Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home TREI MARI ADEVĂRURI

TREI MARI ADEVĂRURI

TREI MARI ADEVĂRURI

din ultima vorbire a fratelui Traian Dorz

de la mormântul Părintelui Iosif Trifa – 12 februarie 1989

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiţii noştri fraţi şi surori, toţi cei cărora Dumnezeu v-a pus pe inimă şi v-a deschis un drum să puteţi ajunge în clipa aceasta aici – şi toţi ceilalţi, mii şi sute de mii de fraţi şi surori care ne înconjoară până la marginile pământului, care în această zi sunt cu gândul şi cu inimile alături de noi – să-L binecuvântăm pe Domnul pentru această minunată şi fericită sărbătoare pe care ne-a dat prilejul s‑o mai putem petrece împreună o dată.

Am dori să răscumpărăm bine timpul acesta. Şi, pentru că mai avem cam un ceas până când va trebui să plece primele suflete dintre noi, dorim să petrecem ceasul acesta în această sfântă şi dulce reculegere sufletească în faţa mormântului acestui mare om al lui Dumnezeu şi acestui sfânt părinte al nostru, şi în faţa lui Dumnezeu, Care ne priveşte cu aşa un soare frumos şi aşa o zi binecuvântată, ziua aceasta!

Am dorit să citesc întâi câteva din versetele Domnului care au o strânsă legătură cu bucuria şi cu recunoştinţa noastră de astăzi. Şi textul acesta se găseşte în Sfânta Evanghelie de la Luca, capitolul 7, începând cu versetul 36:

„Un fariseu a rugat pe Iisus odată să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului şi a şezut la masă. Şi iată că o femeie păcătoasă din cetate a aflat că El era acolo, la masă, în casa fariseului. A adus un vas de alabastru cu mir mirositor şi stătea înapoi, lângă picioarele lui Iisus, şi plângea. Apoi a început să‑I stropească picioarele cu lacrimile ei şi să le şteargă cu părul capului ei. Şi le săruta mult, şi le ungea cu mir.

Când a văzut lucrul acesta fariseul care-L poftise şi-a zis: «Omul acesta, dacă ar fi un prooroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea care se atinge de El: că este o păcătoasă».

Iisus a luat cuvântul şi i-a zis: «Simone, am să-ţi spun ceva.» «Spune, Învăţătorule», I-a răspuns el. «Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi, dar, care din ei îl va iubi mai mult?».

Simon I-a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult». Iisus i-a zis: «Drept ai judecat».

Apoi S-a întors spre femeie şi a zis lui Simon: «Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei şi Mi le-a şters cu părul capului ei. Tu nu Mi‑ai dat sărutare; dar ea, de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn, dar ea Mi-a uns picioarele cu mir. De aceea, îţi spun: păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin iubeşte puţin».

Apoi a zis femeii: «Iertate îţi sunt păcatele! Du-te în pace»”.

 

De-ori-unde-aş fi, în ziua asta,

aş vrea să vin – în trup sau vis –

să-mbrăţişez cu flori şi lacrimi

mormântul sfânt, cum i-am promis.

Şi-aici, un suflet cu toţi fraţii,

să-mi rennoiesc cu foc şi dor

un legământ fără de moarte

pe-acest mormânt nemuritor.

Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a ajutat să mai vin o dată până aici. Şi dacă ar trebui să mă târăsc ca o râmă pe jos, trebuie să vin aici. De ce? Am citit pilda aceasta din Sfânta Evanghelie pentru ca să arătăm că, faţă de Dumnezeu sau faţă de binefăcătorii noştri, toţi avem o datorie gradată de recunoştinţă.

Fariseul Simon, care-L chemase pe Mântuitorul, era din Betania. El fusese un lepros; celelalte Evanghelii spun despre el c-a fost un lepros şi că Mântuitorul l-a vindecat. Drept recunoştinţă, el L-a invitat odată pe Mântuitorul la masă. Dar – cum era şi omul despre care s-a spus mai ’nainte, îngâmfatul de Naaman, – n-a înţeles că cel dintâi rău şi cea dintâi patimă pe care trebuie s-o lase era mândria. Acest fariseu, deşi L-a chemat pe Mântuitorul şi ar fi avut faţă de El o datorie atât de mare, că l-a scăpat din lepra lui, n-a făcut nici cel mai mic gest şi cel mai obişnuit atunci de recunoştinţă şi mulţumire faţă de Mântuitorul, Care l-a vindecat. Dar a găsit motive să judece pe o femeie despre care a zis el că-i mai vinovată decât el. Şi să judece actul ei de pietate şi de recunoştinţă faţă de Domnul, interpretându-l rău.

Poate că şi dumneavoastră, toţi cei care aţi venit astăzi aici, aveţi o datorie de recunoştinţă faţă de acest mare sfânt şi om al lui Dumnezeu şi aţi venit să vă împliniţi această datorie… şi veţi mai veni, poate, pe măsură ce veţi constata cât de mare este datoria noastră faţă de acest mare om al lui Dumnezeu. Şi, pe măsura aceasta, veţi veni să vă arătaţi, măcar în felul acesta pios, sentimentele de recunoştinţă pe care le datorăm marilor noştri binefăcători.

Dar eu sunt şi mai dator decât oricare dintre dumneavoastră!…

Când Dumnezeu l-a îndemnat pe Părintele să mă cheme la el şi de acolo mai departe, eu eram în cea mai nenorocită stare de pe pământ.

Aici, să vă povestesc o întâmplare a unui credincios care nu putea spune un cuvânt, două cuvinte, fără să spună: „Ce bun a fost Domnul cu mine şi cât de mare bine mi-a făcut El!”.

Mergea odată cu un prieten printr-o pădure şi mereu îi spunea despre bunătatea Domnului faţă de el şi că nu-i în stare niciodată să arate cât de mult i-a făcut El.

Atunci prietenul îi zice: „Şi totuşi, practic, ce ţi-a făcut ţie Hristos, că nu mai încetezi să spui cât de bun a fost cu tine?”.

În timpul ăsta, cum treceau, au văzut pe cale un viermişor. Credinciosul a văzut că erau în jur nişte uscături; a strâns o grămadă de uscături, de frunze uscate, şi a făcut un cerc în jurul viermişorului şi apoi le-a dat foc. Viermişorul, văzându-se în pericol de moarte, a încercat să răzbată spre o parte; era foc în jurul lui. S-a întors în cealaltă parte, era iarăşi foc în jurul lui. Şi, după ce a văzut că nu există nici o salvare, s-a întins la mijlocul cercului, să moară. Atunci credinciosul a luat cu mâna lui viermişorul şi l-a pus dincolo, în iarba umedă şi răcoroasă, şi plăcută şi l-a salvat. Şi a zis cu lacrimi: „Aceasta a făcut pentru mine Hristos! Eram în cele mai îngrozitoare condiţii: nici moartea trupească, nici sufletească nu mai vedeam depărtându-se; eram în pericol de moarte. Şi atunci Hristos a venit, m-a scos din mijlocul focului şi m-a pus într-un loc liniştit”.

Cam aşa pot să spun eu că a făcut Părintele când eu eram… n-aveam nici douăzeci de ani… bolnav, singur, undeva într-un spital… n-aveam pe nimeni. Aşteptam moartea – nici o salvare nu mai părea. Atunci Dumnezeu l-a trimis. Şi, ca pe acel viermişor din mijlocul flăcărilor, m-a scos şi m-a adus aici.

Poate că dumneavoastră simţiţi un pic de recunoştinţă faţă de acest mare om al lui Dumnezeu; eu însă sunt cel mai dator. De aceea, totdeauna voi slăvi pe Domnul că S-a folosit de mâna lui ca să mă ia din focul pierzării în care zăceam şi în care aş fi fost pierdut pentru totdeauna.

