Ucenicii care trag mreaja cu peștii, au slujba cea mai grea…

7 – Ucenicii care trag mreaja cu peștii, au slujba cea mai grea, dar și cea mai binecuvântatã.
Ei sunt acei care poartã greutãțile frãțietãșii, sarcinile altora, munca Evangheliei și grija sufletelor.
Slujba aceasta este atât de grea și de sfântã încât niciodatã n-o poate face deplin numai unul singur.
Oricît de tare ar pãrea cã este el.
Ci cu cât se adunã mai mulți pești în mreaja Evangheliei, cu atâta trebuie sã fie nu numai mai harnici și mai pricepuți cei care trag mreaja aceasta, – ci ei trebuie sã fie și mai mulți.

8 – Tragem noi cu o inimã și cu un gând la lucrul Domnului?
Tragi tu frate împreunã cu ceilalți?
Nu cumva este vreunul sau vreunii care trag de mreajã spre alt țãrm?
Nu cumva unul sau unii, țin în loc mreaja sau întind s-o rupã, s-o sfâșie, s-o dezbine, – în loc sã tragã uniți cu frații?

9 – Vânturile se schimbã, dar mreaja este tot aceeași.
Vânturile sunt vremurile și împrejurãrile care se pot schimba, – dar marea este Lucrarea Domnului care rãmâne aceeași pe totdeauna.
Adevãrații ucenici pescuiesc pe orice vreme folosind în fiecare împrejurare, metoda cea mai potrivitã.
Duhul Înțelepciunii lui Dumnezeu îi cãlãuzește cum sã lucreze, numai dacã ei cer Acest Duh la Pãrintele Înțelepciunii (Iacov 1, 5).
Și dacã umblã apoi cãlãuziți de El (Gal. 5, 16-22).

10 – Chiar și marea este uneori agitatã, alteori liniștitã.
Dar credincioșii, pescarii Domnului își vor face slujba mântuitoare în orice vreme și în orice împrejurare pescuind suflete.
Ei știu bine cã Țãrmul este aproape și cã în curând totul se va sfârși, în fața Domnului.

11 – Slava celor credincioși nu vine decât dupã moartea biruitoare, – dupã cum nu a venit nici pentru Domnul lor înainte de moarte, – ci dupã ea.
Rãsplata nu vine decât la urmã, dupã terminarea fericitã a întregii munci rânduite lor,- cãci așa a venit și pentru Domnul nostru Iisus.
Încununarea nu are loc decât dupã ajungerea cu bine la țintã așa precum e și scris, iar mântuirea sufletelor noastre, nu o vom vedea sigur decât dupã ce vom sfârșit cu bine lupta credinței, tãria nãdejdii și osteneala dragostei (1 Tes. 1, 3; 1 Petru 1, 9).

12 – În psalmul sfânt scrie: lãudați pe Cel ce a biruit, – spre a ne înștiința astfel cu teamã cã pânã când cineva încã n-a ajuns sã se pogoare pe Țãrm pânã când cineva este tot în cãlãtorie și tot în luptã cu marea acestei vieți, – noi sã nu ne grãbim a-l lãuda pe nimeni.

13 – În aceastã înștiințare plinã de teamã permanentã, trebuie sã fie și pentru noi un țepuș pe care sã-l simțim mereu amenințându-ne ori de cîte ori vom fi ispitiți sã ne închipuim cã mântuirea este un lucru atât de ușor încât suntem chiar siguri cã îl și avem!
Ce trist rãsunã pentru o ureche înțeleaptã și trecutã prin experiențele vieții din lumea aceasta – lauda prea sigurã a unora care spun cu ușurințã: “noi cei mântuiți” sau “noi, cei care avem mântuirea”…
Astfel de suflete și sunt deja pe muchia prãpastiei!
Mântuitorul ne-a spus: “Nevoiți-vã sã intrați pe ușa cea strâmtã” (Luca 13, 24).
Legând  astfel intrarea Acolo, de nevoința pe care și-o dã sufletul ostenitor.

14 – Sfântul Pavel spune: “mã port aspru cu trupul meu și îl țin în frâu – nu cumva dupã ce am propovãduit altora, eu însumi, sã fiu lepãdat” (1 Cor. 9, 27).
Legând astfel mântuirea lui însuși de lupta înfrânãrii și a statorniciei, dusã în permanent pânã în cea din urmã clipã a vieții.
Deci nevoințã – multã nu puținã.
Și luptã grea, – nu ușoarã!

15 – Soarta multora care au început frumos, dar au sfârșit rãu, – trebuie sã ne fie o necurmatã pildã și o înfricoșatã înștiințare.
Cine merge prea încrezut pe aceastã îngustã punte, curând se va pomeni în prãpastie.

16 – Pînã nu veți coborî pe Țãrm, temeți-vã deci întruna și nevoiți-vã sã ajungeți Acolo cu bine.
Cã s-ar putea ca tocmai când vã credeți mai siguri și uitați sã vegheați – un val neașteptat s-ar putea sã vã ia și sã vã tragã spre adâncuri!
Sau vreun vârtej ascuns, sã vã rãsuceascã și sã cãdeți amețiți în vreun abis pierzãtor.
Sau vreo înțepenire neașteptatã a mușchilor duhovnicești sã vã strâmbe picioarele din mers și mâinile din lucru.

17 – Cel mai adesea se îneacã înnotãtorii prea încrezuți.
Aceștia prea siguri de sine, nu iau în seamã pericolele și se aruncã nebunește în ele.
Sau nu vegheazã cu seriozitate când vin valurile spre ei, ori când trec ei spre ele.
Mai ales vârtejurile ascunse pe care nici nu le bãnuiești, ucid pe cei mai mulți.
Luați deci bine seama, mai ales la pãcatele ascunse…
La cele care nu se vãd la suprafațã, ca stâncile de sub apã, dar sunt de cea mai mare primejdie pentru noi.

18 – Fiți totdeauna cu ochii spre țãrm dar fiți totdeauna cu teamã și de primejdii.
Fiți totdeauna cu toatã grija asupra locurilor alunecoase.
Rugați-vã cu toate puterile.
Nãdãjduiți cu toatã tãria în Domnul.
Chemați-L cu toatã credința în ajutor.
Bizuiți-vã cu toatã încrederea pe Harul Sãu,- dar nu vã lãudați niciodatã cã ați ajuns.
Și nu fiți deplin siguri de mântuire, – pânã ce nu veți coborî pe țãrm, lângã Domnul și Mântuitorul nostru.
Nu vã luați dupã lãudãroși și încrezuți, cãci nici unul n-a ajuns cu bine pânã la capãt.

19 – Acolo pe Țãrm… O, Acolo pe Țãrmul dorit, atins dupã o muncã și o ostenealã îndelungatã, dupã o teamã și o slujbã mistuitoare, – trãgând o corabie salvatã și o mreajã plinã, – ce bucurie și ce masã îndestulãtoare îi așteaptã pe sfinții ucenici, în Dimineața Aceea, împreunã cu Domnul.

20 – În orice comunitate cu credincioși sunt trei feluri de suflete:
sunt suflete mari,
suflete mijlocii,
și suflete mici, – în credințã și în roadele Duhului Sfânt.
Doamne, dãruiește-ne numai suflete mari… iar pe cele ce încã sunt mici, Te rugãm sã le crești repede și deplin.
Amin.

Traian Dorz, din ” Strãlucirea Biruinței”

error

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *