Pãrintele Alexander Schmemann
Pentru mulți, dacă nu pentru majoritatea creștinilor ortodocși, Postul Paștelui constă dintr-un număr limitat de reguli și prescripții exterioare, predominant negative: abținerea de la anumite mâncăruri, de la dans și alte distracții. Această înțelegere exprimă gradul nostru de înstrăinare față de adevăratul duh al Bisericii, care ne este aproape imposibil de înțeles, si anume că Postul înseamnă și “altceva”– ceva fără de care toate aceste rânduieli își pierd în mare parte semnificația. Acest “altceva” poate fi cel mai bine descris ca o “atmosferă”, “un climat” în care fiecare din noi intră, ca fiind mai întâi o stare a mintii, a sufletului, care timp de șapte săptămâni pătrunde întreaga noastră existență. Scopul postului nu este acela de a ne sili să acceptăm câteva obligații formale, ci acela de a ne “înmuia” inima, astfel încât aceasta să se deschidă către realitățile duhovnicești, să cunoască tainica “sete și foame” după comuniunea harică cu Dumnezeu.
Această “atmosferă” de post, această “stare a mintii” este determinată în mare parte de slujbe, de diferitele schimbări ce intervin în viața liturgică în această perioadă. Luându-le separat, aceste schimbări pot apărea ca fiind “rânduieli” de neînțeles, reguli formale la care trebuie să consimțim formal; dar, înțelese ca un întreg, ele descoperă si comunică duhul Postului, ne fac să vedem, să simțim și să exprimăm acea tristețe strălucitoare care reprezintă adevăratul mesaj și dar al Postului.
Intrând într-o biserică în timpul slujbei de post, înțelegem imediat ce înseamnă această expresie oarecum contradictorie. O anumită tristețe tainică pătrunde slujbele: veșmintele sunt întunecate, slujbele mai lungi decât de obicei și mai “monotone”.
Apoi începem să realizăm că această lungime si “monotonie” a slujbelor sunt necesare dacă dorim să descoperim tainica și, la început, nevăzuta lucrare a slujbei în noi. Încetul cu încetul începem să simțim că această tristețe este, într-adevăr, “luminoasă”, că o transformare tainică este gata să se petreacă în noi. Este ca și cum am ajunge într-un loc în care zgomotele si agitația vieții, a străzii, a tot ceea ce de obicei ne umple zilele și chiar nopțile, nu au acces – un loc în care toate acestea nu mai au nici o putere. Tot ceea ce ni se părea atât de important încât ne umplea mintea, acea stare de neliniște care a devenit, practic, a doua natură, dispare undeva iar noi ne simțim liberi, ușori, fericiți. Nu este vorba despre acea fericire superficială care vine si pleacă de douăzeci de ori într-o zi si este atât de fragilă si trecătoare; este o fericire care vine din aceea că sufletul a atins o “altă lume”, a luminii, păcii și încrederii.
Realizăm că este imposibil să trecem din starea normală a vieții noastre plăsmuită în întregime din agitație, fugă și griji, în această nouă stare fără a ne “liniști” mai întâi. Din această cauză, cei ce percep slujbele Bisericii ca pe niște obligații, cei care întotdeauna pun întrebări despre minimul necesar (De câte ori trebuie să mergem la biserică? De câte ori trebuie să ne rugăm?) niciodată nu pot înțelege adevărata natură a cultului care ne poartă în altă lume.
Odată ce devenim “ușori și liniștiți lăuntric” monotonia și tristețea acestor slujbe dobândesc o nouă semnificație, sunt transfigurate. Ceea ca la început apare ca monotonie, acum se dezvăluie ca pace, ceea ce simțeam ca fiind tristețe este descoperit ca primele mișcări ale sufletului spre descoperirea adâncimii sale pierdute.
“Strălucire tristă”: tristețea înstrăinării mele de Dumnezeu, a pustiului devenit viața mea; strălucirea prezenței și iertării lui Dumnezeu, bucuria redobânditei dorințe după Dumnezeu, pacea căminului regăsit.
Acesta este duhul slujbelor de post din zilele de peste săptămână, slujbele de sâmbătă si duminică rămânând aproape neschimbate. De aceea oricine vrea să înțeleagă sensul autentic al Postului Mare trebuie să facă efortul de a participa si la slujbele din timpul săptămânii.
Sursa: http://www.biserica-mihai-viteazul.ro