Ţara noastră a mai avut mulţi sfinţi. A mai avut poporul nostru mulţi profeţi. Dar toţi aceşti sfinţi şi profeţi s-au mântuit numai pe ei înşişi. S-au închis într-un schit sau într-o mănăstire ori s-au izolat într-o pădure sau într-un munte şi au trăit o viaţă de sfinţenie şi s-au mântuit pe ei. Dar acest mare om al lui Dumnezeu n-a putut să se mântuiască numai pe sine însuşi. A ales calea pe care aţi auzit că a urmat toată viaţa lui, din copilărie. Dar n-a căutat să se mântuiască numai pe el, ci să mântuiască un întreg neam. Într-o vreme de ger există două feluri de a te încălzi: fie că te îmbraci singur cu nişte haine groase şi nu-ţi mai pasă dacă ceilalţi îngheaţă sau nu, sau, dacă îi iubeşti şi pe ceilalţi şi cauţi mântuirea lor, laşi hainele tale groase, strângi nişte lemne, faci foc într-o sobă şi-i chemi: „Încăl­ziţi‑vă toţi!”. Pentru că cine caută să se mântuiască singur totdeauna se poate pierde. Dar cine caută să mântuiască şi pe alţii totdeauna va fi mântuit.

Acest om al lui Dumnezeu a fost un sfânt.

Eu am venit aici trimis de trei porunci mari: porunca lui Dumnezeu, porunca Părintelui şi porunca propriei mele conştiinţe.

Porunca lui Dumnezeu este scrisă îndeosebi la Evrei 13, 7, unde spune: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au vestit vouă Cuvântul lui Dumnezeu. Uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi le urmaţi credinţa”. Aceasta este porunca cea mare a lui Dumnezeu: să ne uităm la înaintaşii noştri care ne-au vestit Evanghelia şi să le urmăm credinţa.

A doua poruncă era porunca Părintelui. El ne-a spus, de pe patul său de moarte: „Veniţi în fiecare an la mormântul meu cu o lacrimă, cu o cântare, cu o floare, pentru ca şi de-acolo să văd că Lucrarea lui Dumnezeu trăieşte şi că în conştiinţele tuturor celor iubiţi ai Lui şi ai mei s-a păstrat flacăra credinţei curate”.

Şi al treilea glas a fost glasul conştiinţei mele. Datoria mea de recunoştinţă pe care ne-o cere Domnul când spune: „Şi nu uitaţi nici una din binefacerile Domnului şi fiţi recunoscători”. Aceasta este puterea şi forţa care m-a întărit să pot veni până aici – şi spun: dacă Dumnezeu îmi va lăsa viaţă şi putere trebuie să vin mereu aici, să-mi împlinesc această datorie de conştiinţă, pentru că aici trăiesc trei mari adevăruri. Aici sunt trei mari adevăruri pe care trebuie să le înţelegem:

Primul – adevărul cel mare: omul acesta a fost un profet şi un sfânt în poporul nostru.

Al doilea adevăr: Lucrarea pe care a făcut-o acest om este o lucrare profetică şi prin ea va veni mântuirea neamului nostru şi poate a multor altor neamuri. Pentru că în nici o confesiune creştină din lume nu există o lucrare de renaştere sufletească de atâta frumuseţe, dulceaţă şi bucurie, şi sfinţenie ca Lucrarea aceasta. Lucrarea aceasta, cu toate că este în conflict cu păcatul, cu tot felul de păcate, n-a ajuns în conflict deschis cu nimeni. N-am urât pe nimeni, oricât de mult rău ne-au făcut şi unii, şi alţii. Am înţeles că dragostea lui Dumnezeu ne face să cerem iertare; şi, dacă cerem iertarea lui Dumnezeu, să şi dăm iertarea, pe aceeaşi măsură, semenilor noştri. Deci omul acesta a fost un profet, un profet sfânt; un om al lui Dumnezeu, care n-a căutat să se mântuiască numai pe el, ci a căutat să mântuiască tot Neamul nostru, Biserica noastră, care ajunsese în starea în care ajunsese pe vremea când Dumnezeu a înfiinţat Lucrarea aceasta. Şi apoi Lucrarea aceasta este însăşi ea o Lucrare profetică. Nici un glas nu-i atât de răspicat şi aşa de clar în mărturisirea Evangheliei şi în vestirea lui Hristos ca glasul acestei modeste, frumoase, liniştite, smerite, dar demne şi frumoase Lucrări a lui Dumnezeu.

Şi al treilea adevăr, pe care l-am aflat şi-l vedem cu ochii noştri aici, este că această Lucrare este nemuritoare; este Lucrarea lui Dumnezeu, e o Lucrare care va continua până va veni Domnul şi va pune capăt tuturor lucrurilor.

va urma

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 4

 

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *