Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home UMBLAREA DUPĂ LUCRURILE DE SUS

UMBLAREA DUPĂ LUCRURILE DE SUS

UMBLAREA DUPĂ LUCRURILE DE SUS

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Preaiubiţilor fraţi în Domnul şi scumpe surori!

Cu aceleaşi cuvinte am început, în seara aceasta sunt două săptămâni, la nunta plină de har şi de bucurii de la Iveşti. Cu aceleaşi cuvinte, în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sântului Duh, în seara aceasta e săptămâna, în Banat, la o altă nuntă. Şi în seara aceasta aci.

Fraţilor dragi, aş dori ca măcar o picătură din harul de la Iveşti şi din harul din Banat să se reverse şi asupra noastră. Ce am văzut eu la Iveşti şi ce am văzut în Banat?

La Iveşti am văzut multă, multă armonie, dragoste, bucurie, pace, linişte, ascultare, o organizare perfectă. Aceasta-i şi bucuria lui Dumnezeu.

În Banat, la fel. Dar pe deasupra, ce am văzut în Banat au fost lacrimi multe, multe, multe. Cel din urmă care a vorbit acolo a fost fratele mirelui. Poate-i nevoie să vă descriu în două, trei cuvinte cine a fost mirele şi cine a fost mireasa. Că nu erau de neamul nostru, din punct de vedere naţional vorbind. Fratele era de pe malurile Dunării, de la Moldova Veche, fratele Radovici Stancovici. Sârb. Şi a luat în căsătorie o soră din Cornăţel-Banat, care e ucraineană. El sârb şi ea ucraineană. Dar a fost atâta bucurie şi a fost atâta farmec, şi atâtea lacrimi… Cum eu nu prea lipsesc din adunări, spun că atâtea lacrimi foarte rar am văzut. Şi cel care a [culminat] a fost fratele mirelui, teologul Branislav Stancovici, care a terminat şcoala la Caransebeş şi acuma pleacă mai departe, la Bucureşti. A vorbit plângând şi a plâns toată adunarea cu sughiţuri şi cu zgomote, aşa bucurii mari au fost. Aşa se petrece în adunările Oastei Domnului acolo unde este unitate… cum zice un poet al nostru naţional: „În noi doi un suflet bate”. În doi, dacă suntem împreună, sau două sute, sau două mii, e acelaşi suflet, e acelaşi duh, e acelaşi îndemn.

Spunea tatăl mirelui şi tatăl acestui teolog, printre altele, cum copiii aceştia au fost ascultători. Şi eu mi-am permis să spun că am fost la legământul teologului, legământ pe care l-a făcut în Oastea Domnului în urmă cu vreo opt ani de zile. Şi fratele lui a făcut legământ, cel care era acum mire. Şi tatăl lor era prezent. (…) Şi, dragii mei şi scumpii mei, mi-aduc aminte că atunci când, în această comună, copiii aceştia au pus legământul –mai ales teologul, fratele mirelui – plângând, pe genunchi, a spus aşa: „Fraţilor, să-mi fie îngăduit să pun legământul în limba mea maternă, în limba mea sârbă, că româneşte ştiu puţin, ştiu rău, mă descurc rău, nu pot vorbi. Permiteţi-mi să-l pun aşa cum simte inima mea; în limba mea. Cum mă pot exprima mai bine”. Şi, plângând, a spus legământul în limba lui.

Mai târziu cu vreo doi, trei ani de zile, mă găseam în casa lor, cu vreo trei fraţi (unul este aici, prezent, a stat pe bancă chiar lângă mine). Şi după ce am vorbit noi în adunarea lor de acolo, l-am rugat pe tânărul acesta care acum era la teologie să ne vorbească şi dânsul ceva. Şi a vorbit în limba sârbă, pentru rudele lui, că majoritatea erau rudele lui aici în casă. Pe urmă i-am spus: „No, acuma, aşa cum poţi şi aşa cum ştii, să mai predici încă o dată, în limba română, să ştim şi noi ce ai spus”. Şi a vorbit în limba română cu mult mai greoi decât acum [la nuntă]. Acuma, după cinci ani de teologie, vorbeşte la perfecţie limba română şi poate să-şi dezvăluie toate simţămintele inimii în faţa celor dragi şi scumpi de faţă.

Ce frumos e când vezi câte-o familie cu doi, trei copii şi toţi sunt în Oastea Domnului, cu părinţi cu tot, cu bunici cu tot. Te duci în altă familie… sunt şi mai mulţi: zece, unsprezece, treisprezece, paisprezece… şi toţi sunt în Oastea Domnului. (Aşa cum am trecut pe la un cuscru al meu, acum vreo două săptămâni, la Focşani. Are unsprezece copii, toţi în Oastea Domnului. Ei în Oastea Domnului; bătrânul lor tată, moşul celorlalţi, şi el în Oastea Domnului; bunica nu mai trăieşte. O altă soră avea cuscra tot cu unsprezece copii, toţi în Oastea Domnului, toţi credincioşi, cu părinţi cu tot.) Ce frumos, ce frumos!…

Iar în alte case e un haos, e pustietate, e junglă! Noi nu ne rugăm destul. Din pricina aceasta se întâmplă ceea ce se întâmplă în jurul nostru…

Şi acum permiteţi-mi, din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu, o mică învăţătură, câteva cuvinte să spun pentru fraţii dragi şi scumpi care se găsesc aici.

Fraţilor iubiţi, în Epistola Sfântului Apostol Pavel către Coloseni, citim, la capitolul 3, următoarele cuvinte. Să vedem, în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, noi cum stăm. Zice aşa: „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după cele de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu”. „Dacă deci aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după cele de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu”.

Ce face El la dreapta lui Dumnezeu? Mijloceşte pentru sfinţi. Aşa ne spune sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Zice: „Deci dacă aţi înviat împreună cu Hristos”… „Dacă” ăsta, fraţilor, e aşa de mare! „Dacă” ăsta: „dacă aţi înviat împreună cu Hristos, umblaţi după lucrurile de sus”. Ce înseamnă a umbla? A păşi, a călca, a merge. „Umblaţi după lucrurile de sus.” Ce fericiţi am fi noi aici, turma despre care spunea, prin Sfântul Evanghelist Luca, Însuşi Domnul Iisus: „Nu te teme, turmă mică, fiindcă ţie a binevoit Tatăl să-ţi dea împărăţia”, dacă am umbla după lucrurile de sus! Noi, câţi ne găsim aici, şi poate încă în zece sau vreo sută de locuri din ţara aceasta, şi poate încă într-o mie sau o sută de mii de locuri de pe globul întreg, în raport cu lumea întreagă, noi suntem o turmă mică. O turmă neînsemnată. Dacă această turmă mică am înviat împreună cu Hristos, să umblăm după lucrurile de sus. Ce fericiţi am fi noi dacă am umbla după lucrurile de sus!

Dar noi umblăm după lucrurile de pe pământ. Noi suntem plini de noi înşine, de multe ori. Nu vorbesc de păcatele personale: îngâmfare, mândrie, zgârcenie, lăcomie şi aşa mai departe. Nu. Dar ne potrivim veacului acestuia. Sfântul Pavel ne învaţă: „Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia”. Să nu ne potrivim! Dar noi căutăm din toate punctele de vedere şi în toate privinţele să ne potrivim chipului veacului acestuia. [Gândim]: „Nu se poate altfel. Trebuie să am şi eu o casă ca lumea. Trebuie să am şi eu o haină ca lumea. Trebuie să am şi eu maşină ca lumea. Trebuie să am şi eu cutare ca lumea, pantofi ca lumea, sandale ca lumea. Trebuie să am şi eu ca lumea. O mobilă ca lumea”. Trebuie ca lumea nu ca Hristos. Ca lumea… Ca oamenii…

Oare aceasta înseamnă „umblarea după lucrurile de sus”? Aceasta-i o şarlatanie în faţa lui Dumnezeu. În ochii lui Dumnezeu e o şarlatanie. Că ne pretindem a fi copii ai lui Dumnezeu, şi noi umblăm după lucrurile de pe pământ; ale veacului acestuia. Şi ale înţelepţilor veacului acestuia, pe care-i aşteaptă pierzarea, cum zice Sfântul Pavel: „Să umblaţi după lucrurile de sus, dacă aţi înviat…”. Şi la cel ce a înviat împreună cu Hristos nici nu trebuie să-i spui prea mult să umble după lucrurile de sus, că el după ele umblă şi după ele-i „nebun”. După lucrurile de sus. El iubeşte sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi pentru nimic în lume nu se desparte de el. Dacă e undeva unde nu-l poate deschide, [se gândeşte la el. Dar şi de deschis] se poate de nenumărate ori. (Eu îl deschid în trenuri; şi în autobuze îl deschid. Sigur, nu să fac propagandă, ci pentru mine. Să citesc un psalm sau doi, sau o Evanghelie, să mă mângâi, să mă îmbărbătez. Atunci când în jurul meu se vorbesc atâtea şi atâtea drăcii şi lucruri nesăbuite, eu mă îndulcesc din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Dar nu fac nici pe departe cât trebuie să fac…)

Ce facem noi? Umblăm noi după lucrurile de sus, dacă am înviat împreună cu El? Dacă am înviat împreună cu El, trebuie să fim nebuni pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Nebuni, cum spunea Părintele Iosif. [A fost un fapt petrecut, despre] care am mai spus pe ici, pe colea. Când odată fraţii din judeţul Hunedoara s-au dus, vreo trei sute de inşi, şi l-au cercetat [pe Părintele] la Sanatoriul Geoagiu, cu steaguri, cu cruciuliţe pe piept – că aşa era la început –, cu cântări, cu poezii, în sanatoriu cred că n-a rămas nimeni… cred că şi cu targa i-au scos afară, să vadă minunea minunilor, că au venit aici vreo câteva sute de oameni care cântă aşa cum n-au mai auzit oamenii cântând. Vorbesc cum n-au mai auzit vorbind. Spun poezii şi trăiesc aşa de frumos cum n-au mai văzut pe alţii… N-a rămas doctor, n-a rămas felcer, n-au rămas bucătărese, n-a rămas nimeni… toată lumea a fost în curte şi acolo îi ascultau pe fraţii care vesteau Evanghelia. Când fraţii au încheiat programul lor şi au plecat, un preot din Moldova (aşa-mi spunea Părintele Iosif, doar atât mi l-a descris: un preot din Moldova, înalt la statură) zice:

– Părinte Iosif, mi-a plăcut foarte mult. Când mă duc acasă, am să fac şi eu Oastea Domnului.

Părintele l-a întrebat:

– Dar acolo în sat la mata ai vreun nebun?

Şi el a spus:

– Nu vă înţeleg…

– Ai vreun nebun, ai vreun frate acolo în sat, să fie nebun de dorul şi dragul lui Hristos? Ai în comună? Că dacă ai, de vei face Oaste, ea va rămâne, va dăinui, va persista, va trăi. Dacă n-ai… n-ai făcut nimic. Sau eşti mata nebun? Dacă eşti mata nebun, fă Oaste, că Oastea va trăi. Altfel nu merge.

Şi să ştiţi, dragii mei: în orice sat, în orice cătun, în orice cetate, în orice oraş, dacă există un frate nebun pentru Hristos, un frate care a înviat cu Hristos, care are adevărata naştere din nou, [acolo Oastea trăieşte].

