La Anul Nou 1933, se făcea un prim bilanţ duhovnicesc al rezultatelor şi luptei Oastei Domnului.
Acest rezultat anunţa roadele neaşteptat de frumoase ale binecuvântărilor dăruite de Dumnezeu, acestei sfinte Lucrări. Foaia «Oastea Domnului», în numărul festiv, primul din anul 1933, anunţa cu slove mari:
Peste trei mii de intrări în Oaste îşi aşteaptă publicarea în foaie
Câţi suntem? – Ne apropiem de o sută de mii – o sută de mii de luptători.
Oştirea Domnului creşte mereu.
Cu o vrajă cerească, Oastea pătrunde pe tot locul. Din toate părţile ţării, suflete cuprinse de dorul mântuirii se înrolează sub Steagul Domnului. În timpul din urmă, foaia aceasta n-a mai putut birui cu publicarea celor ce se scriu în Oaste. Avem aici, la redacţie, peste trei mii de intrări în Oaste, care îşi aşteaptă publicarea. Le vom publica rând pe rând. Ţara este plină azi de ostaşi şi de cunoştinţa Oastei! Nu este aproape sat, unde să nu se fi auzit despre Oaste. De la Arad, până în fundul Moldovei, se poate merge azi – pe o linie anumită – din ostaş în ostaş.
Chiar şi felul minunat cum s-a răspândit şi se răspândeşte această Mişcare, e un semn vădit că ea e răsadul Duhului Sfânt; e suflarea Duhului Sfânt. Noi n-am mai putut ţine o statistică despre câţi suntem. Dacă s-ar lua cineva, din sat în sat, să cutreiere toată ţara şi să însemne numărul ostaşilor, desigur, că va ajunge la un număr uimitor. Am urmărit numărul ostaşilor până la numărul 70 de mii. De atunci însă numărul lor a crescut covârşitor, luând în considerare şi faptul că cei mai mulţi din cei intraţi în Oaste nu şi-au trimis intrarea în scris la foaie. Ţăranul n-are birou să scrie totul. S-au făcut apoi intrări colective, de câte 20–30–40 de ostaşi, care iarăşi nu s-au publicat. Pe toată ţara numărul ostaşilor se apropie azi de o sută de mii de luptători. Rămâne ca toţi aceştia să devină adevăraţi ostaşi şi să aducă în fronturile Oastei o altă sută de mii. Pentru ca pe urmă să cucerim toată ţara pentru lucrul Domnului.
Slăvit să fie Domnul!
Câteva biruinţe de pe fronturile Oastei
– Serbarea Oastei din Scorţeni, judeţul Bacău –
Duminică, 22 octombrie, în satul nostru s-a desfăşurat serbarea Oastei Domnului. Dragostea i-a adus la noi şi pe fraţii din comuna Grigoreni, Valea Arinilor, Lăloaia, Ileşti, Olt, Letea Veche, Sohodol, Băsăşti, Câmpeni, Poduri, Cetăţuia şi Valea Rea.
La vecernie, a vorbit subsemnatul despre dragostea creştină. Iar la Sfânta Liturghie, cu multă putere, a grăit părintele Gh. Adăscăliţei despre „sărbătoare“.
După-masă, în sala băncii «Albina», fraţii şi surorile de aici, au jucat piesa «Hazail» şi s-au recitat poezii de-ale Oastei; Cântările au mişcat multe suflete. Subsemnatul, am citit scrisoarea plină de dragoste şi avânt a fratelui Colonel Coman Ionescu din Cahul, adresată Oastei de aici. Apoi am arătat lupta continuă ce Oastea trebuie să o ducă în ţara aceasta subjugată fărădelegilor. Într-o sfântă bucurie, fraţii s-au despărţit mărind pe Domnul.
Slăvit să fie El pentru toate!
Pr. N. Munteanu-Muntmarg
– Din Bodeşti, jud. Vâlcea –
Cucernice părinte Trifa!
În atmosfera iubirii creştine şi la suflarea caldă a Vântului Ceresc, s-a ţinut adunarea ostaşilor din comuna Bodeşti. La adunare au răspuns fraţii din Săltoaia, Fometeşti, Voideeni, Pietrarii de Jos, Rm. Vâlcea, Brezoi, Budeşti – Argeş, Negreni – Gorj şi Briboieni – Muscel.
A fost o zi de nesfârşită bucurie în Domnul. La sfinţirea steagului şi la adunarea de după-masă, au grăit, cu putere de la Domnul, fraţii Negreanu, student teolog, învăţătorul Borcan, fratele Toma şi subsemnatul.
Cuvântările pr. ostaş A. Nicolaescu şi pr. Pietraru au găsit răsunet în sufletele tuturor.
Slăvit să fie Domnul!
Traian Gogoncea,
ostaş al Domnului, student în teologie
– Din Lisa, jud. Făgăraş –
Cucernice Părinte Trifa!
Ziua de 15 octombrie a fost o zi de mari bucurii pentru noi. Au răspuns fraţii din nouă sate. Sfânta Liturghie a fost slujită de părintele Alex Popa. Răspunsurile le-a dat corul ostaşilor din Viştea de Sus. După-masă ne-am adunat la casa culturală.
Au luat cuvântul: fr. Izidor – despre lipsa de credinţă, fr. N. Betu – despre fiul cel pierdut, fr. Vasile Şerban din Viştea de Jos – despre Părintele Iosif şi deşteptarea celor peste 70 de mii de suflete, fr. N. Paler – despre întrunirile ostaşilor, fr. Alexandru Teodor din Galaţi – despre cinstirea Zilei Domnului, fr. Moise Raita din Calbor – despre vestirea Mântuitorului şi fr. Ioniţă din Lisa – despre întărirea noastră prin îndrumările ostăşeşti.
Slăvit să fie Domnul!
ostaş, David Greavu
– Din Topârcea, jud. Sibiu –
O bucurie binevenită ne-au făcut fraţii din Sălişte, făcând până la noi 13 km. Biserica s-a umplut şi toată suflarea lăuda pe Domnul. Părintele Ilea tâlcuieşte Evanghelia. Se fac rugăciuni pentru Părintele Iosif. La ducere, soarele îşi trimitea razele sale binefăcătoare asupra credincioşilor înfrăţiţi în Domnul. Fr. Scânteie grăieşte cu multă putere. Fetiţele declamă minunate poezii. Despărţirea a fost duioasă. Toate spre slava Domnului.
Un ostaş
Dacă la această aniversare am fi privit îndărăt cu 10 ani, puteam să vedem „un singur om“ înlăcrimat lângă o Psaltire cu scoarţe groase, cu inima zdrobită, cerând Părintelui Ceresc – lumină şi Sfântului Duh – călăuzire.
Dacă atunci o singură carte era udată de lacrimi şi un singur om veghea privind spre un încă necunoscut orizont, azi, după numai zece ani, o sută de mii de inimi bat la fel de fericite, cu ochii înlăcrimaţi, înfrăţite prin legătura păcii şi unirea duhului.
O sută de mii de fraţi, uniţi sub o singură comandă, formează o Oaste de viteji sub neînvinsul steag al lui Iisus Biruitorul, în numele Căruia a îndrăznit şi va îndrăzni mereu.
Foile Oastei, cărţile Părintelui, Bibliile noi, au început să-şi facă lucrarea ca aluatul despre care zicea Domnul Iisus – în cele trei măsuri de făină, dospind toată plămădeala (Matei 13, 33).
Ca nişte ordine de zi, fiecare cuvânt al Părintelui pătrunde până în adâncul fiinţei şi mişcă sufletul. La îndemnul lui, eşti gata să te avânţi cântând în luptă, în lupta cea sfântă a mântuirii noastre sufleteşti.
Redăm aici, doar câteva din aceste cuvântări – ordine de zi – la jubileul celor zece ani de Oaste. Din ele, transpar însă şi frământarea, şi primejdiile ce ameninţă această Lucrare a lui Dumnezeu, precum şi calea ieşirii, cu biruinţă, din ele.
I – O rugăciune
Un suflet umil şi păcătos se apleacă în faţa Crucii Tale… Un vas mic şi slab pe care l-ai folosit într-o Lucrare aşa de mare.
Sunt zece ani, Iisuse Doamne, de când foloseşti acest vas netrebnic. Ce aş putea spune la acest hotar, decât să mă aplec plângând la picioarele Crucii Tale. Ce aş putea spune, decât să-mi plâng cu lacrimi păcatele mele şi nevrednicia mea. Ce aş putea face, decât să mă rog cu lacrimi fierbinţi, pentru păcatele mele, să nu părăseşti Lucrarea Ta.
Plângând mă aplec în faţa Crucii Tale şi, cu lacrimi fierbinţi, Îţi mulţumesc că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine. Tot ce s-a făcut în aceşti zece ani, aceasta este: că m-ai ajutat să Te aflu pe Tine…, m-ai învrednicit să gust din dragostea şi viaţa Crucii Tale şi m-ai trimis prin lume să chem şi pe alţii la „ospăţul“ acesta.
La zece ani de Oaste, toţi ostaşii Tăi din ţara aceasta, stăm strânşi în jurul Crucii Tale, stăm aplecaţi la picioarele Crucii Tale în rugăciunea de mulţămită, că nu ne-ai lăsat să intrăm în pământ mai înainte de a Te afla şi a Te cunoaşte cu adevărat pe Tine, Mântuitorul nostru. Ne aplecăm la picioarele Crucii Tale, cu rugăciune fierbinte şi stăruitoare, să ne ţii până la sfârşit în acest loc sfânt… să picure peste noi neîncetat Sângele iertării, ca să murim cu totul faţă de lume şi să trăim cu totul numai pentru Tine.
Ne aplecăm în faţa Crucii, cu rugăciune de mulţumită, pentru toate câte ne-a făcut nouă Domnul:
Aşa să zicem toţi cei răscumpăraţi de Domnul… cei pe care ne-a adunat El de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Prin pustie fără apă rătăceam, flămânzi şi setoşi eram… sufletul nostru lâncezea şi nu găseam nici o cetate unde să putem locui… Sufletul nostru se dezgustase de orice hrană şi eram lângă porţile morţii… Atunci, în strâmtorarea noastră, strigarăm către Domnul şi El a auzit strigarea noastră şi ne conduse pe Calea Dreaptă, ca să ajungem la Cetatea de locuit… Scosu-ne-a din întuneric şi din umbra morţii şi rupt-a lanţurile noastre… El a prefăcut pustiul nostru în iaz şi pământul uscat, în izvoare de apă… Să mulţumim Domnului pentru bunătatea Lui, pentru minunile ce Le-a făcut cu noi (cf. Psalmul 107, 21).
Îţi mulţumim, Preabunule Doamne, pentru toate câte ne-ai făcut nouă, păcătoşilor. Noi în lume eram şi Tu din lume ne-ai scos. Morţi eram şi, prin Jertfa Ta cea Sfântă, ne-ai înviat. Pierduţi eram şi ne-ai aflat. Muţi eram şi azi grăim. Orbi eram şi azi vedem. Ologi eram şi azi umblăm. Surzi eram şi azi auzim. Slăbănogi eram şi azi facem armată.
Îţi mulţumim, Preascumpul nostru Mântuitor, că prin noi, nevrednicii şi păcătoşii, se arată în lume puterea Evangheliei Tale şi minunile pe care le face şi azi credinţa în Tine, Fiul lui Dumnezeu. Fă din noi, Iisuse Doamne, nişte îndărătnici nebuni pentru Tine. Fă-ne nişte mărturisitori ai Tăi şi ajută-ne să Te vestim şi altora prin vorbele noastre, prin faptele noastre, prin purtările noastre, prin toată viaţă noastră.
Îţi mulţumim, Iisuse Doamne, că prin noi, nişte vase slabe şi nevrednice, ai pornit în lume războiul cel sfânt. În mâna noastră cea slabă ai pus un steag, în gura noastră cea păcătoasă ai pus trâmbiţă şi mijlocul nostru cel şubred, cu sabia l-ai încins, învrednicindu-ne să luptăm pentru Împărăţia lui Dumnezeu.
A Ta este, Doamne, oştirea aceasta – du-ne la biruinţă! Tu eşti Regele nostru şi noi suntem ostaşii Tăi. Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne, să simţim clipă de clipă prezenţa Ta în fronturile cele dinlăuntrul nostru şi în cele din afară de noi.
Iisuse Doamne, suntem în drum spre Canaan: prin pustie… prin „ţara luptelor“, dă-ne neîncetat „apă din stâncă“, „mană din Cer“ şi biruinţă asupra lui „Amalec“ (firea cea veche). Condu-ne cu „stâlp de foc“ şi „nor luminos“, ca să păşim înainte cântând, luptând şi biruind – până vom ajunge să trecem „Iordanul“ şi vom intra în „Canaanul“ ce ni l-ai pregătit, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.
Duhule Sfinte, de viaţă făcătorule! Tu ne-ai strâns de prin văile acestei lumi, într-o Oaste „mare foarte“. Din nişte „oase goale“, Tu ne-ai făcut nişte fiinţe vii (Ezechil 37). Din suflarea Ta, Preabinecuvântat Vânt Ceresc, a ieşit Oastea aceasta. Din suflarea Ta trăieşte şi prin suflarea Ta biruie. Duhule Sfinte! Suflă din cele patru vânturi peste noi, ca să fim cu adevărat o Oaste de biruitori! Amin.
II – De ce ne urăşte Saul?
O viaţă întreagă l-a urât Saul pe David şi l-a prigonit. De ce? Ne spune Biblia. Pentru că după înfrângerea lui Goliat, la reîntoarcere, lui David i s-a făcut o manifestaţie de simpatie. A fost primit cu sunete de timpane şi alăute. „…şi cântau femeile şi ziceau: «Bătut-a Saul cu miile şi David cu zecile de mii».
Şi s-a mâniat Saul foarte, spune Biblia, şi n-a plăcut în ochii lui cuvântul acesta… şi s-a uitat rău Saul la David din ziua aceea“ (I Samuil 18, 7-8).
Despre Saul ne spune Biblia că era muncit de un duh rău. Îl chinuia duhul cel rău şi drăcesc al zavistiei şi invidiei. O viaţă întreagă l-a chinuit pe Saul acest duh rău şi aproape o viaţă întreagă a suferit David atacurile acestui duh.
Oastea Domnului este şi ea un mic David care a dat cu praştia o puternică izbitură diavolului Goliat. Dar duhul cel rău al zavistiei nu se poate bucura de acest lucru. Oriunde se ridică şi azi câte un viteaz al Domnului şi se măsoară cu Goliat, acolo îndată răsuflă şi azi duhul cel rău al zavistiei. De zece ani e prigonită mereu Oastea de acest duh rău. Ba că suntem farisei, ba că nu trebuie să purtăm numele de ostaş, ba că nu trebuie să cântăm. Sunt şi azi „sauli“ care nu pot suferi cântecele de bucurie şi biruinţă ale celor ce se măsoară cu Goliat.
Pe cei munciţi de acest duh rău al zavistiei, să-i domolim cu cântecele iubirii noastre, aşa cum David îl domolea pe Saul cu cântecele harfei sale (I Samuel 16, 23).
Iubiţi fraţi ostaşi! Sunaţi din harfa sufletului vostru cântecul cel dulce al dragostei creştine. Faceţi să se audă pe tot locul cântecul cel dulce al dragostei noastre. Cu vraja acestui cântec, veţi putea domoli ura celor mai mulţi „sauli“.
III – Jubileul meu de treizeci de ani de boli şi suferinţe
O dată cu zece ani de Oaste, eu îmi serbez şi jubileul de treizeci de ani de boli şi suferinţe. Sunt treizeci de ani de când am trecut şi trec mereu prin spitale, sanatorii, operaţii, prin nesfârşite încercări, frământări şi suferinţe. Dacă poate zice cineva că nimica bun nu este în „carnea mea“ (Romani 7, 18), apoi acela sunt eu.
Totul e stricat înăuntrul meu. Cum le spuneam fraţilor de la Bucureşti: O, iubiţii mei fraţi, dacă aţi şti cum trăiesc eu… dacă aţi şti că tot lăuntrul meu este schimbat din firea sa printr-o grea operaţie pe care o simt clipă de clipă ca pe un ţepuş, v-aţi întreba miraţi: oare poate trăi un om în chipul acesta? Şi eu trăiesc prin darul lui Dumnezeu.
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face şi azi minuni? Sunt treizeci de ani de când boli nesfârşite rod în corpul meu. Sunt şase ani de când două boli „care nu iartă“, rod în puţinul lut care a mai rămas din mine. Oameni uriaşi s-ar fi prăbuşit sub greutatea lor şi a muncii istovitoare ce o fac… şi eu totuşi trăiesc… trăiesc prin dragostea şi iertarea lui Iisus, Cel răstignit pe Crucea Golgotei.
Treizeci de ani de boli şi suferinţe… Mă uit înapoi peste viaţa mea şi văd acest jubileu, frânt în două. În mai bine de jumătatea lui, vedeam în suferinţă un diavol negru, un „blestem“, o „soartă vitregă“, de care umblam să scap. Abia după cincisprezece ani am aflat că „diavolul cel negru“ era un înger, şi „blestemul“ era o binecuvântare.
Suferinţa este cea mai scumpă şi mai dulce binecuvântare de care Domnul m-a învrednicit. Este îngerul ceresc ce m-a trimis în braţele Domnului şi mă ţine în braţele Lui. Prin suferinţă trăiesc, prin ea muncesc. Prin ea a vorbit cerul cu mine – şi prin ea vorbesc şi eu cu cititorii mei. Dacă este ceva care place în scrisul Oastei, apoi acel ceva, Duhul Sfânt l-a pus acolo prin suferinţă. Suferinţa a fost mierea, care a uns cărţile Oastei.
Slăvit să fie Domnul, că m-a învrednicit şi pe mine păcătosul să pot verifica ceea ce spunea Apostolul Pavel: Pentru aceea noi nu slăbim, ci chiar de s-ar şi strica omul nostru din afară… cel dinlăuntru se înnoieşte din zi în zi (cf. II Cor. 4, 16). Puterea lui Dumnezeu în slăbiciunile mele se adevereşte… când sunt slab, atunci sunt tare (cf. II Cor. 12, 9-10).
O, sfântă suferinţă, însoţeşte-mă până la marginea mormântului! Ţine-mă neîncetat «mai lângă Domnul meu», până în clipa când mă vei preda cu totul şi pe totdeauna în braţele Lui.
IV – Până aici ne-a ajutat nouă Domnul (I Samuel 7, 12)
Iată, un loc din Biblie, foarte potrivit la împlinirea celor zece ani de Oaste.
În lupta contra filistenilor, în cucerirea completă a Canaanului, israelitenii ajunseseră până la Bethor, unde i-a bătut pe Filisteni. „Şi a luat Samuel o piatră, spune Biblia, a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer, adică piatră de ajutor, zicând: «Până aici ne-a ajutat nouă Domnul»“ (I Samuel 7, 12).
Până aici ne-a ajutat şi nouă Domnul în cei zece ani de Oaste. În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre, până aici am ajuns.
Lângă o „piatră de ajutor“ poposim şi noi, iar „piatra“ (stânca) noastră este Hristos (I Cor. 10, 4). „Domnul este stânca noastră, cetatea noastră, izbăvirea noastră, biruinţa noastră“ (II Samuel 22, 2).
În lupta pentru Împărăţia lui Dumnezeu, multe izbelişti am avut. Şi vom mai avea, fiindcă nu este Oaste fără război şi nici biruinţă fără luptă. Noi însă vom păşi cu bărbăţie înainte.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Să luptăm înainte cu vitejie, căci cu noi este Dumnezeu. Orice împotriviri s-ar ridica contra noastră, să luptăm înainte, căci cu Dumnezeu este noi. Oastea Domnului luptă cu îndârjire pentru drepturile lui Dumnezeu în lume şi ea trebuie să învingă. În fruntea noastră stă Iisus Biruitorul şi dacă El este cu noi, cine poate fi contra noastră?
„Iisus, Regele cel Mare
Şi-a pus Oastea în mişcare“.
Dacă Oastea e a Lui şi El a pus-o în mişcare, cine poate sta contra noastră?
La împlinirea celor zece ani de Oaste, să ne închinăm steagurile şi sufletele în faţa Marelui nostru Rege şi Împărat, Iisus Hristos.
În faţa Ta cădem şi Ţie, Doamne Iisuse, ne rugăm. Rămâi neîncetat cu noi şi în noi. A Ta este Oştirea aceasta – du-ne la biruinţă! Ai Tăi suntem, nu ne părăsi, căci fără de Tine nu putem face nimic. Fă Tu, Doamne Iisuse, să Te simţim clipă de clipă în fronturile noastre şi să auzim mereu preadulcile Tale Cuvinte: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea!… Îndrăzniţi! nu vă temeţi, căci iată Eu cu voi sunt până la sfârşitul veacurilor!“ (Matei 28, 20).
Fii cu noi, Preabunule Doamne, până în clipa când lupta noastră se va sfârşi… până în clipa când vom trece apele Iordanului (apele morţii) şi vom intra în Canaanul cel Ceresc, ca să trăim cu Tine în vecii vecilor. Amin.
V – Moara şi piticul – sau rostul meu în mişcarea Oastei Domnului
(…) La ţară, am văzut odată o jucărie de care lumea râdea. Lângă roata unei mori de apă, cineva făcuse o păpuşă în formă de pitic. Piticul avea mâini umblătoare, şi era astfel aranjat, încât se părea că el învârtea roata morii. Se opintea piticul ca şi când el ar purta moara. Dar lumea râdea de opintelile lui, pentru că moara umbla prin revărsarea şi puterea apei; prin aceasta „lu-cra“ şi piticul.
Râdeam şi eu atunci cu lumea, dar azi văd un adânc înţeles în ceea ce am văzut atunci. În moara şi piticul de la ţară, eu văd azi o minunată icoană despre rostul meu în Mişcarea Oastei.
În Mişcarea Oastei, eu sunt piticul care, în aparenţă, învârt roata morii Oastei Domnului, dar moara Oastei nu merge prin opintelile me-le, ci ea umblă şi macină prin revărsarea Duhului Sfânt, prin revărsarea apelor vii. Piticul ar fi ridicol să creadă că moara umblă prin opintelile lui – şi tot atât de ridicol ar fi să creadă şi alţii acest lucru. În Oastea Domnului, totul e revărsarea Duhului Sfânt.
O, ce minune mare a fost şi cu „moara“ aceasta a Oastei! Acum unsprezece ani, de sus de la munte, se cobora spre Sibiu un om mic şi nevoiaş, unul care putea zice cu psalmistul David: „Iar eu sunt vierme şi nu om, ocara oamenilor“ (Psalmul 22, 6). Şi, într-o bună zi, „piticul“ acesta se apucă şi face o „moară“. Nu era o moară aceasta, ci un fel de morişcă de care fac copiii. Şi a stat multă vreme „piticul“ lângă „morişca“ aceasta (mai bine de un an, Oastea a avut numai câţiva ostaşi pe toată ţara). Lumea zâmbea de „pitic“ şi de „morişca“ lui (în primii ani, Oastea era pe tot locul subiect de zeflemea).
Dar, într-o bună zi, „morişca“ a început a creşte. „Piticul“ a rămas pitic, dar „morişca“ a crescut. Din „morişcă“ s-a făcut „moară“, iar din stropii de Apă care o purtau s-a făcut un râu de Apă curgătoare. Şi a început „moara“ aceasta să macine bucate de hrană duhovnicească. Pe an ce a crescut, i-a crescut Apa şi puterea de a măcina.
„Morişca“ de acum zece ani azi e o „moară sistematică“ ce macină „grâu“ pentru o ţară întreagă. (…)
Cine a zis că Dumnezeu nu mai face şi azi minuni? Oastea Domnului este, de la începutul ei, o minune. N-a avut această Mişcare nici om viguros, n-a avut nici „fonduri“, nici „capital de bani“, nici „subvenţii“; a avut însă „Apă pe moară“, a avut revărsarea Duhului Sfânt. N-am avut nimic, [decât] darul lui Dumnezeu – şi „destul ne-a fost nouă acest dar“ (II Cor. 12, 9).
Oastea e o mărturie despre cum lucrează şi azi în lume darul lui Dumnezeu, folosind vase umile şi slabe.
Zece ani de Oaste! Mă uit înapoi şi văd darul lui Dumnezeu care ne-a însoţit pas de pas. Văd grăuntele de muştar cum a crescut nu prin cel ce l-a sădit, nici prin cel ce l-a udat, ci prin darul lui Dumnezeu care l-a făcut să crească (I Cor. 3, 6-7).
Ce va fi în viitor? Nu e de competenţa noastră a ispiti acest lucru. Oastea e a Domnului şi El va avea grijă de ea. Totuşi, în nopţile mele de veghe, adeseori tremur gândindu-mă la ziua de mâine. Oastea Domnului e o Mişcare pronunţat duhovnicească. „Moara“ ei umblă prin revărsarea apelor Duhului Sfânt. Eu mă tem de ziua când „moara“ aceasta va încăpea pe o înţelegere duhovnicească mai scăzută. Mă tem că vor veni zile cu „îndreptări“ „adaptări“ şi „organizări“ care… vor lua Apa de pe moară. Mă tem de „îndreptări“ care vor îndepărta „duhul“ şi va rămânea „litera“.
Eu mă tem de ziua când se va retrage Apa Sfântă de pe „moară“ şi „moara“ Oastei va fi pusă la încercare să umble cu „fonduri“, cu „comisii“, cu „comitete“ cu „con-ferinţe“ etc. Noi n-am avut nimic decât Apă pe „moară“. Mă tem de ziua când Oastea va avea de toate, dar nu va mai avea Apă Cerească pe „moară“.
Iar atunci, Oastea şi-a sfârşit viaţa. Când se va retrage Apa Vie de pe „moară“… când se va retrage revărsarea Duhului Sfânt – Oastea şi-a pierdut viaţa. Atunci va rămânea şi ea numai cu numele, aşa cum creştinii de azi poartă nume frumoase de sfinţi, dar faptele lor sunt de păgâni.
Zece ani de Oaste!
De ce aş tăgădui îngrijorarea ce o am pentru viitorul acestei Mişcări? La zece ani de Oaste citesc următorul apel:
„Comitetul de direcţie al Asociaţiei Cultural-Religioase «Oastea Domnului» din Eparhia Ortodoxă a Orăzii, roagă, pe calea aceasta, pe toţi intelectualii români ortodocşi, clerici şi mireni, să binevoiască a se înscrie cu câte o conferinţă, în stil popular, la şezătorile culturale pe care le aranjează Asociaţia, duminica după-amiază, în cursul anului 1932-1933, pentru membrii săi din Oradea… în conformitate cu Statutele Oastei.
Subiectele conferinţelor vor fi luate din: Istoria Biblică, Istoria Bisericească, Istoria literaturii române, Istoria Naţională, Geografie, Economie, Morală şi Higienă… Oradea, 7 Oct. 1932.
Preşedintele Oastei: Pompiliu Dan“
«Legea românească» nr. 21 / 1932
Oaste cu conferinţe de geografie! Oastea cu conferinţe de higienă! Oastea cu conferenţiari care n-au nimic cu fronturile Oastei şi toate acestea „în conformitate cu statutele Oastei“. Iată sfârşitul Oastei! Iată o oaste ce nu mai e Oaste. (Iată o profeţie care se împlinea în mai puţin de zece ani).
Noi nu zicem că aceste conferinţe nu ar fi bune. Departe de noi gândul acesta! Numai că Oastea Domnului a fost înfiripată în alt spirit. Ea îşi are rosturile ei, pronunţat duhovniceşti. Înhămată la alte treburi, Oastea nu mai e Oaste.
Zece ani de Oaste!
De ce aş tăgădui că mă dor aceste semne şi presemne rele? Ele vestesc că adevărata primejdie pentru viitorul Oastei nu vine din afară, ci dinlăuntru. Şi de ce aş tăcea, când marea răspundere ce o am faţă de această Mişcare îmi porunceşte să strig de pe „acoperişul caselor“?
O, Doamne Iisuse! Trimite Oastei Tale oameni plini de Duh Sfânt.
La zece ani de Oaste, aceasta este rugăciunea noastră cea fierbinte: „Doamne, trimite Oştirii Tale oameni plini de Duh Sfânt!“
VI – Un mic David în luptă cu Goliat
– Oastea Domnului în luptă cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti din vremurile noastre –
Un mic David s-a măsurat odinioară cu uriaşul Goliat şi l-a răpus.
Un mic „David“, o mică Oaste, s-a ridicat acum zece ani şi a păşit la luptă cu Goliatul cel uriaş al stricăciunilor sufleteşti de azi. E adevărat că nu l-a putut răpune, dar i-a tras şi îi trage crâncene lovituri.
Taina biruinţei lui David nu era în puterea lui. N-avea decât o praştie şi o traistă cu pietre. „Şi a zis David filisteanului: «Tu vii împotriva mea cu sabie şi suliţă, iar eu vin împotriva ta în Numele Domnului… El te va da în mâinile mele şi tot poporul va şti că biruinţa este a Lui»“ (I Samuel 17, 45-47).
Aici este cheia biruinţei lui David: el se lupta „în Numele Domnului“. „Duhul Domnului se pogora peste el şi biruia“ (I Samuel 16, 13). Iar biruinţa aceasta nu era a lui, ci era a Domnului.
Aceasta este şi biruinţa noastră – taina biruinţei noastre – iubiţi fraţi ostaşi. Să avem „traista“ plină cu pietrele credinţei. Să slobozim „praştia“ în Numele Domnului. Să luptăm în Numele Domnului. Să cerem şi să aşteptăm darul şi puterea Duhului Sfânt. Şi pe urmă să spunem la toţi că biruinţa nu este a noastră, ci a Domnului.
Goliat îşi bătea joc de israeliteni, strigând: Ocară astăzi asupra oştirii lui Israel… Ocară vouă, israelitenilor… daţi-mi un om care să se lupte cu mine (I Samuel 17, 10).
Aşa îşi bătea joc şi goliatul-diavol de creştinii de azi: Ocară vouă, creştinilor… Îmi bat joc de voi şi de numele vostru… Cine-i viteaz să păşească la luptă cu mine…
Şi a păşit un mic „David“, Oastea, şi i-a tras lui „Goliat“ câteva zdravene lovituri. Şi, cu ajutorul Domnului, îi va mai trage.
Un mic „David“ eşti şi tu, scumpul meu frate ostaş, în lupta contra păcatelor şi răutăţilor. Nu te speria de „Goliat“, ci izbeşte-l, în Numele Domnului.
VII – Veteranii Oastei
– Cei ce împlinesc anul acesta zece ani de Oaste; un apel către cei ce sunt în viaţă şi în luptă –
Începutul Oastei este foarte modest. Publicasem Apelul de luptă în numărul de Anul Nou 1923 şi, până la jumătatea anului, abia se înştiinţaseră vreo zece lucrători. În prima adunare generală a Oastei, ţinută în praznicul Sf. Ap. Petru şi Pavel din 1923, abia au fost zece inşi, cu oratori şi ascultători cu tot. Abia spre sfârşitul anului, au început a spori înscrierile. Dăm mai jos numele acestor «veterani».
Ioan Buzaş din Jucul Român, jud. Târnava Mare; e cel dintâi care şi-a cerut înscrierea în Oaste – publicată în nr. 5 din foaia «Lumina Satelor», 1923.
Gheorghe Greavu, cantor din Lisa, jud. Făgăraş; e al doilea, publicat cu o preafrumoasă scrisoare, în nr. 7 din «Lumina Satelor», 1923.
Augustin Toma din Vecerd, jud. Târnava Mare, scapă prin Oaste de patima beţiei şi îşi recâştigă moşia pierdută cu băuturile. Scrie minunata poezie «O, ce dulce-I Domnul Sfânt!»
Urmează apoi Zaharia Ieronim din Crihalma, Achim Boholţ din Seleuşul Mare, Iacob Simion – sergent-jandarm, din Oarda de Jos, Florea Alexa – epitrop din Cermei, jud. Arad.
Aceştia erau înscrişi până la jumătatea anului 1923, când s-a ţinut adunarea Oastei (mai erau câţiva care însă n-au mai dat nici un semn de viaţă: au dezertat)…
Un lucru însă am avea lipsă să-l ştim: câţi dintre cei înscrişi în Oaste acum zece ani, în anul 1923, mai sunt în viaţă şi câţi mai sunt în fronturile Oastei?
Pentru toţi aceştia vrem să tipărim un fel de «Diplomă», ca unora ce au zece ani de luptă pentru Domnul.
Spre acest scop îi rugăm să ne scrie prin carte poştală.
Preaiubiţii mei fraţi veterani, care împlinim zece ani de Oaste, să mulţumim Domnului pentru darul şi cinstea de care ne-a învrednicit şi să luptăm mai departe cu credinţă şi stăruinţă până la sfârşit. Domnul să fie cu noi şi cu toţi cei care au venit după noi şi au intrat în războiul cel sfânt.
VIII – Fiule Tit!
„Fiule Tit, adevăratul meu copil“ (Tit 1,4).
La zece ani de Oaste, mă gândesc şi la tine; la viaţa noastră amândurora.
Ai rămas în braţele mele la o vârstă când nu cunoşteai încă pe mama ta (trei ani) şi ai crescut în braţele mele. Eşti legat cu toate fibrele sufletului tău de mine. N-ai avut pe nimeni în lume decât pe Domnul şi pe mine.
În legătura dintre mine şi tine – dintre tată şi fiu – eu am văzut mereu icoana legăturii dintre mine şi Tatăl Ceresc (în cartea «Mai lângă Domnul meu» e amintită pe larg această legătură, la pagina 38). Fie ca această legătură să treacă şi asupra ta. Când eu nu voi mai fi cu tine, legătura dintre mine şi tine, cu toată dragostea şi puterea ei, să treacă pe de-a-n-tregul asupra Domnului. Rămâi cu El şi nu vei duce lipsă de nimic.
Fiule Tit! Ţi-am pus averea în o Lucrare a Domnului. Nu fi îngrijorat de aceasta. Al Domnului eşti şi tu. Un copil al Lui şi al Oastei Lui eşti şi tu, şi El va avea grijă de tine, aşa cum a avut grijă şi de mine.
Fiule Tit! Intrând în al şaptesprezecelea an, ai intrat şi tu ca „voluntar“ în fronturile Oastei. Domnul să-ţi ajute „să te faci în toate privinţele pildă de fapte bune, ca potrivnicul să nu poată spune nimic rău de noi“ (Tit 2, 7-8).
(Dintr-un rând de scrisori, adresate copilului meu Tit.)
IX – După zece ani de Oaste! Creştinul care ne trebuie
Fără îndoială, Darul lui Dumnezeu a lucrat în multe chipuri şi feluri prin Mişcarea Oastei. La zece ani de Oaste se pot vedea multe roade bune.
Între altele, Oastea Domnului a adâncit credinţa oamenilor noştri. Doar partea cea mai slabă a creştinismului nostru este tocmai credinţa cea de suprafaţă: credinţa ce n-are legătură cu adâncimile Evangheliei.
Noi, românii, avem în special creştinul de suprafaţă. În Biblie el n-a citit, pentru că nu i-a spus nimeni despre Cartea lui Dumnezeu şi nimeni nu i-a pus-o în mână (ba încă l-au speriat spunându-i că Biblia-i o carte „protestantă“). Iar la Biserică, aşişderea, omul a rămas mai mult de suprafaţă. Cultul nostru, cu atâtea adâncimi, este şi azi atât de puţin cunoscut.
Atât de puţine sunt bisericile unde, cu adevărat, viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător (Evrei 4, 12). Nici chiar Tainele n-au înţelegerea şi adâncimea cerută în sufletul creştinilor. Într-un cerc pastoral, ţinut la Episcopia din Roman, s-a spus fără înconjur tristul adevăr că oamenii noştri se apropie chiar şi de Taina Împărtăşirii fără să-L cunoască pe Mântuitorul.
Să nu ne mirăm apoi că, cu astfel de creştini, avem bisericile goale şi cârciumile pline. Să nu ne mirăm că avem creştini de biserică şi de cârciumă în acelaşi timp… Creştini cu numele şi păgâni cu faptele.
Dar, slăvit să fie Domnul! În timpul din urmă se simte o înviorare şi în direcţia aceasta. În toate părţile încep a se trezi „păstorii“ şi „turmele“.
O înviorare a adus Oastea Domnului. Această Mişcare începe a forma creştini care ne trebuie: pe creştinul care trece de la „suprafaţă“, la „adâncire“; de la „literă“ la „duh“. Oastea Domnului formează creştinul care ştie încotro merge.
O călătorie este viaţa fiecărui creştin, dar este o enormă deosebire între călătoria creştinului de „literă“, de „suprafaţă“, şi între călătoria creştinului adâncit în puterea Evangheliei.
Creştinul de „literă“ călătoreşte poposind pe la toate cârciumile şi păcatele – celălalt poposeşte pe la „Izvoarele Apelor Vii“.
Creştinul de suprafaţă călătoreşte în voia întâmplării sau, mai bine zis, cum suflă vântul ispitelor – celălalt merge spre Ţinta cerească (Filipeni 3, 14), cum suflă Vântul cel Ceresc.
Oastea Domnului formează pe creştinul care păşeşte înainte pe Calea Mântuirii cu o credinţă vie, luminată şi roditoare. Oastea formează pe creştinul care păşeşte cu siguranţă pe Calea Mântuirii, grăind: Eu ştiu că sunt un copil al lui Dumnezeu (Rom. 8, 16)… Eu ştiu în Cine mă încred şi în Cine cred (II Tim. 1, 12). Eu ştiu că Mântuitorul meu trăieşte (Iov 19, 25). Eu ştiu că omul meu cel vechi este răstignit (Rom. 6, 5)… Eu ştiu unde sunt păcatele mele (I Petru 2, 4)… Eu ştiu acum de ce merg la biserică… etc. Slăvit să fie Domnul, scumpii mei fraţi ostaşi! După zece ani de Oaste, noi nu mai dibuim, ci călătorim acum spre ţintă. Steaua cunoştinţei ne arată şi nouă – magilor – drumul luminos spre Domnul nostru Iisus Hristos. Slăvit să fie Domnul, că ne-a învrednicit şi pe noi de lumina cunoştinţei, de cunoştinţa Domnului! Noi ştim acum ceea ce n-au ştiut părinţii noştri şi gustăm ceea ce n-au gustat părinţii noştri.
Zece ani de Oaste! Zece ani de luptă şi muncă pentru a-l avea pe creştinul cel adâncit în puterea Evangheliei. Dacă e cineva care trebuie să se bucure de această Mişcare, apoi acel cineva, eu socot că mai întâi e Biserica.
Din creştinul de suprafaţă, Oastea redă Bisericii pe creştinul care ştie de ce merge la biserică… pe creştinul care ştie de ce se mărturiseşte… care ştie de ce se împărtăşeşte etc.
Eu mă gândesc cu teamă la groaznicul răspuns ce-l vor avea în Ziua Judecăţii cei care n-au primit, în ajutorul misiunii lor, un dar şi un ajutor ce li s-a trimis de Sus, cum este Oastea Domnului.
X – La zece ani de Oaste: O pildă din lupta de la Mărăşeşti
În glorioasa luptă de la Mărăşeşti este o întâmplare mult grăitoare. În una din grelele lupte, armata inamică strâmtora din greu oştirile noastre. Se dăduse ordin de retragere, dar căpitanul Muşat, cu oamenii săi, continuară lupta. „Murim, dar nu ne retragem!“ – strigară ei.
Ca o întărire a legământului, fiecare luptător îşi făcu în jurul lui un cerc pe care scrisese: „Aici voi muri!“
Şi bravii eroi şi-au ţinut cuvântul. Rând pe rând căzură împreună cu căpitanul lor, dar poziţia n-o cedară. Iar jertfa lor n-a fost zadarnică. Pentru continuarea luptei, sosi o rezervă şi, aflând poziţia apărată, bătu cumplit pe vrăjmaş, câştigând o glorioasă biruinţă.
Iată o pildă plină de învăţătură pentru noi, ostaşii Domnului, şi lupta noastră. Ceata vitejilor de la Mărăşeşti îşi făcuse un „cerc“ al credinţei şi făgăduinţei de a lupta până la moarte, până la jertfă şi jertfirea vieţii lor. «Cer-cul» de la Mărăşeşti era legământul unor viteji care îşi puneau viaţa în slujba biruinţei.
„Cercul“ acesta îl avem şi noi. Legământul ostaşilor este „cercul“ făgăduinţei de a lupta până la sfârşit pentru cauza Domnului şi biruinţa Evangheliei. „Cercul“ Oastei – Legământul Oas-tei – este făgăduinţa de a duce la biruinţă, cu orice jertfe, lupta mântuirii.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Am intrat de bunăvoie într-un război duhovnicesc, într-o luptă înverşunată ce se dă pe moarte şi viaţă. Să murim în lupta aceasta şi vom dobândi viaţa. Să murim în slujba Domnului, să murim luptând pentru cauza Domnului şi El va răsplăti bogat credinţa noastră. Să fim credincioşi până la moarte şi Domnul ne va da viaţa de veci (Apoc. 2, 10).
Iubiţii mei fraţi ostaşi! Să mulţumim Domnului că ne-a învrednicit pe noi, păcătoşii, să intrăm şi să luptăm într-un binecuvântat război duhovnicesc, pe care părinţii noştri nu l-au cunoscut. Pe noi, nişte vase slabe, ne-a învrednicit Domnul să deschidem fronturi noi. Să fim deschizători de fronturi noi, de lupte noi, de viaţă nouă.
Poate că nu ne va fi dat să vedem biruinţa deplină a luptei noastre. Poate suntem şi noi în chipul vitejilor de la Mărăşeşti care s-au jertfit când lupta părea zădarnică. Dar jertfa lor n-a fost zădarnică. Prin ea a venit biruinţa. Aşa e şi cu lupta noastră. Noi vom cădea luptând cu vrăşmăşiile şi greutăţile începutului, dar după noi va veni biruinţa deplină.
Noi luptăm azi, deodată pe trei fronturi: întâi pe frontul luptei din lăuntrul nostru; al doilea, pe frontul luptei cu răutăţile şi stricăciunile din lume; iar al treilea, cu atacurile fariseilor şi cărturarilor celor făţarnici. Cei ce vor veni după noi nu vor avea de luptat cu toate greutăţile şi vrăjmăşiile începutului.
Să dăm slavă lui Dumnezeu că pe noi ne-a învrednicit să facem începutul biruinţei. Pe noi ne-a învrednicit de meritul acestui început binecuvântat. Pe noi ne-a învrednicit de misiunea celui ce strigă în pustie: „Gătiţi Calea Domnului!“ Pe noi ne-a învrednicit de primele atacuri, de primele lupte şi de primele bucurii duhovniceşti pe care le dă Războiul cel Sfânt. Domnul ne-a învrednicit pentru cea mai aleasă misiune ce a fost cândva în ţara aceasta, căci:
„Nimic în lume nu-i mai sfânt
nici mai frumos pe-acest pământ
decât să fii un luptător
în Oastea Scumpului Mântuitor.“
Pe noi, păcătoşii, ne-a învrednicit Domnul să luptăm şi să umplem ţara aceasta cu fronturi de luptă contra răutăţilor şi a păcatelor.
La învrednicirea aceasta noi să răspundem cu râvna şi cu vitejia noastră. Să răspundem cu lupta şi jertfa noastră, pentru ca cei ce vor scrie odată istoria Oastei să poată zice despre noi că vrednici s-au arătat cei dintâi luptători de misiunea pe care Domnul le-a încredinţat-o.
Deci înainte, la luptă, preaiubiţii mei fraţi ostaşi, dându-ne seama, clipă de clipă, că în fruntea noastră stă Marele nostru Comandant: Iisus Mântuitorul şi Biruitorul. Nu vă uitaţi la greutăţi, ci uitaţi-vă la Cel Care a biruit toate greutăţile şi ne cheamă după El cu scumpele Lui Cuvinte: „Îndrăzniţi, căci Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Cu ochii ţintă la Căpetenia luptei şi desăvârşirii noastre – şi vom birui!
Iisuse Doamne, învredniceşte-mă şi pe mine să mor în „cercul“ făgăduinţei pe care l-am făcut acum opt ani la Ierusalim. Învredniceşte-mă să mor pe câmpul de luptă al Oastei. Învredniceşte-mă să mă mai pot ridica o dată – măcar numai o dată – de pe patul suferinţei în care zac aici, departe de fraţii mei iubiţi; să mă sting în sunetul cântărilor vestitoare de biruinţă.
Eroi au fost şi vor mai fi
Eroi au fost în toate vremurile.
Când Roma era asediată din partea etruscilor, câţiva tineri romani fac legământ să salveze patria cu orice preţ. Mucius Scevola, unul dintre ei, încearcă să omoare pe regele etruscilor – Porsena. Dar e prins şi dus la judecată în faţa regelui.
– Te vom arde de viu – îi spune judecătorul.
– Eu nu mă tem de nici o ameninţare – răspunse Scevola – şi îşi întinse îndată mâna în focul care ardea alături pe altarul zeilor.
Şi a lăsat să-i ardă mâna în întregime, fără să scoată un singur strigăt de durere.
Această faptă eroică a lăsat urme adânci în sufletul regelui. Atât de mult l-a mişcat acest eroism, încât a eliberat îndată pe Scevola şi a făcut pace cu Roma. A făcut pace, zicându-şi: Cu astfel de oameni, care au astfel de eroi, nu vom isprăvi niciodată războiul, chiar dacă i-aş birui pe dinafară.
Eroi au fost în toate timpurile. Însă pe cei mai mulţi eroi, pe eroii adevăraţi, i-a dat Evanghelia. I-a dat creştinismul cel dintâi. Arenele romane, temniţele şi catacombele erau pline de eroi care-şi dădeau cu drag viaţa pentru a-şi mântui sufletul şi a ajuta biruinţa Evangheliei.
În duhul Evangheliei este – trebuie să fie – şi duhul eroismului. Un creştin adevărat este un erou gata de luptă şi de jertfă pentru cauza Domnului şi mântuirea sufletului său.
Un creştin adevărat nu e acela care iscodeşte mereu pe unde ar fi mai puţine lupte şi mai multă siguranţă de linişte – ci un creştin adevărat e acela care prin luptă caută biruinţa şi mântuirea.
Evanghelia a dat cei mai mulţi eroi şi martiri. Şi trebuie să mai dea.
O, atâţia şi-atâţia oameni îşi dau viaţa pentru lucrul diavolului! Trebuie să se afle şi de cei care îşi dau viaţa pentru lucrul Domnului.
Iată cum îmi scria părintele Vasile Ouatu de la Bucureşti:
„Am căzut din nou pe front. Am avut o puternică vărsare de sânge din plămâni. Îţi scriu cu sângele încă în gură. Dar steagul nu-l las din mână. Căci dacă atâţia îşi dau viaţa: unii la fotbal, alţii la box, alţii la fel de fel de întreceri lumeşti, trebuie să se afle cineva care să-şi dea viaţa şi pentru Hristos în lupta contra păcatelor“.
Aşa e, iubite frate, părinte Vasile. Aşa e şi în Biserica noastră. În ceata cea mare a „funcţionarilor“ şi a „comercianţilor“, comozilor – trebuie să fie şi câţiva „nebuni“, câţiva eroi, câţiva martiri, căci altcum dăm de ruşine Evanghelia şi Biserica. Preoţia nu e funcţionarism, ci apostolie, jertfă, după cum spunea Apostolul Pavel: „Mă voi cheltui şi pe mine pentru sufletele voastre“ (II Cor. 12, 15).
Slăvit să fie Domnul! Şi fronturile Oastei sunt pline de eroi.
Eroi au fost şi vor mai fi.
XI – La zece ani de Oaste: scutirile de armată
„Nici fricoşii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“ (Apoc. 21, 8).
„Cine este fricos să plece acasă“ (Deut. 20, 8).
O cerinţă de căpetenie, în orice armată, este curajul. Soldatul reprezintă curajul, vitejia. Nimic mai ridicol nu este decât un soldat fricos. Şi nimic mai primejdios. Frica, lipsa de curaj a pierdut toate bătăliile şi biruinţele.
Aşa e şi în lupta cea duhovnicească. Aşa e şi la noi, în Oastea Domnului. Fricoşii nu au ce căuta în armata Domnului. Fricoşii nu au ce căuta în luptele Domnului. Ei sunt mai mult o opăceală, o primejdie pentru biruinţă.
Să deschidem Biblia. Acest cuvânt ni-l spune cu putere şi Cartea lui Dumnezeu. În cartea Deuteronom, cap. 20, se află un fel de scutiri de armată: „Când vei merge la războiul contra vrăjmaşilor tăi – grăia Domnul către Moise – la apropierea luptei, preotul să vină şi să vorbească poporului: Ascultă, Israele, voi astăzi intraţi în luptă cu duşmanii voştri; să nu slăbească inima voastră, nu vă temeţi, nu vă tulburaţi, nici nu vă înspăimântaţi de ei. Că Domnul Dumnezeul vostru merge cu voi, ca să lupte pentru voi cu duşmanii voştri şi să vă izbăvească. Căpeteniile oştirii încă să grăiască poporului şi să zică: Cel ce şi-a zidit casă nouă şi n-a sfinţit-o – acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa… Cel ce şi-a sădit o vie şi încă n-a mâncat din ea – acela să iasă şi să se întoarcă la casa sa… Cine de curând s-a logodit cu femeie – să plece acasă. Mai marii oştirii să vorbească apoi poporului şi să spună: Cine este fricos şi slab la inimă – să plece şi să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraţilor lui (Deut. 20, 1-8).
Ce înţeles adânc este în acest loc din Biblie! Întâi şi întâi ni se spune şi aici că războiul israelitenilor era războiul lui Dumnezeu. Dar tocmai pentru aceasta, luptătorilor li se cereau anumite condiţii. Cei ce nu întruneau aceste condiţii erau scutiţi de armată sau, mai bine-zis, erau scoşi din armată şi trimişi acasă, ca unii ce încurcau numai războiul şi biruinţa.
Aşa e şi în războiul nostru cel sfânt de la Oaste. Războiul nostru este războiul lui Dumnezeu. Dumnezeu poartă, prin noi, acest război. Dar tocmai pentru aceasta, cei ce vor să lupte în acest război trebuie să împlinească condiţiile pe care Domnul le cerea prin Moise.
Cei cu case noi, cu vii noi, cei curând logodiţi erau trimişi acasă. Aceştia închipuiau pe cei din Evanghelie care fuseseră chemaţi la ospăţ, dar unul n-a venit fiindcă ţarină şi-a cumpărat, altul perechi de boi şi-a cumpărat, altul muiere şi-a luat (Luca 14, 16-20).
Icoana aceasta ne spune lămurit: Cei legaţi mai mult de lume decât de Dumnezeu n-au ce căuta în armata Domnului. Cei ce iubesc mai mult lumea şi cele lumeşti, decât sufletul şi cele sufleteşti, n-au ce căuta în războiul cel sfânt. Cei ce ascultă mai mult de oameni decât de Dumnezeu (Fapte 5, 29) n-au ce căuta în oştirea Domnului; să plece acasă! Cei ce cred că pot iubi şi lumea şi pe Dumnezeu şi pot sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona – n-au ce căuta în războiul cel sfânt; să plece acasă!
Între cei poftiţi să plece acasă din armată, Biblia pune şi pe cei fricoşi. Ce bine cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu pe oameni!
Cu cei fricoşi nu se poate face nici un fel de război.
Cum spune Biblia, fricoşii numai „moaie inima fraţilor lor“. Fricoşii n-au ce căuta nici în luptele cele duhovniceşti. Ei sunt o slăbire şi o primejdie pentru luptele Domnului.
Din cei fricoşi ies dezertorii şi trădătorii (cum şi avem un caz despre care vom mai scrie). Un ostaş fricos e numai o pacoste pentru armata Domnului. La cea dintâi împotrivire, fricosul dezertează.
O pildă: Un brav luptător, Ioan Cirtăş din Ibăneşti – Pădure, jud. Mureş îmi spunea: „Eram la începutul Oastei. Pe lângă mine abia mai putusem recruta încă un frate bătrân, dar un preot ne-a arătat la jandarmerie că suntem sectari şi au venit jandarmii să ne cerceteze. Eu, întâmplător, eram la pădure. Jandarmii l-au căutat pe fratele mai bătrân, spunându-i cu ce scop au venit în casa lui. Atunci ştiţi ce s-a întâmplat? Fratele s-a repezit la o ladă ce o avea în casă, a scos din ea o pipă mare şi a început a se lepăda de Oaste cu tărie, zicând: Io, domnilor, nu sunt cu rătăciţii aceia… Uite că am pipă şi fumez ca şi ceilalţi oameni care merg la biserică… eu n-am nimic cu rătăciţii aceia, trăsni-i-ar… (şi aici omul a tras şi o înjurătură pentru ca dovada să fie mai tare)“.
Iată până unde merge lupta fricosului!
Cu fricoşii nu poţi face nimic. Ce mult spune în privinţa aceasta şi fricosul din pildele lui Solomon! Înţeleptul Solomon a dat o minunată fotografie a fricosului, la Pilde cap. 22 vers. 13. De câte ori e vorba de făcut ceva, fricosul sare speriat: Stai pe loc! Afară este un leu care m-ar putea ucide… Să stăm pe loc!
Aşa e fricosul din lupta cea duhovnicească. El nu face altceva decât să tragă pe alţii de la lucrul Domnului. El nu face altceva decât sminteală luptătorilor.
Iubiţii mei fraţi ostaşi! La Apocalips cap. 21, este un loc peste care mulţi aţi trecut, nebăgându-l în seamă. Se spune acolo: „Cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi pucioasă“ (Apoc. 21, 8).
Cuvântul lui Dumnezeu spune aici apriat că nici fricoşii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Eu am rămas cu un fel de uimire şi mirare când m-am oprit mai întâi asupra acestui loc. Cei fricoşi sunt puşi în rând, alături de ucigaşi, curvari, vrăjitori. Ba, încă sunt puşi în fruntea lor.
Scumpul meu frate luptător! Nu uita acest loc! Sapă-l în inima ta şi-n gândul tău! Fricoşii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu.
Un ostaş al Domnului nu cunoaşte frica.
Un dar deosebit al Oastei a fost şi acela, de care m-a învrednicit Domnul, de a nu fi fricos. Voi avea eu multe, multe umbre şi scăderi. Nu m-am lăudat niciodată decât „în neputinţile mele“. Dar aşa mic şi slab cum sunt, Domnul m-a învrednicit cu darul de-a nu mă teme, de a îndrăzni în Numele Lui.
Când am cumpărat Tipografia, toţi şopteau că m-am „înfundat“: „Uite-l! pe o criză ca asta şi-a băgat capul în datorii de milioane!“ Când am căzut bolnav, toţi mă socoteau – şi mulţi se bucurau – că m-am „prăbuşit definitiv“. Dar eu m-am încrezut în Domnul şi El nu m-a lăsat. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar clătina munţii – cum zice Scriptura – eu nu mă tem câtă vreme Domnul este cu mine şi aud mereu glasul Lui: „Nu te teme, căci Eu cu tine sunt ca să te scap şi să te mângâi“ (Ieremia 1, 8).
Bolnav, de pe pat, scriu aceste rânduri, dar nu mă tem. Domnul mi-a arătat atâtea dovezi că este cu mine şi cu Oastea Lui, încât, să mă tem, ar însemna că sunt un laş şi un îndoielnic şi necredincios ca Toma.
Un ostaş al Domnului nu se teme. El trebuie să aibă neîncetat conştiinţa că Domnul este cu el şi n-are de ce să se teamă. Un semn al cunoaşterii noastre de ostaşi ai Domnului trebuie să fie şi curajul, îndrăzneala.
Aici, la foaie, a existat un raport despre Oastea de la Săsciori, care a mers la hora satului să-L vestească şi acolo pe Domnul, celor care ardeau în focul cel rău.
– Nu v-aţi temut – l-am întrebat pe fratele Marini – să faceţi acest lucru?
– După ce ne-am hotărât, nu ne-am mai temut, ne-a răspuns fratele Marini. Aveam conştiinţa vie că Domnul este cu noi, iar cu El şi pentru El, eram pregătiţi la orice.
În Oastea de la Sibiu avem pe fratele Gherman, un cucernic bătrân de la ţară. Nu ştie carte, dar Îl vesteşte pe Domnul într-un chip minunat. În zilele de târg, se duce la târg şi oriunde aude pe creştini înjurând, certându-se, grăind vorbe urâte, chefuind etc. se duce la ei cu Cuvântul lui Dumnezeu.
– Şi nu te temi c-ai s-o păţeşti odată? – l-a întrebat cineva într-o zi pe fratele Gherman.
– Nu mă tem, căci Domnul mă apără! Odată, un om beat a ridicat băţul să mă izbească în cap. Dar Domnul m-a aplecat la timp în altă parte. Nu ştiu anume cum am scăpat. Domnul mi-a ferit capul în altă parte.
Slăvit să fie Domnul! Fronturile Oastei sunt pline de astfel de fapte de vitejie. Sunt pline de dovezi că ostaşii Domnului îndrăznesc în Numele Lui. Când v-a apărea «Cartea biruinţelor», vom face şi dovada că armata Domnului nu cunoaşte frica.
Un ostaş al Domnului trebuie să fie o pildă de îndrăzneală şi curaj evanghelic. Iar dacă lucrul acesta se cere de la un ostaş, cu atât mai vârtos el se cere de la cei care stau în fruntea Oastei. Nici nu-mi pot închipui un conducător de Oaste, fricos. Vai de oastea aceea! O trâmbiţă care azi sună şi mâine tace, ce biruinţă ar putea vesti? O trâmbiţă ce azi dă un glas lămurit, iar mâine, unul încurcat – ce biruinţă ar putea avea? Din aceştia se recrutează şi dezertorii şi trădătorii care azi te laudă, mâine te batjocoresc; azi te sărută, mâine te vând.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Curajul evanghelic este un mare dar pe care trebuie să-l păstrăm, să-l sporim şi să-l ferim de îmbolnăvirea fricii. Eu vă recomand, fraţilor, un leac desăvârşit contra fricii: un leac pe care l-am folosit şi îl folosesc mereu şi eu. E leacul ce ni l-a lăsat Domnul: „Nu vă temeţi!“ (Matei 28, 10) „Eu cu voi sunt!“ (Matei 28, 20).
Noi trebuie să avem, clipă de clipă, conştiinţa că nu suntem singuri în războiul cel sfânt. Domnul e cu noi. Domnul ne-a dat atâtea dovezi că este cu noi, încât să ne mai temem, ar însemna că suntem nişte laşi şi fricoşi, vrednici de a fi trimişi acasă din armata Domnului.
Eu nu mă tem decât de un singur lucru: de păcat. Un ostaş al Domnului trebuie să se teamă numai de păcat. Să ne temem numai de păcat, căci prin păcat Îl pierdem pe Domnul; să nu-L părăsim pe Domnul, ca să nu ne părăsească şi El.
Până când Domnul este cu noi şi noi cu El, n-avem de ce să ne temem. Chiar de s-ar zgudui pământul şi s-ar cutremura toţi munţii răutăţii omeneşti – n-avem de ce să ne temem.
Scumpii mei fraţi ostaşi! Toate semnele arată că stăm în faţa unor lupte noi şi steaguri noi. Fariseii cei făţarnici ţin mereu „sinedre“ peste „sinedre“ contra Oastei. Cei orbiţi de răutate îşi închipuie că ne vor putea face „judecata“ şi ne vor putea da „răstignirii“.
„Să nu vi se tulbure inima, iubiţi fraţi ostaşi! Fiţi fără teamă, nu vă înspăimântaţi, că Domnul Dumnezeul nostru merge cu voi ca să bată pe vrăjmaşii voştri“.
Fariseii, împreună cu dezertorii şi trădătorii, vedea-vor din nou că, cu noi este Dumnezeu, cum zice cântarea bisericească: „Şi iarăşi vor vedea şi iarăşi se vor ruşina, căci cu noi este Dumnezeu“.
XII – La zece ani de Oaste: „Cel ce n-are sabie să-şi cumpere!“ (Luca 22, 36)
Cuvântul lui Dumnezeu are mai multe asemănări în Biblie. Între acestea este şi asemănarea cu sabia. Dumnezeiescul Apostol Pavel, voind să arate puterea Cuvântului biblic, l-a asemănat cu o sabie ascuţită. „Viu este Cuvântul lui Dumnezeu – şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri“.
Minunată asemănare! Cu adevărat, Cuvântul lui Dumnezeu este o sabie ascuţită foarte. Iar sabia aceasta are două tăişuri. Întâi, ea taie fără cruţare în păcate. Sabia Cuvântului biblic nu cruţă pe nimeni. Ea n-a cruţat nici pe aleşii Domnului. Ea a tăiat fără cruţare şi în păcatele lor. Cu ce sabie ascuţită a tăiat, spre pildă, proorocul Natan în păcatul lui David!
Dar sabia Cuvântului biblic are puterea nu numai de a tăia şi a răni. Ea are şi celălalt tăiş: Ea are şi puterea de a tămădui. A tăia în păcat este uşor. Şi omul are această putere. Orice om poate lua o sabie de mustrare cu care să taie fără cruţare în păcatele de-aproapelui. Taie şi sabia aceasta, dar nu vindecă. Dimpotrivă, măreşte rana. Taie rana şi o lasă deschisă. Am văzut un patron moralizând pe ucenic. Tăia fără cruţare în greşeala lui, dar în ochii ucenicului se vedea scăpărând ura ce cocea în sufletul lui. Sabia patronului tăia fără folos. Tăia agravând rana. De regulă, „morala“ ce se face celor vinovaţi este o astfel de sabie ce măreşte rana.
Dar sabia Cuvântului biblic nu face niciodată aşa. Ea nu taie niciodată numai cu un tăiş. Ea taie totdeauna cu ambele tăişuri. Cu unul răneşte, cu celălalt vindecă. „Eu rănesc şi Eu vindec“, zice Domnul (Osea 6, 1).
Sabia Cuvântului biblic este cuţitul doctorului priceput care taie în rană numai atât cât trebuie. Nici un milimetru mai mult. Iar după ce taie, îndată leagă rana, turnând peste ea undelemnul mângâierii şi tămăduirii. Rana pe care o face sabia Cuvântului biblic este o rană binecuvântată. Din ea ţâşneşte „sângele“, lacrimile, sângele căinţei. După sabia cu care a tăiat Natan în păcatul lui David a ieşit Psalmul 50 – cea mai dulce şi binecuvântată rugăciune din câte au răsunat şi vor mai răsuna cândva pe acest pământ. După sabia cu care Cuvântul lui Dumnezeu taie în inima şi în păcatul nostru ţâşneşte sângele cel cald al lacrimilor de căinţă.
Aici vom spune că Oastea Domnului a lucrat cu sabia aceasta. N-am tăiat numai în păcate şi fărădelegi, ci am picurat şi undelemnul cel dulce şi tămăduitor. Predicile noastre cele vechi erau de regulă moraliste. Ele tăiau numai în păcate, dar nu ungeau destul rana.
O, ce sabie binecuvântată este Cuvântul lui Dumnezeu! Să o folosim şi noi, ostaşii Domnului. Mai întâi pentru noi. Să o lăsăm să taie fără cruţare în păcatele noastre, în gândurile noastre cele rele, în inima noastră cea bolnavă. Să o lăsăm să ne rănească neîncetat pentru dragostea Domnului, pentru lucrul Lui, pentru de-aproapele nostru. Să o lăsăm să taie fără cruţare, fie şi în cea mai mică bubă de păcat.
În casa unui frate ostaş am văzut un perete plin de săbii ascuţite. Pe nişte table de hârtie, aninau ca nişte săbii cuvintele biblice ca acestea: „Ce va folosi omul de ar dobândi toată lumea şi îşi va pierde sufletul său?“ (Luca 9, 25); „Cine vrea să fie prieten cu lumea, vrăjmaş se face cu Dumnezeu“ (Iacov 4, 4); „Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi“ (Isaia 55, 6); „Noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu, decât de oameni“ (Fapte 5, 29); „Nu puteţi sluji la doi domni…“(Matei 6, 24); „Alegeţi astăzi cui vreţi să-i slujiţi; Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului“ (Iosua 24, 15), etc., etc.
Aceste săgeţi, zicea ostaşul, sunt mai întâi pentru mine, să mă taie, ori de câte ori voi uita legământul meu de ostaş al Domnului. Şi al doilea, ele sunt pentru cei ce vor veni în casa mea. Poate îi vor săgeta şi pe ei aceste săgeţi.
Să folosim apoi această sabie şi pentru rănirea altora. Să rănim neîncetat cu ea inimile pentru Domnul. Oriunde este o inimă bolnavă de păcate, să o străpungem cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu.
Slăvit să fie Domnul! În Oastea Domnului se mânuieşte azi, cu destulă dibăcie şi izbândă, sabia Cuvântului biblic. Avem luptători vrednici care poartă cu mare putere sabia aceasta. Când vorbeşte un frate bun, toată lumea plânge. În mâna lui, sabia Cuvântului totdeauna răneşte inimile şi stropeşte sânge de lacrimi.
În mâna unui credincios, sabia Cuvântului, totdeauna taie şi lasă urme. În schimb, poate fi cineva înarmat cu toate ştiinţele – chiar şi cele teologice – sabia lui nu răneşte pe nimeni câtă vreme nu e îmbrăcat şi în armătura de la Efeseni, cap. 6.
Oameni simpli, dar credincioşi, taie în inimi cu sabia Cuvântului, de rămâi uimit. La o adunare culturală a «Astrei», ţinută într-un sat din jud. Hunedoara, a vorbit poporului un conferenţiar cultural. Era în postul Paştelui, şi conferenţiarul a vorbit despre patimile Domnului. A citit ceva din Sfânta Scriptură. Dar conferinţa lui n-a încălzit pe nimeni. Poporul stătea rece. S-a ridicat însă după el, un ostaş al Domnului, un om simplu şi a citit şi el tot din Noul Testament despre răstignirea Domnului. Şi tot poporul a început a plânge. De ce? Pentru că sabia era de data asta în mâna unui credincios, în mâna unuia care, el însuşi, stropise mai întâi cu lacrimi paginile Sfintei Scripturi.
