprezece inşi şi i-a nimicit. Pilat a amestecat sângele unor oameni cu jertfele lor. Şi Mântuitorul le-a zis: „Credeţi voi, oare, că cei optsprezece peste care s-a prăbuşit turnul din Siloam erau mai vinovaţi decât ceilalţi? Eu vă spun: nu! Ci, dacă nu vă întoarceţi la Dumnezeu, toţi veţi pieri la fel”. Aşa ni s-ar putea spune şi după cutremurul din Armenia sau după altele: „Credeţi voi că cei care au pierit acolo, miile acelea de oameni, erau mai vinovaţi decât voi? Eu vă spun: nu!”, spune Domnul. „Că, dacă nu vă întoarceţi, va veni odată un cutremur… nu numai pământul, ci şi cerul se va cutremura. Nu va ploua numai cu apă. Va ploua cu foc. Şi se vor mişca toate puterile, pentru că acolo se pregăteşte păcatul omenirii s-o ducă.

Dar, dacă cineva se întoarce la Dumnezeu, acela va fi fericit. Dumnezeu a binecuvântat neamul nostru şi ţara noastră, ferind-o de primejdii. Şi trebuie de fiecare dată să ne rugăm nu numai pentru noi, pentru familia noastră, ci pentru toată ţara noastră şi tot poporul nostru. Să ne ferească de primejdii, de cutremure, de accidente, de secete mari, de inundaţii, de tot ce poate fi rău… Dar toate acestea vin în urma păcatului. Să ne ferească Domnul să nu mai păcătuim. Că, dacă noi nu ne întoarcem la Dumnezeu, ne pot aştepta şi alte primejdii mai mari. Nu erau aceia mai vinovaţi decât noi. Dacă nu ne întoarcem, toţi vom pieri la fel. Să ne rugăm lui Dumnezeu să îndepărteze cataclismul acesta atomic şi nefericit pentru care se pregătesc oamenii şi de care numai dacă ne întoarcem la Dumnezeu şi ne predăm toţi Domnului, şi ne schimbăm purtările rele spre cele bune, atunci ne va izbăvi Dumnezeu pe noi şi pe copiii noştri. Nu există altă salvare, decât întoarcerea la Dumnezeu.

Dacă nu v-aţi întors la Dumnezeu, întoarceţi-vă, pentru ca să vă salvaţi copiii, familia, viaţa, nu numai sufletul. Şi pe urmă să ne salvăm poporul nostru de la păcat şi de la cădere, şi de la nenorocire. Dacă ne întoarcem la Dumnezeu, El ne asigură că ne va izbăvi.

Mai întrebăm: este cineva care vrea să se hotărască pentru Domnul? E momentul cel mai fericit acum… Uite… mulţumim Domnului, uite mâini care se ridică, suflete care se predau Domnului!… Ne vom pleca la rugăciune cu toţii. Şi întâi ne vom ruga pentru cei care se hotărăsc acum şi după aceea ne vom ruga Domnului pentru toţi ceilalţi, care avem nevoie de reînnoirea legământului nostru, ca să fim credincioşi. Să ne rugăm pentru toţi şi să ne rugăm cu toţii, pentru ca Domnul să ne binecuvânteze şi sufletele noastre, familiile noastre, cetăţile noastre, ţara noastră şi lumea întreagă. Pentru că El e singura salvare.

Să ne ajute Domnul să alergăm la El acum.

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 4

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *