Ţinem să spunem îndată că Oastea Domnului nu este o înşirare de reguli şi regulamente lungi despre tot ce trebuie să facă şi să nu facă cei care au intrat şi cei care vor să intre în Oaste.
În deosebire de acestea, noi punem tot apăsul pe adâncirea vieţii duhovniceşti, pe adâncirea în Evanghelie, pe întărirea şi creşterea neîncetată în harul lui Dumnezeu, pe dospirea vieţii cu aluatul Evangheliei, pe o arătură mai adâncă în pământul inimii noastre. Fără de acestea, toate regulamentele şi poruncile «sunt sarcini grele de purtat» (Luca 11, 46); sunt numai «spălarea pe dinafară a blidelor» (Luca 11, 39); sunt «litera care omoară» pentru că lipseşte din ea «Duhul care face viu» şi dă omului dar şi putere să iasă din păcate (II Cor. 8, 10). Cea mai slabă predică este aceea care întruna tot spune: «Fă ceea şi fă ceea şi nu face ceea şi ceea»… Cei mai mulţi oameni cunosc răul, dar n-au putere să facă binele. De această putere avem lipsă.
Vom da şi noi anumite reguli şi regulamente, dar ne vom strădui ca acestea să fie însoţite şi de Duhul care să le dea putere… În cartea despre Oastea Domnului, ce se află sub tipar, scrie despre aceste lucruri, dar le redăm şi aici mai pe scurt ca cerinţe şi reguli ce se cer de la toţi cei care au intrat şi de la cei care vor să intre în Oastea Domnului.
1. Cel dintâi paragraf, cea dintâi cerinţă pentru un ostaş din Oastea Domnului o vom spune în legătură cu o asemănare: Când cineva este recrutat şi pleacă la armată, el o rupe dintr-o dată cu traiul pe care l-a avut înainte. Îndată ce intră în armată, el începe o altfel de viaţă, un altfel de trai. Începe un fel nou de a trăi, o nouă viaţă. Aceasta este cea dintâi cerinţă şi pentru cei din Oastea Domnului. Când intri în Oastea Domnului trebuie să te naşti din nou, să o rupi dintr-o dată cu felul vechi de trai pe care l-ai avut, trebuie să începi o viaţă nouă, schimbată… Să o rupi dintr-o dată cu duhul acestei lumi şi cu păcatele ei. Văzut-aţi feciorii când se duc la armată cum îşi iau rămas bun şi se despart de fetele din sat? Aşa şi cei care intră în Oastea Domnului trebuie să se despartă pe totdeauna de cele şapte fete ale diavolului: trufia, desfrânarea, pizma, lăcomia (între care e şi beţia), mânia, zgârcenia, lenea…
O intrare în Oastea Domnului fără naşterea din nou, fără schimbarea vieţii n-ajunge nimic. Naşterea din nou este schimbarea cea mare, ce l-a ajuns pe Saul pe drumul Damascului şi din Saul l-a făcut Pavel; din prigonitor, apostol. Aceasta este schimbarea cea mare ce trebuie să dea şi celor care intră în Oastea Domnului altă inimă şi altă simţire, alţi ochi şi altă vedere, altă gură şi alte vorbe, alte picioare şi alte umblări.
Aceasta este schimbarea cea mare pe care o cerea Mântuitorul lui Nicodim, spunându-i că trebuie «să se nască din nou» (Ioan 3, 4), să înceapă o viaţă nouă. Însă această schimbare a vieţii, această renaştere sufletească, o poţi face numai cu dar de sus, cu darul şi puterea Duhului Sfânt. Când cineva se hotărăşte să intre în Oastea Domnului, el face numai începutul. Peste acest început trebuie să se pogoare darul şi puterea Duhului Sfânt, iar acest dar se pogoară numai dacă omul stăruie în hotărârea luată şi îngenunchează cu ea mereu la picioarele Crucii, pentru a fi sigilată şi întărită cu Sângele Mântuitorului.
Aceasta este cea dintâi cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului. E cea mai grea, dar şi cea mai ducătoare la izbânzi, pentru cei care trec cu bine printr-însa.
2. A doua cerinţă pentru cei din Oastea Domnului o scoatem din asemănarea de mai sus. Când a intrat cineva în armata ţării, lucrul ce i se cere mai întâi este: ascultare şi supunere necondiţionată. Acelaşi lucru se cere şi pentru cei intraţi în Oastea Domnului: ascultarea şi supunerea întru toate faţă de Dumnezeu. Cel intrat în armată nu mai este stăpân peste voile şi umblările lui. El stă întru toate sub ascultarea şi ordinele mai-marilor săi. Aşa şi cel intrat în Oastea Domnului, din clipa când a intrat în Oaste, nu-şi mai porunceşte el peste voile şi umblările lui, ci Domnul…
Nu puteţi sluji la doi domni: şi lui Dumnezeu şi lui Mamona – a zis Mântuitorul… (Luca 16, 13). Cel care intră în Oastea Domnului trebuie să slujească numai Domnului – altfel, intrarea lui în Oaste n-ajunge nimic. Nimeni, slujind ca ostaş, nu se încurcă cu lucruri lumeşti, dacă vrea să placă Celui ce l-a scris la Oaste (II Tim. 2, 4).
Să luăm pildă de ascultare de la Mântuitorul. Întreaga viaţă a Mântuitorului a fost o viaţă de ascultare faţă de Tatăl Său, de o ascultare până la moarte de cruce… (cf. Fil. 2, 8). Peste această ascultare se pogoară darul şi harul Duhului Sfânt. Când trăieşti o astfel de ascultare, de supunere şi de încredere în Domnul, viaţa ta ajunge sub darul şi cârmuirea Duhului Sfânt.
3. A treia cerinţă a celor care intră în Oastea Domnului o scoatem tot din asemănarea de mai sus. Cel care intră în armată se apucă îndată de meşteşugul armatei. Începe mai întâi să înveţe diferitele mişcări mai mici şi mai uşoare. Învaţă apoi să cunoască diferitele arme cu tainele şi puterea lor. În fiecare zi face deprindere, exerciţiu. Pe urmă, după ce a învăţat mişcările şi armele, învaţă tainele apărării şi atacurilor faţă de vrăjmaşi.
Aceste lucruri se cer – în înţeles sufletesc – şi de la cei care intră în Oastea Domnului. Îndată ce intră cineva în Oastea Domnului, trebuie să se apuce de meşteşugul de a se face un bun ostaş al lui Hristos. Va începe întâi cu lucruri mai uşoare, ca să poată apoi «creşte zi de zi în darul lui Dumnezeu».
Va face în fiecare zi «exerciţiul» rugăciunii.
Va cerceta Biserica, folosind Sfintele Taine pe care le administrează.
Va citi zilnic Biblia… fiecare ostaş să-şi aibă Biblia sa ca pe o armă puternică. Şi nu numai să o aibă, ci să înveţe tainele ei, citind-o regulat şi cu credinţă.
…Va folosi tot ceea ce îi poate fi de ajutor şi întărire sufletească în lupta ce are să o ducă pentru mântuirea lui şi pentru a altora (cărţi, foi religioase etc).
Mai sunt şi alte cerinţe… pe care le vom aminti mai pe larg în cartea «Ce este Oastea Domnului», ce va apare în curând. Vom mai aminti aici, numai pe scurt, că un ostaş al Domnului trebuie să fie activ. Să fie în neîncetată luptă contra atacurilor vrăjmaşului-diavol. Să lupte neîncetat pentru lăţirea Împărăţiei lui Dumnezeu, să lupte şi pentru atragerea altora în fronturile mântuirii sufleteşti.
«…Dacă cei ce trăiesc o viaţă ostăşească – zice Sf. Ioan Gură de Aur – se duc îndată unde-i cheamă trâmbiţa războiului, cu atât mai mult trebuie să ne pregătim şi noi, care suntem ostaşi ai lui Hristos, de a face front în faţa păcatului». Omilia V, Evrei
După ce ai intrat în Oastea Domnului trebuie să-ţi dai seama că ai declarat război diavolului şi eşti în război cu patimile şi poftele acestei lumi. «Ca un ostaş viteaz, trebuie să fii întruna înarmat, treaz, înţelept, hotărât, curajos, veşnic aşteptând pe vrăjmaşul. De câte ori te cheamă trâmbiţa privegherii, iute te pregăteşte de luptă şi te aruncă cu tot curajul împotriva răului, rupe şirul vrăjmaşului, taie puternic faţa diavolului şi pune mâna pe prada de la el, câştigând biruinţa…» – precum spune acel mare sfânt părinte, Ioan Gură de Aur.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie apoi un aluat dospitor. După ce şi-a «dospit» viaţa lui cu «aluatul cel nou» al Evangheliei, trebuie să dospească şi viaţa altora. Să facă acest lucru întâi cu predica vieţii sale. Aşa să trăiască un ostaş al Domnului încât, văzând şi alţii faptele şi purtările sale cele bune, să ia îndemn a intra şi ei în Oastea Domnului…
Părintele Iosif Trifa
«Lumina Satelor» nr. 45, din 31 oct. 1926
