Anul acesta ni l-a adus pe fratele Traian Dorz mult mai aproape… Sau, cel puţin, aşa nădăjduim să îl fi simţit fiecare dintre noi. Un an care nu desparte alţi 100 de ani, care nu marchează nici măcar conclusiv un secol, ci un an pe care trebuie să îl înţelegem ca încă o vreme de har în care Dumnezeu ne vorbeşte prin sfinţii Săi mărturisitori pre grai doinesc (şi domnesc) românesc. Şi un mod prin care, încă de aici, suntem contemporani, aievea, cu cei de oarecând, cu cei de acasă, dinspre Tatăl… E minunat cum cei care caută proximitatea lui Dumnezeu suspendă, efectiv, legile timpului, spaţiului, verticalizând, prin gesturile lor restauratoare, generaţii, neamuri, nemuriri…
Complet neabuziv, peste timp, fratele Traian continuă să provoace. O face ca întotdeauna, cuminte, extrem de discret, de la suflet la suflet, în taina câte unei inimi stinghere, cu câte un gândmeditaţie, cu câte o poezie-punte, odihnind acolo unde simte că îşi găseşte câte o iesle de Betleem sau câte o zare de Betanie. Surprinzător pentru unii, fratelui Traian nu îi plac mulţimile, poziţionările literare, teologice, întâlnirile ştiinţifice, locurile şi locuirile în care devine subiect didactic, obiect de ercetare, iar creaţia sa trambulină de afirmare pentru unii cercetători care se întâlnesc cu el doar în perimetrul strict poetic sau al evaluărilor critice literare, şi nu şi în cel al substanţei mesajului care transformă vieţi, revoluţionează mentalităţi şi le redirecţionează împlinindu-le în Dumnezeu. La fel ca ţăranul care a încercat să vadă frumuseţea apusului de soare, despre care auzise atât de frumos, de impresionant, dar care nu a descoperit decât soarele, nişte nori, cerul si orizontul pământului, până când şi-a dat seama că frumuseţea nu este un lucru, ci un mod special de a privi. Degeaba unii îl vor căuta pe fratele Traian, dacă nu vor înţelege că el nu poate fi văzut ca un lucru. Pentru a te întâlni cu fratele Traian ai nevoie de un mod special de a-l privi, la fel ca cel al copiilor mici, în a căror privire candidă, inocentă, Îl găseşti întotdeauna pe Dumnezeu.
Ne întrebăm de multe ori, tot mai mulţi dintre noi, de ce fratelui Traian nu i se recunosc adevăratele jertfe duhovniceşti şi izbânzi literare. Desigur, complexitatea cauzuisticii nici pe departe nu ne poate oferi, încă, răspunsuri mulţumitoare. Poate încă nu a venit vremea în care trebuie să se facă deplin cunoscut acest strigăt de clopot în neamul românesc. Poate că Domnul are pregătit pentru noi un timp al încercărilor în care evlavia poporului pentru fratele Traian va fi una cu totul vitală pentru acele vremuri. Poate că pentru Oastea Domnului e mai potrivit să fie aşa, ca şi destinul ei de catacombă… Poate…
Însă nu pot să nu mă gândesc şi la faptul că poate noi nu am reuşit încă să deprindem acel mod special de a privi la fratele Traian. Că nu reuşim să îl cinstim în primul rând noi aşa cum se cuvine, ca să aşteptăm apoi şi preţuirea celorlalţi.
Sunt oameni ai lui Dumnezeu mutaţi la cele veşnice în aceeaşi perioadă cu fratele Traian, a căror cinstire a ajuns la prag de canonizare. De fiecare dată, în astfel de situaţii, mă surprinde extrem de plăcut metafora de recunoştinţă în care sunt învăluiţi aceşti oameni de către ucenicii lor, de către credincioşi. Oamenii aceştia au înţeles
să îi cinstească, cu adevărat, ca pe sfinţii lui Dumnezeu! Şi îi dăruiesc evlavia ce li se cuvine.
Cred că aici am mai avea încă de învăţat… Sfinţii noştri nu sunt cinstiţi cum se cuvine şi pentru că noi, de multe ori, suntem necinstiţi cu ei şi inegali cu noi înşine. Au trecut o sută de ani… Nu ştim câţi li se vor adăuga, spre mântuirea sau osânda noastră. Acum o sută de ani ni s-a născut Poetul. Acum e rândul nostru…
Romeo PETRAŞCIUC
articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului
Anul XXV, nr. 50 (974) 8-14 DECEMBRIE 2014
2 Comments