Naşterea din nou… despre care fratele Traian, ieri, alaltăieri, spunea că le vorbea unor oameni mari care l-au cercetat, dar ei nu înţelegeau deloc. Oamenii fireşti înţeleg lucrurile Duhului? – întreabă Sfântul Pavel. Înţeleg oamenii fireşti lucrurile Duhului? Nu le înţeleg. Nici nu le pot înţelege. Căci sunt peste puterile lor spirituale. Şi-mi zicea [fratele Traian]: „Le vorbeam de naşterea din nou. Erau trei oameni mari… Şi ei au spus:

– Da, da… O inimă schimbată aşa cum o schimbă medicul Barnard din Africa de Sud.

– Nu aşa, domnilor… Nu aşa, o inimă luată de la altul şi pusă la mine. Nu aşa. Ci inima mea cea rea şi vicleană, întunecată şi stricată, s-o transforme Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, (…) [în înţelesul cuvintelor Domnului de la Ezechiel], că: „Vă voi da o inimă nouă… voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi voi schimba-o cu o inimă de carne”. Inima cea nesimţitoare, inima cea împietrită, inima cea rea, inima cea stricată, inima cea vicleană, inima cea mincinoasă… inima în care, prin ochi şi prin auz, se strecoară poftele lumeşti, cum zice sfântul prooroc Ieremia: „Vă scapără ochii de preacurvie”. Iar sfântul prooroc David, în Psalmul 73, spune: „Li se bulbucă ochii de grăsime, au mai mult decât le doreşte inima, limba le cutreieră pământul, vorbesc de sus, vorbesc cu răutate”. Asta-i inima neîntoarsă la Dumnezeu. Inima nepocăită.

Îi vorbeam ieri, pe cursă, unui om bătrân. Spunea că are 79 de ani. Era orb de un ochi. Spunea că merge la băi şi că-i din Maramureş. Că merge la băi să se facă mai bine. M-am apropiat de el şi i-am pus mâna pe faţă şi i-am spus:

– Vrei să te faci bine cu orice preţ? Să te întorci la Dumnezeu”.

El zice:

– Să mă pocăiesc?…

– Eu nu ţi-am zis de pocăinţă… Eu ţi-am spus să te întorci la Dumnezeu.

Mai mult nu i-am spus, numai atât. Cuvântul lui Dumnezeu va şti ce să lucreze. Dacă poate să lucreze…

Şi-acum, fraţilor, încă două versete vă citesc sau chiar trei. Zice în continuare aşa: „Gândiţi-vă la cele de sus, nu la cele de pe pământ”. Iată cursa! Cursa cea mai primejdioasă este aceasta, că nu ne gândim la lucrurile de sus, de aceea ne prinde iureşul!… Iureşul răutăţilor, plăcerilor şi poftelor de pe pământ; pentru că nu ne gândim la lucrurile de sus. „Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ. Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu.” Auziţi, iubiţilor, auziţi, iubitelor! Cercetaţi sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi o să vă convingeţi… Căci zice: „Voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Aceasta e o taină, e taina tainelor. Viaţa ta… viaţa ta, până ieri, alaltăieri stricată, rea, necredincioasă, putredă în ticăloşii, acum să fie atât de înaltă, încât să fie ascunsă cu Hristos în Dumnezeu!…

Cineva punea odată întrebarea: „Oare unde era Dumnezeu Tatăl atunci când Domnul Iisus murea pe cruce şi a spus: «Eloi, Eloi, lama sabahtani?», sau, după traducerea dintr-o altă Biblie: «Eli, Eli, lama sabahtani? (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?»)”? Poate ar fi răspuns în clipele acelea Părintele ceresc: „Tu nu vezi ce ai încărcat asupra Ta? Că ai încărcat nelegiuirea unui neam întreg! Şi a trecutului, şi a prezentului, şi a viitorului. Ai încărcat toate păcatele asupra Ta, dacă zici că Te-am părăsit. De aceea Te-am părăsit”. Dar vine Sfântul Apostol Pavel şi explică enigma, minunea, şi spune: „Nu! Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Vedeţi, când întreabă Domnul Iisus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”, Sfântul Pavel spune: „Nu L-a părăsit, ci Dumnezeu era în Hristos. Părintele era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”. Voia cu orice preţ şi Părintele ceresc să aibă parte la împăcarea ta, la iertarea ta, la curăţirea ta, la sfinţirea ta, la întoarcerea ta, la pocăinţa ta. Lucrarea aceasta nu-i numai a Fiului; e şi a Tatălui, şi a Duhului Sfânt. Despre Duhul Sfânt ştim ce frumos ne spune Sfântul Pavel şi ceilalţi Sfinţi Apostoli şi prooroci: „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt, prin Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”. Să nu-L întristăm!

Prin ce întristăm noi pe Duhul Sfânt? Prin atitudinea noastră, prin mişcările noastre, prin faptul că nu ne gândim la lucrurile de sus, ci suntem vrăjiţi… aşa cum se spunea că odată, pe mări, erau nişte sirene care vrăjeau cu cântările lor şi-i amăgeau pe tineri. Aşa lumea aceasta e o sirenă cumplită şi groaznică ce ne amăgeşte. Şi ne amăgeşte pe toţi, de la mic la mare, de la tânăr la bătrân. Pentru fiecare are ceva de spus. Pentru fiecare are ceva… o marcă de recomandat.

„Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” Din pricina aceasta cădem în atâtea curse: pentru că nu ne gândim la lucrurile de sus. „Şi să aveţi în voi gândul care era şi în Hristos Iisus”, spune Sfântul Pavel. Ce gând era în Hristos Iisus? Ce gând era? „Gândul care era în Hristos Iisus”… Cum? Hristos Iisus, Domnul nostru, Domnul Slavei, Mirele Bisericii, nu avea decât un singur gând? Da, fraţilor! Da! El avea un singur gând: acela de a mântui o lume nelegiuită. Şi pentru aceasta a făcut orice. Orice! S-a dus până la moarte. Iar moartea I-a fost pe cruce.

Fraţilor dragi, să ne gândim la lucrurile de sus. Şi zice apoi versetul următor: „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu”. Ce bine-i să avem o viaţă ascunsă… Poate să ne caute securitatea… poate să ne caute sfatul… poate să ne caute un criminal… poate să ne caute cine vrea; prieten sau vrăjmaş! Şi mai ales vrăjmaşii dacă ne-ar căuta… Să ne caute cu lumina aprinsă! Să ne caute cum – nu ştiu, Socrate sau care din filozofii greci – căuta dreptatea cu lumina aprinsă ziua la amiază… cu felinarul aprins. Şi n-are să ne găsească, dacă viaţa noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Dar dacă nu este ascunsă acolo, atunci noi unde suntem?… Noi încă suntem la periferie. Aşa cum îi spuneam odată tatălui meu, fie iertat, care a fost dascăl de biserică. El îmi spunea că undeva, la sapă la vie, cineva îl tot batjocorea pe un credincios şi nu-l mai slăbea deloc cu batjocurile. Şi tatăl meu, fiind dascăl, i-a luat [aceluia] apărarea şi i-a spus [celui ce-l batjocorea]: „Măi, pe omul ăsta care vorbeşte din sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu nu-l mai batjocoriţi, că râdeţi de Dumnezeu”. Şi atunci bietul om i-a spus tatălui meu: „Dumneata nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi tata mi-a spus oarecum mândru că acela căruia i-a luat apărarea i-a spus lui că nu-i departe de Împărăţia lui Dumnezeu. [Atunci] i-am zis: „Dumneata de ce nu i-ai spus că ce folos [ai avea] dacă ai fi chiar lângă uşa Împărăţiei lui Dumnezeu, ca acele cinci fecioare nebune, care tot afară a rămas?”.

Sau cum este o istorioară că, undeva prin junglă şi prin pădurile Africii, se făcu o vânătoare de lei. Şi acolo, vânătorii au o căsuţă în mijlocul pădurii şi fiecare vânător are cheie la căsuţa aceasta. Dacă vrea să doarmă sau să mănânce, sau să-şi încarce, să-şi pregătească arma, ei acolo stau. Căci încolo, când iasă afară, ei trebuie să stea mereu cu arma la ochi. Şi a ieşit din căsuţă unul, s-a dus şi îndată a văzut că vine o fiară spre el, un leu cumplit. S-a pus într-un genunchi, că era la mare distanţă, şi-a tras. Arma nu s-a slobozit. A tras cu a doua ţeavă… nu s-a slobozit. N-a mai avut timp să descarce şi să încarce arma. A luat-o la fugă spre căsuţă, că era foarte aproape. Dar pe drum, fugind, a pierdut cheia. Şi fiara l-a sfâşiat lângă uşă. Uşa era din scândură de doi, trei centimetri. Dacă ar fi fost cineva înăuntru şi, auzindu-l că se vaietă afară, ar fi zis: „Dragule, nu te văita, că doar tu eşti aci lângă adăpost. Eşti aici lângă uşă!”, ce-ar fi răspuns el? „Ce folos dacă nu sunt înăuntru! Dacă-s afară, fiara mă sfâşie… uite, mă sfâşie!” Noi putem să fim foarte aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, aproape de tot. Cu asta să nu ne mângâiem. Unii oameni sunt buni. Sunt buni în felul lumii. Sunt buni, sunt drepţi, sunt cuminţi, sunt cinstiţi, nu-s lacomi de avere… Dar le trebuie neapărat naşterea din nou, fără care nu se poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Dragii mei, cu dreptatea noastră nu putem merge mai departe. Şi sfântul prooroc Isaia, dacă nu mă înşel, spune aşa: „Dreptatea noastră înaintea Lui apare ca o cârpă lepădată”. Aşa-i dreptatea noastră.

Dar când dreptatea noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu, când dreptatea noastră este verificată şi trecută prin dreptatea Lui, atunci noi apărem neprihăniţi, drepţi, sfinţi, curaţi, buni, deşi suntem plini de rele şi de ticăloşii. Dar zice proorocul Isaia: „Şi voi arunca în fundul mării păcatele lor şi nu-Mi voi mai aduce aminte de ele”, dacă ne întoarcem la El. Deci condiţionat.

Şi ultimul verset spune aşa: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă”. „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră”… Ce este Hristos? Sau, mai bine, zis: Ce trebuie să fie Hristos? Viaţa noastră! Preotul, când cădeşte la înmormântare, zice: „Tu eşti învierea şi viaţa, şi odihna răposatului sau răposatei roabei Tale…”. Aşa spune? Aşa spune. „Tu eşti învierea şi viaţa, şi odihna.” Deci tu trebuie neapărat să-L ai pe Hristos ca înviere şi ca viaţă. Aici pe pământ să-L câştigi ca înviere. Să învii în El, să te naşti în El, ca să-L ai şi ca odihnă veşnică. „Că Tu eşti învierea şi viaţa, şi odihna răposatului robului Tău.” Dacă nu-L ai pe Hristos ca înviere, dacă nu te-ai născut din nou şi nu trăieşti o viaţă cu Hristos… Zice versetul: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră… – El trebuie să fie viaţa noastră –, atunci vă veţi arăta şi voi cu El în slavă”.

Cum ne vom arăta noi cu Hristos în slavă? Cum? Fratele meu, ai ocazie în noaptea aceasta, aici la această şcoală binecuvântată, să te verifici: eşti tu în Hristos, sau nu eşti? Ai înviat tu împreună cu Hristos, sau n-ai înviat? Eşti tu în templul lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu, în mijlocul miresei celei alease a lui Hristos, sau eşti încă pe de lături? Eşti dincolo de uşă?… Noi să ne verificăm, ca să n-ajungem să ne verifice El.

Căci, dragii mei, am trecut astăzi, cu fraţii cu care am venit, printr-o comună apropiată, aici unde acum vreo trei luni de zile s-a răsturnat un autobuz. Dumnezeu a trebuit să mă treacă azi pe acolo, să ne oprim, să vedem tăul [în care s-a răsturnat]. Şi mâine parcă am vrea, la întoarcere, să citim puţin pe crucile acelea din dreapta tăului şi din stânga lui, să vedem ce scrie. Că acolo vom găsi scrisă şi ziua când s-au petrecut aceste lucruri; să mai putem spune şi pe la noi.

S-a întâmplat şi pe la noi şi se întâmplă mereu… Acum câteva zile, la noi, l-a lovit pe unul o motocicletă; şi cu o săptămână mai înainte, pe altul. Pe acela l-a omorât; ăsta este în spital, cu picioarele rupte. Celălalt e în mormânt. Şi am auzit că cel pe care l-a omorât – şi care era pe bicicletă – a fost credincios ieri, alaltăieri, dar s-a lăsat… s-a delăsat. A lăsat să i se stingă candela. Şi iată, l-a prins moartea, se pare şi băut olecuţă… şi l-a omorât.

Fraţilor dragi, în urmă cu câţiva ani de zile, la noi a ars un autobuz cu o grămadă de suflete în el, cu multe fiinţe în el. Au ars de vii. N-au fost atâţia ca aici. Am auzit că aici au murit patruzeci şi nouă. Ceva groaznic, groaznic de tot…

Să ne-aducem aminte, Domnul Iisus spune aşa, în Luca, capitolul 13: „Au doar acei optsprezece bărbaţi peste care a căzut turnul din Siloam şi i-a ucis pe toţi au fost mai păcătoşi decât ceilalţi care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: Nu. Ci de nu vă veţi pocăi, toţi la fel veţi pieri. Sau acei bărbaţi galileeni pe care guvernatorul Pilat i-a măcelărit şi a amestecat sângele lor cu jertfele lor au doară credeţi că au fost mai păcătoşi decât ceilalţi bărbaţi din Galileea? Eu vă spun: Nu. Ci de nu vă veţi pocăi, toţi la fel veţi pieri”.

Şi nu vreau să închei. Totuşi trebuie să vă spun un lucru pe care o parte dintre frăţiile voastre sigur nu-l ştiţi. Şi dacă unii îl ştiţi, sunt prea puţini cei care-l ştiu. În anul 1930, în foaia Oastea Domnului era scris despre aceasta. Eu nu numai că am citit acolo; eu l-am şi auzit la radio pe fratele Alexandru Lascarov-Moldovanu vorbind de la Bucureşti, înspre noaptea de Paşti a anului ’30, sâmbătă seara. Cu o seară înainte, când era prohodul Domnului, a luat foc biserica din Costeşti, judeţul Argeş. Biserica era plină de oameni, mai ales tineret. (Tineret, astăzi găseşti aşa de puţin… sunt biserici unde, [să cauţi] cu lumina aprinsă, n-ai găsi un copilaş; decât câţiva bătrâni şi atâta tot.) Era majoritatea tineret în biserică. Un comerciant din comuna aceasta unde s-a petrecut evenimentul, nenorocirea, cinci copiii şi-a pierdut în flăcări. O sută douăsprezece suflete s-au prefăcut în fum şi scrum. A ars biserica şi preotul cu Evanghelia în braţe. Evanghelia n-a ars. Cred că se păstrează la Bucureşti, în muzeu.

Şi fratele [Lascarov] de la Bucureşti spunea pe urmă: „Au doară credeţi că acele o sută douăsprezece persoane, dintre care majoritatea tineri, care au ars de vii în biserica din Costeşti, au fost mai păcătoşi decât ceilalţi oameni care locuiau în Costeşti? Eu vă spun: Nu. Ci, de nu vă veţi pocăi, toţi la fel veţi pieri”.

Slăvit să fie Domnul!

Vorbirea fratelui Ioan Opriş de la nunta de la Teişoara (Botoşani) – septembrie 1980

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 6

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *