Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Un păcat neiertat

Un păcat neiertat

Un păcat neiertat

Nu de mult, încă de vreo doi-trei ani, numele „România Mare“ se scria pe pereţi, se striga pe străzi şi se cânta cu însufleţire pe tot locul. Acum, de o vreme încoace, a început a se rosti acest nume cu zâmbete de batjocură, a început a se râde de acest nume.

Este lucrul acesta o mare nesocotinţă, un mare păcat, o neiertată greşeală. De ce? De aceea, pentru că această Românie Mare nu este numai a noastră, a celor ce trăim în ea, ci ea este şi a celor ce dorm în pământul ei.

Această Românie Mare a răsărit din nădejdile şi aşteptările, din jertfele şi suferinţele de veacuri ale părinţilor, moşilor şi strămoşilor noştri din toate veacurile. România Mare a înviat din suferinţele şi moartea mucenicilor neamului nostru.

Capul lui Mihai Viteazul, fluierul lui Iancu, roata de la Alba Iulia, dimpreună cu ceilalţi mulţi mucenici şi celelalte Golgote sunt în casa României Mari ca şi altarul şi icoana din biserică.

Să râdem aşadar de România noastră ar fi şi ar însemna tot atât ca şi cum am râde în faţa altarului şi a sfintelor icoane din sfânta biserică.

Dar aceste jertfe poate sunt prea vechi şi de aceea poate le-am uitat. Avem însă şi altele mai noi.

Numai câţiva ani ne despart de războiul ce a trecut şi de aceia care mureau în el, strigând: „Trăiască România Mare!“. Abia s-a răcit sângele lor şi iată, noi am ajuns să râdem de ei şi de rodul jertfei lor.

Între cei mai mulţi care au suferit moarte de martir pentru învierea României Mari a fost şi locotenentul George Filip. A fost prins de duşmani şi omorât în chipul cel mai îngrozitor. I s-a tăiat bucată cu bucată din carnea lui, iar el, după fiecare lovitură, striga: „Trăiască România Mare!“.

Aşa a strigat de patruzeci de ori, după patruzeci de tăieturi, până ce, în sfârşit, i s-a tăiat limba şi şi-a dat sufletul.

Oasele lui sfărâmate încă nu s-au topit în pământ – pentru ca noi să uităm jertfa lui de mucenic.

Iată pentru ce am zis că e o mare nesocotinţă să râdem noi de numele „România Mare“. Mai mult chiar, e un păcat.

Eu care scriu aceste rânduri, fraţilor români, sunt preot şi, ca preot, cunoscător de păcate, iată, amin zic vouă că a râde şi a lua în batjocură numele „România Mare“ este un păcat tot atât de mare ca şi călcarea unei porunci din partea Bisericii.

Nu merg bine lucrurile în această ţară? Să ne întrebăm, nu cumva şi noi suntem de vină, nu cumva muncim mai puţin ca oricând şi risipim mai mult ca oricând? Dar să nu râdem de casa clădită pe moaştele mucenicilor noştri.

Sau sunt prea mulţi mişei şi pungaşi în această Românie Mare? Avem tot dreptul să strigăm după ei, să ne ridicăm şi să le deschidem uşile temniţelor şi ocnelor – dar n-avem dreptul să râdem de însăşi casa noastră şi de jertfele din temelia ei.

De câte ori uităm acest lucru şi luăm în deşert şi în batjocură numele „România Mare“, eu socot că ar trebui să sară morţii din pământ şi ei să ne pedepsească.

Părintele Trifa

«Lumina Satelor» nr. 6, 1922

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!