Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home TREZVIA ŞI BUNA CERCETARE

TREZVIA ŞI BUNA CERCETARE

TREZVIA ŞI BUNA CERCETARE

327. Un luptător al lui Hristos trebuie să aibe două temeri în cele ale vegherii : trezvia şi deplina cercetare. Prima e îndreptată către lăuntru, iar cea din urmă spre afară; cea dintâi supraveghează mişcările ce ies din inima însăşi, iar cea de a doua ghiceşte de mai înainte mişcările, care sunt gata să răsară într-însul potrivit cu înrâurirea din afară; legea pentru întâia este : după ce ai izgonit din suflet orice gândire prin aducerea aminte de prezenţa lui Dumnezeu, stai la uşa inimii şi observi cu băgare de seamă tot ce intră şi ce iese din ea, iar îndeosebi să nu dai voie să te încredinţeze de mai înainte simţământul şi dorinţa, fiindcă de aici vine tot răul.
328. Luarea aminte îndreptată spre tine, în inimă, cu rugăciunea către Dumnezeu, strică toate cursele vrăjmaşului. Citeşte la cuviosul Isichie şi învaţă-te cum se cuvine a lucra la aceasta.
329. Aici vrăjmaşul îşi are metodele lui. Îţi voi arăta pe cea mai de căpetenie. Când cineva înţelepţindu-se, nu dă curs gândurilor şi chemărilor spre bine, care par a fi bune, ci îndată, sau după propria judecată, sau după îndrumările celor mai încercaţi decât el taie, oricât de frumoase ar părea că sunt şi lucrează în acest chip cu luare aminte şi cu atâta hotărâre încât nu se întrevede putinţa să-l prindă cu această metodă, atunci vrăjmaşul părăseşte cursa aceasta şi începe din afară lucrarea sa, prin oamenii pe care îi are în stăpânire. De data aceasta iar începe laudele linguşitoare, clevetirile, osândirile, asupririle şi orice fel de neplăceri. Tocmai acest lucru trebuie să-l şti dumneata, să-i aştepţi şi să te uiţi de amândouă părţile. Ca să respingem aceste atacuri nu stă în puterea noastră, dar stă în puterea noastră să-l tragem pe sfoară pe vrăjmaş. Principalul este să răbdăm totul, fără să distrugem pacea şi dragostea. Ajutorul este Domnul. Pe El trebuie să-L rugăm să ne împăciuiască inima, şi – dacă binevoieşte – să potolească totul şi în afară. Din partea noastră noi nu trebuie să scăpăm din vedere, de unde este şi de cine este pornită furtuna, şi să ne îndreptăm duşmănia nu împotriva oamenilor, ci împotriva celui ce, stând în dosul lor, îşi aprinde şi călăuzeşte tot mersul lucrurilor.
330. În timpul citirii ţinta de căpetenie a trăirii trebuie s-o avem în minte şi totul trebuie adunat şi adus către ea. Atunci se va alcătui ceva întreg, legat şi, de aici, şi tare. Tăria conştiinţei dobândite şi convingerii vor da o tărie şi stării morale (sufletului).
331. Nu-ţi lua ochii minţii de la inimă şi toate cele bune, lasă-le să trăiască; dacă nu sunt bune, trebuie să le ucizi îndată. Din aceasta să te înveţi minte a cunoaşte. Care gând intră mai des în luarea ta aminte, îţi arată care patimă este mai puternică, şi tocmai împotriva ei începe să lucrezi mai puternic. Totuşi, nu nădăjdui în tine însuţi şi nu te încrede că ai să poţi face ceva cu propriile tale osteneli. Leacurile de vindecare şi mijloacele le trimite Domnul. Lui te şi predă. – aceasta la fiece clipă. Străduieşte-te şi iar străduieşte-te; iar tot ce este bun aşteaptă numai de la Domnul.
332. Multe necazuri ne pricinuieşte simţământul că suntem drepţi. Întipăreşte-ţi în minte, că de îndată ce va apare acest simţământ, măcar într-o mică măsură, înseamnă că lucrarea dumitale merge strâmb. Cu cât te vei socoti mai păcătos, pe atât calea îţi va fi mai dreaptă. Dar trebuie să căutăm ca simţământul nostru de păcătoşenie să se ivească într-un chip firesc din adâncul sufletului; iar nu insuflat din afară prin cugetare sau prin cuvânt străin. Sunt multe simţăminte bune, dar simţământul nimicniciei este un simţământ de bază; aşa încât, de îndată ce el lipseşte, toate se fac fără de folos. Învaţă bine acest lucru.
333. Ia aminte la sine-ţi şi să te îndeletniceşti mai mult cu inima. Pentru desluşirea mişcărilor inimii tale citeşte, cugetând şi însuşindu-ţi ca pentru tine Scara, pe Isaac Sirul, pe Varsanufie şi Ioan, în Filocalia – pe Diadoh, pe Isaia, pe Evagrie, pe Casian, pe Nil. Când citeşti, nu lăsa cele citite la un stadiu de interes general, ci întotdeauna întoarce-te către Dumnezeu, drept rânduială anume pentru dumneata, care se aplică îndeosebi ţie, în timp ce în general, sufere întotdeauna unele umbre de schimbări.
334. Fugi de săturare. Un astfel de simţământ – în care inima vicleană în sine însuşi vorbeşte : e destul, nu cere nimic mai mult; te-ai ostenit, te-ai statornicit într-o rânduială, poţi să-ţi faci anumite îngăduinţe. Despre Israil se spune : “te-ai îngrăşat, te-ai făcut rotofei şi nu te mai încape pielea (Deut. 32, 15). Era nevoie de mai multă mulţumire ? Dar rodul, care a fost el ? “şi a părăsit pe Dumnezeu”. Toate acestea privesc săturarea trupească şi mulţumirea cu starea cea din afară. Dar se aplică pe deplin şi la săturarea duhovnicească şi la mulţumirea cu stare lăuntrică. şi urmarea este aceiaşi : părăsirea lui Dumnezeu. Când toate sunt în îndestulare, pentru ce mai trebuie să ne mai rugăm lui Dumnezeu şi să ne mai gândim la El ? Cu toate că la aceasta nu ajung deodată cei ce sunt mulţumiţi de sine, dar în genere, au tocmai această cugetare. Efectul nemijlocit al săturării este slăbirea atenţiei şi începutul îngăduinţelor faţă de noi înşine. Cine va lăsa să se ivească această săturare, se va rostogoli în vale, aşa cum se rostogoleşte pe un povârniş, de munte, alunecos. Iată, care este nenorocirea. Veghează dar.
335. Mi se pare că în sufletul dumitale se petrece în fiecare clipă câte o judecată şi o hotărâre cu privire la alţii. Ia-le mai pe îndelete în seamă. şi chiar dacă nu se petrece aşa în fiecare clipă, ci numai din când în când, nenorocirea care vine de aici, totuşi, nu este mică. Din părerea de sine, răsar două lucruri : trâmbiţarea de sine, faţă de sine şi osândirea altora. Iată care este caleaşca nebună care goneşte cu noi spre pierzare. Aceşti telegari furioşi trebuiesc deshămaţi şi vânduţi. Atunci se va îndeplini proverbul umblând pe îndelete, departe ajungi. Ia seama te rog, mai desăvârşit la dumneata însuţi. Osteneala cea cu trupul este bună; iar această ascultare, când este făcută din ascultare, este sfântă. Amintirea lui Dumnezeu, însă să nu fugă de la inima dumitale. Aşa precum vedem lumina, aşa trebuie să vedem pe Domnul în faţa noastră şi în inimă, să cădem înaintea Lui cu simţăminte de umilinţă şi de zdrobire. Atunci vom câştiga teama cea plină de trezvie. Bine ar fi dacă te-ar ocărî acolo cineva. Să te bucuri când se va întâmpla acest lucru. E rău când te laudă toţi cei din jur, şi când nimeni nu spune adevărul. Crezi că oare multă vreme va mai trece până ce te vei încurca ? Fără să vrei, vei începe să te socoţi sfânt şi vei începe să dai îndrumări la toată lumea. Să te întărească Dumnezeu în bine ! Fereşte-te; să nu te abaţi spre drumul celor ce merg cu răceală, cu dreaptă purtare pe din afară fără simţăminte lăuntrice, care pot să lumineze pe om şi să atragă darul lui Dumnezeu. Iar aceasta se va întâmpla de îndată ce vei cădea în braţele părerii de sine şi mulţumirii de sine, a căror firmă este slava deşartă.
336. Fi cu bărbăţie ! Când a scăzut în tine căldura duhului, trebuie să ai grijă să ţi-o statorniceşti iar prin toate mijloacele, căzând cu frică şi cu cutremur înaintea lui Dumnezeu. Totul vine de la El. Urâtul, plictiseala, îngreuierea duhului şi trupului vor veni uneori poate, pentru multă vreme. Nu trebuie să ne speriem, ca să stăm cu tărie la locul nostru, îndeplinind cu osârdie pravilele primite şi fără să aşteptăm ca să ajungi să-ţi piară din suflet orice gust şi râvnă : Nu aştepta de asemenea, ca în suflet să fie întotdeauna aceeaşi căldură şi dulceaţă. Nu se întâmplă aşa ceva niciodată. Dimpotrivă, să te aştepţi mereu la schimbări neprevăzute. Când va veni lâncezeala şi îngreuierea, să te gândeşti că acesta eşti dumneata, cel adevărat, aşa cum eşti, iar dulceaţa duhovnicească primind-o, s-o socoţi ca pe o nemeritată milă !
337. Tu să priveşti la fraţii tăi ca şi cum ai merge pe munte sau pe o culme, iar tu te afli în prăpastie jos de tot. şi dacă sufletul va începe să vadă vreun frate mai jos de el, trebuie să-ţi afli prihană cu putere şi să te grăbeşti să ceri de la Domnul iertarea. Aceasta este fum şi duhoare de iad; învaţă-te pe toate căile ca să te bucuri mai mult atunci, când alţii se poartă dispreţuitor cu tine, când te mustră sau chiar te obijduiesc, decât atunci când te mângâie şi-ţi aduc măguliri. Aceasta este calea cea mai plină de nădejde, ce duce la smerenie.
338. Oare mai stăruie în tine starea de căldură de altă dată ? Ea trebuie păstrată. Temelia ei este smerenia. De îndată ce se va micşora smerenia, va răzbi numaidecât răceala. Fiindcă atunci când sufletul începe să se socoate că este ceva, Domnul pleacă de îndată şi el a rămas singur, singur cu el însuşi, sufletul se răceşte. Să nu zici cu limba : sunt un nimic, ci trebuie să simţi aceasta în inimă, nimicnicia ta proprie. şi pururea Domnul îţi va fi aici, El Care a făcut toate din nimic şi Care mai crează. Domnul îţi va da căldura, dar trebuie să adaugi şi osteneala ta proprie. Această osteneală este, cum s-a spus acum, smerenia şi, luarea aminte şi căderea la faţa Domnului, cu durere, la lăuntrul inimii – fără încetare – la orice lucru şi cuvânt, în timpul mişcării şi şederii, acasă şi la biserică. Domnul să te înţelepţească ! Citeşte Sfintele Cărţi şi tot ce-ţi este de folos. Însuşeşte-ţi-le prin cugetare, înfăptuieşte-le în viaţă şi în sufletul tău.
339. În fiecare zi trebuie să-ţi depeni în minte urzeala unui anumit gând pentru care ai avut tu râvnă mai deosebită, şi pe care să-l faci să-ţi cadă în inimă. Fără această deasă învăţătură de a gândi sufletul nostru va slăbi.
340. Se spune că slava deşartă este un tâlhar de casă, care este în înţelegere cu tâlharii din afară ! El le deschide ferestrele şi uşile; aceia intră şi săvârşeşte înlăuntru o mare pustietate. Cine ştie ? Poate că acea întunecare, care ţi s-a întâmplat şi care a trecut repede, îndată ce te-ai rugat, este un vicleşug din partea vrăjmaşului, ca să dea naştere la gânduri trufaşe; uite ce puternică este rugăciunea ! De îndată ce te-ai rugat, totuşi demonii au fugit. Adu-ţi aminte : după slava deşartă, au fost şi gânduri ? Atunci să ştii că vrăjmaşul vrea ca tu să te înfumurezi deplin.
341. Ai aflat cartea aceea ? Citeşte-o, meditează şi trece-o în trăirea ta, cu înfăptuirea. Rodul şi scopul citirii este să-ţi treci învăţăturile în viaţă. Dacă citeşti fără să faci vreo schimbare a vieţii tale proprii, nu-ţi va fi de folos, ci mai degrabă spre vătămare. În chipul acesta se adună în minte numai teoriile care nu te învaţă să te preschimbi tu însuţi pe tine, ci să-i osândeşti pe alţii. Aibi urechi şi ascultă aceasta. De ai Filocalia, caută-l şi citeşte-l pe Isichie, unde scrie despre trezvie. E acolo descrisă povăţuirea pentru călăuzirea şi tocmirea gândurilor. Citeşte cu mai multă atenţie, primeşte-le cu toată dragostea, tragere de inimă şi apoi lucrează cu cele arătate acolo. Trebuie să-ţi agoniseşti cu orice preţ frica de Dumnezeu. Ea este rădăcina oricărei ştiinţe şi a tot ce este bun. Când ea stăpâneşte în suflet, atunci totul merge bine, şi înlăuntru şi în afară. Stăruieşte mai întâi de toate s-o aprinzi în tine în fiecare dimineaţă. Apoi ea le va întări pe toate ca un fel de pârghie.
342. Totuşi, trebuie să deosebim judecata, osândirea de osândire. Păcatul începe atunci, când în inimă se naşte un dispreţ pentru cineva, din pricina vreunui rău ce ni s-a făcut. Poţi judeca, osândi simplu fără nici o condamnare privitoare la cel osândit. Dar dacă în acest timp în inimă se va trezi o compătimire pentru acela care a greşit, dorinţa de a se îndrepta şi o rugăciune în acest sens, atunci nu va fi osândire, ci se va face un lucru de dragoste, care este încuviinţat în felul acesta. Păcatul osândirii mai mult în inimă se ascunde, decât e pe limbă. O vorbă despre unul şi acelaşi om poate fi păcat, dar poate şi să nu fie păcat, judecând după simţământul cu care se rosteşte. Simţământul hotărăşte chiar şi tonul cuvântului. Dar e mai bine să ne stăvilim în toate chipurile de la osândiri, ca să nu cădem noi sub osândă adică să nu umblăm noi pe lângă foc şi pe lângă funingine şi să ne înnegrim pe noi înşine. Mai degrabă, e bine să trecem la osândire şi mustrarea noastră proprie.
343. Când ai turburare în suflet, dincolo de oricare ar fi. pricina, să nu crezi ce spune atunci sufletul tău : minte în tot ce zice. Într-un asemenea ceas satana îl nedumereşte şi fără îndoială că n-o face pentru mântuirea sufletului; iar el sărmanul se zbuciumă din toate puterile. “Mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu”. (Iacob 1, 20). Iar ceea ce este de la Dumnezeu pururea, nu vine decât cu pace, cu liniştire, cu dulceaţă şi lasă această dulceaţă în suflet şi o revarsă din belşug împrejur, cu toate că uneori pare că e şi ceartă.
344. Sileşte-te ca aşa să orânduieşti, încât să nu te duci cu plăcere la cineva şi să nu vezi la tine cu plăcere pe cineva. Stareţii scriu, că atâta vreme cât dăinuieşte plăcerea de a da şi de a primi, să nu aştepţi liniştea. Această frază : “să dai şi să primeşti” cuprinde totul, orice fel de legătură cu alţii. La aceasta nu se poate ajunge dintr-o dată, dar începutul dintr-o dată trebuie pus. Dulceaţa de a petrece cu Domnul să-ţi dăruiască bunătatea Lui !
