Părintele Iosif Trifa a înfiripat Lucrarea Oastei Domnului ridicându-se de pe genunchii rugăciunii. El s-a rugat cu lacrimi, cu foc, cu puterea Duhului Sfânt şi ne-a învăţat să ne rugăm şi cu propriile cuvinte, pe lângă cele din Cartea de rugăciuni. Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă să împreunăm rugăciunea scrisă cu rugăciunea personală a nevoilor de fiecare zi.
Între rugăciunile dimineţii se află şi aceea către Maica Domnului, cea de-a zecea, prin care îi cerem Născătoarei de Dumnezeu, între altele: „…izgoneşte de la mine, smeritul şi ticălosul robul tău… uitarea, necunoştinţa, nepurtarea de grijă…”. Poate am fi vrut uneori, chiar şi în timpul rugăciunii, să înţelegem mai bine ce înseamnă aceste cereri.
Cele trei nepotrivite stări înfăţişate Maicii Domnului, în rugăciunea de mai sus, sunt numite de Sfântul Cuvios Marcu Ascetul (sec. IV-V) ca fiind trei „uriaşi” pe care îi înfruntăm în lupta mântuirii, cu referire la uriaşul Goliat pe care l-a înfruntat şi l-a biruit tânărul David, înainte să ajungă rege al lui Israel (cf. I Regi, cap. 17).
Sfântul Marcu Ascetul îi scrie unui ucenic al său – în aşa-numita Epistolă către Nicolae monahul – învăţături legate de lupta cu patimile cele pierzătoare de suflet (în Filocalia, vol. 1). În acest context, avva Marcu îi arată monahului o metodă de luptă cu aceste patimi şi spune că, pentru a ieşi biruitor, va trebui să caute urma celor trei „uriaşi” vrăjmaşi: uitarea, neştiinţa (necunoştinţa) şi nepăsarea trândavă (nepurtarea de grijă).
Cuviosul Marcu îi scrie monahului Nicolae că uitarea binefacerilor lui Dumnezeu este un uriaş vrăjmaş al mântuirii sufletului. Şi îl îndeamnă a săvârşi cele contrare uitării: „Să te gândeşti statornic şi pururea, într-o meditaţie neîntreruptă, la toate binefacerile de care ţi-a făcut parte Iubitorul de oameni Dumnezeu, spre mântuirea sufletului tău” (Filocalia, vol. 1, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 362).
Referindu-se la neştiinţă, cuviosul Părinte spune că este vorba de necunoaşterea Cuvântului Evangheliei: „Cel ce călătoreşte după socoteala sa, fără cunoştinţa evanghelică şi fără călăuzirea cuiva, de multe se împiedecă şi cade în multe gropi şi curse ale celui rău” (Ibidem, p. 368). De aceea, îl sfătuieşte: „Să te sileşti şi să te străduieşti a fi sau a te întâlni neîncetat cu bărbaţi cunoscători. În felul acesta, deşi nu ai tu însuţi făclia adevăratei cunoştinţe (…), nu vei umbla în întuneric, nu te vei primejdui de lanţuri şi de curse şi nu vei cădea între fiarele lumii spirituale, care pândesc în întuneric şi răpesc şi ucid pe cei ce umblă în el fără făclia spirituală a cuvântului dumnezeiesc” (Ibidem, p. 377).
Despre nepăsarea trândavă sau nepurtarea de grijă, avva Marcu îi scrie ucenicului său: „Să lepădăm lenevia şi să aruncăm de la noi negrija, şi să luăm asupra noastră sârguinţa şi grija, silindu-ne să câştigăm buna plăcere a lui Dumnezeu” (Ibidem, p. 362). Evident, este vorba de grija pentru împlinirea celor duhovniceşti.
Sfântul Marcu îl asigură pe monahul Nicolae, în final, de biruinţa la care s-a angajat: „Armonia [armonizarea] cunoştinţei adevărate cu amintirea cuvintelor lui Dumnezeu şi cu râvna cea bună, când va fi silită să stăruie în suflet, prin harul lucrător, şi va fi păzită cu grijă, va şterge din el urmele uitării, ale neştiinţei şi ale nepăsării trândave” (Ibidem, p. 379-380).
Aşadar, când ne rugăm Maicii Domnului cu rugăciunea pomenită la început, avem în vedere că o rugăm să-i izgonească de la noi pe duşmanii mântuirii, între care se află cei trei „uriaşi” care merg, cum spune Sf. Cuv. Marcu Ascetul, înaintea căderii.
Să nădăjduim statornic spre a noastră mântuire, să ne amintim permanent de binefacerile lui Dumnezeu, să purtăm în suflet cunoaştereaCuvântului Evangheliei şi să lepădăm lenevia în săvâşirea virtuţilor – „silindu-ne să câştigăm buna plăcere a lui Dumnezeu”.
Aurel MATEI
