Sub acest titlu apare articolul de fond din foaia «Oastea Domnului», nr. 7, din 12 februarie 1933, scris de însuşi Părintele Iosif Trifa, care se afla pe atunci, pentru tratament, la Davos, în Elveţia.
În acea vreme, Sibiul se bucura de mare cinste datorită Oastei Domnului, fapt care făcea ca Bucureştiul, oarecum pus în umbră, să alunece spre căutarea de „vină“ în cărţile ce veneau de la Sibiu şi care îndreptau prea multe priviri spre acolo. Erau acum la rând, spre „canonică“ cercetare, cărţile despre Duhul Sfânt. Iată cum începe articolul:
„Iarăşi atacuri contra Oastei. La rând sunt acum cărţile Oastei; cele două cărţi despre Duhul Sfânt“. În continuare, este numită foaia prin care vine critica precum şi autorul: „Atacul îl aduce foaia «Dum. Ortodoxă» prin vreun profesor de teologie care însă n-are curajul să-şi iscălească numele (probabil aducându-şi aminte de tot «răul» ce i l-am făcut şi despre care voi mai scrie). Sunt acuzate cărţile despre Duhul Sfânt că ar cuprinde învăţături potrivnice dogmelor Bisericii“.
Apoi, Părintele Iosif argumentează sursa şi rostul scrierilor sale. Redăm aici acest text care poate fi un răspuns pentru multe întrebări şi nedumeriri de azi în legătură cu opera Părintelui şi cu Oastea Domnului:
„De ani de zile m-a preocupat – între multe alte preocupări – şi scoaterea unei cărţi cu învăţături sistemizate despre Duhul Sfânt şi tainica Lui lucrare. Spre acest scop am strâns material, aşa cum strânge cel ce vrea să clădească ceva. Am consultat şi folosit Biblia, Sfinţii Părinţi, literatura noastră, literatură străină etc. Şi pe urmă, cum mi-a ajutat priceperea ce mi-a dat-o Domnul, am început să scot o carte cu învăţături despre Duhul Sfânt, pe o împărţeală originală; o carte cu câteva învăţături generale şi apoi alte trei cărticele cu cele trei simboale ale lucrării Duhului Sfânt: vântul, focul şi apa.
Cartea nu e gata. După cele două cărţi, acum e la rând «Focul cel ceresc», care s-a tipărit în foaie şi e pe gătate. După care va urma «Apa cea vie» şi eventual încă o carte de încheiere. Când va fi gata, atunci se va vedea cum am contemplat eu această carte; ce am pus în ea din prisosul meu cel sufletesc şi ce izvoare am folosit. Şi dacă Domnul îmi va ajuta, cred că nu-mi va fi ruşine cu această carte în care El singur ştie ce am pus.
Un lucru trebuie să-l ştie savanţii criticanţi ai Oastei. Eu n-am scris cărţi ştiinţifice, unde de regulă se amintesc pas cu pas izvoarele folosite. Scopul meu a fost să alimentez neîncetat fronturile Oastei. În scopul acesta am scris cărţi originale, iar în altele am prelucrat şi adaptat învăţături pe care le-am aflat de bune şi potrivite pentru alimentaţia duhovnicească a fronturilor Oastei. Am folosit şi literatură străină, am folosit şi predici de ale lui Spurgeon etc., – dar, accentuez, m-am silit pas de pas să nu folosesc nimic din ceea ce ar fi contra învăţăturilor Bisericii mele.
Am conştiinţa împăcată în privinţa aceasta. Desigur, nu e o greşeală să foloseşti literatură străină în ceea ce scrii. A greşit ortodoxul care a tradus în româneşte cartea lui Thomas a Kampis, despre Urmarea lui Hristos? Au greşit profesorii facultăţii de teologie din Bucureşti, care au utilizat până la abuz în scrieri cu pretenţii ştiinţifice, autori catolici şi protestanţi? În privinţa aceasta am avea noi ceva de spus. De ce să nu ne fie îngăduit să tolerăm în scrieri de edificare sufletească, fără pretenţie de savanţie, scrieri cu inspiraţie religioasă din alte literaturi?
Este vreo erezie în cărţile despre Duhul Sfânt? Să vedem! Să vedem acuze precise! Criticantul de la «D.O» aminteşte două locuri unde acuza este de-a dreptul ridicolă. Le reproducem în altă parte.
Îmi pare bine că se face vâlvă în jurul cărţilor despre Duhul Sfânt. Răspunsul meu cel mai bun la atacul contra acestor cărţi este acesta: să le citească toată lumea, să vadă ce «crimă» şi «erezie» am pus eu în ele. Să le citească toată lumea, să vadă ce poate face răutatea şi invidia celor ce urăsc mişcarea Oastei.
De încheiere voi spune ceea ce am spus de atâtea ori. Eu lucrez aşa cum mă ajută priceperea ce o am de la Domnul. Nu place cuiva lucrarea mea? – facă el alta, mai bună! Nu place lucrarea mea unor profesori de teologie de la Bucureşti? – n-au decât să facă ei ceva mai bun! Nu sunt bune cărţile despre Duhul Sfânt? – n-au decât să scrie ei altele mai bune! E «primejdioasă» mişcarea Oastei? – n-au decât să facă ei alta, neprimejdioasă. În faţa muncii lor eu sunt cel dintâi care mă aplec.“
Un mic răspuns, iată, dar mare în curajul cu care este scris, având în vedere persoanele vizate. De fapt, pentru aceasta Oastea Domnului a fost şi este incomodă multora, până azi. Dar, pe linia acestei apărări a Adevărului, Oastea Domnului merge şi în prezent. Iar dacă abandonează această misiune devine orice altceva numai ceea ce a fost, nu! În acest sens, facem o chemare către toate fronturile spre a ne sesiza orice atac îndreptat împotriva Oastei Domnului, prin orice publicaţie zonală sau naţională, pentru că, indirect, prin aceasta, este atinsă instituţia Bisericii a cărei fiică şi roadă duhovnicească este şi Oastea Domnului.
Încheierea articolului citat rămâne valabilă şi azi:
„Şi încă un cuvânt. De aici, din depărtare, nu pot urmări toate atacurile ce se dau contra Oastei. Le trimit însă tuturor atacatorilor sfatul şi recomandaţia lui Gamaliel, din Biblie: «Nu mai necăjiţi pe oamenii aceştia! Dacă lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici. Dar dacă este de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu» (Fapte 5, 33-40).
Dacă Oastea este de la Dumnezeu, atunci toate atacurile ce se dau contra ei sunt şi vor fi zadarnice şi cei ce se luptă împotriva ei se luptă împotriva lui Dumnezeu.“
Un mic răspuns dar şi… un mare semn de întrebare!
Slăvit să fie Domnul!
Preot Petru RONCEA