345. Judecând drept nu există lucruri în lume pentru care s-ar cuveni să ne supărăm. Ce este mai scump decât sufletul şi liniştea lui ? Iar supărarea răpeşte această linişte. De aceea, adevăratul clevetitor al omului este el însuşi. şi el însuşi îşi suflă ca dintr-un foc, mărind în suflet nedreptatea altuia. Toate vin dintru aceea că nu există o luare aminte de sine; din care pricină se sfarmă zăgazele liniştii. În inimă se află adânc sădită însuşirea drepturilor noastre de a judeca şi de a pedepsi pentru păcate, pe alţii în locul tău. Aceasta e totul. Omul însă de s-ar vedea păcătos, având simţământul tuturor urmărilor păcătoase ale lui, nu s-ar apuca să se supere.
346. Îmi spui că uneori în timpul rugăciunii vin, nici nu şti de unde, dezlegări asupra chestiunilor privitoare la viaţa duhovnicească ce interesează sufletul. Acest lucru este bun ! Îmi pare rău că ţi-am mai spus ceva cu privire la aceasta. Asta este adevărata învăţătură creştinească a adevărului lui Dumnezeu. În acest caz, se împlineşte făgăduinţa (“toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu”). Aceasta se petrece întocmai aşa.. Adevărurile sunt scrise în inimă cu degetul lui Dumnezeu şi rămân neşterse şi nu sunt supuse nici unui fel de clătinări. Nu-ţi îngădui să laşi fără luare aminte astfel de pecetluiri ale adevărului lui Dumnezeu, ci scrie-le.
347. Sufletul care nu a fost încercat de necazuri, nu e bun de nimic.
348. Acolo – în Împărăţia lui Dumnezeu – duce un singur drum : crucea cea de bunăvoie sau cea de nevoie.
349. Prietenul dumitale socoteşte că dacă s-a lepădat de lume, a împlinit deja totul ? El ştie că este o lume în inimă şi anume : că trăieşti fără vreo atârnare într-o proprie mulţumire de sine ? Să-l ferească Dumnezeu de o asemenea stare sufletească. şi totuşi, ea trăieşte la unii care cred că ei se află pe drumul cel drept.
350. Ciuda şi supărarea, care se ivesc când cineva îţi nimiceşte însingurarea, nu sunt bune la nimic. Aceasta e rodul părerii de sine : să nu îndrăzneşti să mă tulburi. Aşa, lângă dumneata, prinde viaţă vrăjmaşul. Hotărăşte-te să nu te laşi bântuit de acest simţământ. Duşmănia şi supărarea sunt îngăduite numai atunci, când ţinta lor sunt gândurile şi simţămintele tale rele.
351. A te trezi înseamnă să nu-ţi lipeşti inima de nimic, afară de Dumnezeu. Această lipire aduce sufletul într-o stare de beţie şi el începe să facă lucruri de care nu-şi dă seama singur. A veghea înseamnă să priveşti cu scrutare ca nu cumva să nu ţi se ivească în inimă ceva rău, nepotrivit.
352. Nu e decât o singură metodă, de care dacă nu vom ţine cu toată luarea aminte, rareori se va strecura ceva pătimaş fără să băgăm de seamă şi anume : să ne judecăm gândurile şi simţămintele proprii, ca să vedem încotro înclină, sunt din cele plăcute lui Dumnezeu, sau sunt din cele plăcute ţie. Asta nu e deloc greu de statornicit. Ia aminte la tine însuţi. Să cunoşti că de îndată ce faci ceva în răspăr, faţă de plăcerea de sine nu te vei mai afla în greşeală. Un stareţ a spus ucenicului său : bagă de seamă, nu adăposti în tine pe trădător. Dar cine este trădătorul ? întreabă ucenicul.. Plăcerea de sine, răspunse stareţul. şi aşa este întocmai. Ea este pricina tuturor nenorocirilor. Dacă vei cerceta, vei vedea că tot răul, pe care l-ai îngăduit, de la ea îşi află obârşia.

Sbornicul. Culegere despre rugăciunea lui Iisus

Editura: Renasterea

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!