Slăvit să fie Domnul! Oastea Lui a încins cu sabia Cuvântului mii de oameni simpli din popor. Când Oastea îşi va strânge la un loc misionarii laici, lumea va rămânea uimită de felul cum ştiu mânui sabia Cuvântului. În vreme ce săbiile ruginesc în teaca celor ce, după pregătirea şi meseria lor, sunt „purtători de sabie“ – Oastea a înarmat atâţia şi atâţia oameni simpli.
Un caz penibil s-a petrecut într-o adunare de ostaşi. Unul, care de meseria lui e purtător de sabie, nu putea scoate sabia din teacă. Nu ştia căuta în Biblie. Se trudea să afle cartea cutare şi nu o putea afla. Ruginise sabia pentru că n-o mai scosese din teacă, demult, de când era la Seminar.
Unul din meritele Oastei e şi acela că ea îndeamnă sau chiar sileşte pe cei ce sunt de meserie purtători de sabie, să scoată sabia din teacă. Să nu uităm niciodată un lucru: ca să putem răni cu sabia Cuvântului, trebuie să fim îmbrăcaţi în toată armătura de la Efeseni cap. 6. Numai cine e complet echipat cu această armătură poate face biruinţă cu sabia Cuvântului. O predică fără această armătură, oricât de frumos şi meşteşugit ar fi spusă, nu răneşte inimile. Dar ce prăpăd binecuvântat face sabia Cuvântului, spre pildă, în mâna unui preot îmbrăcat cu toată armătura lui Dumnezeu, de la Efeseni cap. 6. Din ce sporeşte cineva în credinţă, în dragoste, în rugăciuni şi celelalte haine şi arme, sabia Cuvântului va fi mai ascuţită în mâinile lui. Să nu uităm că cele ce le spun oamenii despre Domnul Iisus, că „niciodată om n-a grăit ca omul acesta“ (Ioan 7, 46), sunt în legătură cu cuvintele Lui: „Cine mă poate mustra pe Mine pentru păcat?“ (Ioan 8, 46).
Din ce vom trăi o viaţă mai curată şi mai curăţită de păcat, sabia din mâna noastră va fi mai tăietoare. O, ce dar mare este sabia Cuvântului biblic!
Cel ce n-are sabie să-şi cumpere! Aceasta este porunca Mântuitorului pentru orice creştin adevărat, luptător şi biruitor. Cu atât mai mult, un ostaş al Domnului trebuie să fie încins cu această sabie.
Apostolul Pavel a folosit asemănarea cu sabia, pentru că pe atunci nu erau puşti. Sabia era arma de luptă. Noi vom zice că un ostaş al Domnului, cititor de carte, fără sabia Cuvântului biblic, este ca un soldat fără puşcă. Ce biruinţă ar mai putea avea un astfel de soldat?
Când eram în şcoala suferinţelor de la Geoagiu, m-a cercetat un frate ostaş ce venea de departe, de prin Moldova. Îmi spunea că umblă prin ţară să-şi cerceteze fraţii şi să vestească Oastea Domnului. Ce bucurie pe mine!
Dar ce întristare pe urmă, când am aflat ce fel de arme avea. Avea plină traista cu „Epistolii căzute din Cer“, „Cele 12 vămi“, o grămadă de „Visuri“ şi alte cărţi „înfricoşate“. De Biblie, nici vorbă, iar de cărţile Oastei, abia că auzise.
O, dragul meu, i-am zis, crezi că poţi face ceva izbândă cu astfel de arme? Întoarce-te acasă şi te pune pe cititul Bibliei şi al cărţilor de la Oastea Domnului.
Zece ani de Oaste! Sosit-a vremea să ne trecem în revistă Oastea, să vedem cum stăm şi cum suntem echipaţi. Căci cu ostaşi mulţi, dar neînar-maţi, tot n-am făcut nimic. Sosit-a vremea ca orice ostaş adevărat să fie îmbrăcat şi să se îmbrace cu armătura de la Efeseni cap. 6. Sosit-a vremea să scoatem puştile şi săbiile de lemn din fronturile noastre. Căci de aceste arme, vrăjmaşul diavol nu se înspăimântă şi nu se teme. Văzut-aţi craii de pe la Crăciun cum se răstesc şi cum îşi încrucişează săbiile? Dar lumea zâmbeşte de lupta lor, pentru că săbiile lor sunt de lemn, hainele de hârtie şi coifurile de carton. Să ne păzim, ca nu cumva şi noi să devenim nişte astfel de „crai“ cu săbii de lemn. Căci şi aceasta este una din primejdiile de care trebuie ferită Oastea Domnului.
Zece ani de Oaste! Încingeţi sabia Cuvântului biblic, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare luptător din Oastea Domnului, care ştie carte, să aibă cel puţin Noul Testament cu Psalmi. Aceasta este sabia cu care un ostaş al Domnului trebuie să fie încins în toată vremea şi în tot locul. Aceasta este arma fără de care un ostaş cititor nu poate fi un ostaş adevărat. Cu Noul Testament în buzunar şi în inimă, iubiţi fraţi ostaşi! Fiecare să înveţe şi să ştie a mânui această armă, după puterile lui.
„Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere“, zicea Mântuitorul (Luca 22, 36). Dar pentru sabia aceasta nu e chiar de lipsă omului să-şi vândă haina. Cu 40-50 de lei se poate cumpăra un Nou Testament cu Psalmi. Iar când şi cel mai sărac om poate afla şi da sute de lei pe an pentru tutun, trebuie să afle şi 40-50 de lei pentru sabia Cuvântului lui Dumnezeu.
O, ce sabie minunată este aceasta! Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfânt (Efeseni 6, 17).
„Cel ce n-are sabie să-şi cumpere!“ (Luca 22, 36)
„Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhuilui Sfânt care este Cuvântul lui Dumnezeu“ (Efeseni 6, 17).
Cuvântul lui Dumnezeu e numit şi sabia Duhului Sfânt.
Ce numire potrivită! Aici este a se căuta şi explica puterea ce o are Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu este sabia Duhului Sfânt; o sabie sfântă şi binecuvântată ce ni se dă în dar. Fără sabia aceasta nu se pot purta lupte şi biruinţe de mântuire sufletească.
Ce frumos spune acest adevăr o istorie din Biblie!
Iudeii, puţini şi neînarmaţi, erau strâmtoraţi din toate părţile de vrăjmaşi mulţi şi tari. Atunci, un viteaz de-al lor, Iuda Macabeul, a început a încuraja poporul zicând: Nu vă temeţi!… Am avut un vis de la Dumnezeu… l-am văzut în vis pe Onia, cel ce fusese arhiereu, om bun, cuvios, cucernic, cu mâinile întinse se ruga pentru noi… După aceea s-a arătat Ieremia – prorocul, care şi-a întins dreapta şi mi-a dat sabia zicând: Ia această sfântă sabie care este un dar de la Dumnezeu, prin care vei surpa pe vrăjmaşi.
Şi, ne spune Biblia, Iudeii au biruit, aşteptând de la Cel Atotputernic biruinţă şi ajutor. Au biruit cu «sabia cea de aur» ce se arătase din cer (Cartea a doua a Macabeilor, cap. 15; în Biblia Societăţii Britanice, această carte nu se află).
Ce istorie mult spunătoare este aceasta pentru orice creştin luptător şi biruitor! Ce mult spunătoare este şi pentru noi, ostaşii Domnului! În lupta mântuirii, cerul de sus ne îmbie şi nouă „sfânta sabie“, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Cu această sabie se câştigă luptele şi biruinţele mântuirii. „Armele mântuirii noastre nu sunt omeneşti, ci puternice înaintea lui Dumnezeu“ (II Cor. 10, 4). Dacă armele noastre ar fi omeneşti, am cădea bătuţi la prima ciocnire cu armele vrăjmaşului, căruia i s-a dat „să facă război cu cei din seminţia femeii“ (Apoc. 12, 17). Noi însă avem sabia Duhului Sfânt şi celelalte arme de la capitolul 6 care ne asigură biruinţa.
O, ce sabie sfântă şi binecuvântată este sabia Cuvântului biblic, sabia Duhului Sfânt!
„Viu este Cuvântul lui Dumnezeu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri, pătrunde până acolo, că desparte sufletul de duh, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii“ (Evrei 4, 12). Aceasta este puterea Cuvântului biblic. Sabia Lui – sabia Duhului Sfânt – pătrunde până la despărţirea omului duhovnicesc de cel lumesc, a omului cel nou, de cel vechi. Ea taie fără cruţare în orice compromis cu lumea şi păcatul. Cuvântul lui Dumnezeu nu suferă nici un fel de învoială şi împăcare cu păcatul.
Într-o carte de Teologie morală, (Dr. Alex. Nic. Blaj) am citit că păcatul beţiei este împărţit în trei clase, cam aşa: clasa primă, e cea când omul e în „curaj“, în „veselie“ şi ar fi un păcat mai mic; clasa a doua, când omul e beat, dar totuşi se mai poate ţinea pe picioare şi are cunoştinţă de el; iar clasa a treia, când omul a căzut sub masă. Iar păcatul e măsurat după aceste trei clase.
Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. Păcatul, oricât de mic ar fi, e păcat, e otravă ce infectează sufletul. Când beatul e în „veselie“, de regulă, atunci înjură şi are chef de bătaie. Când a ajuns sub masă, nu mai are chef de nimic.
Preotul T. Lazescu din Moldova, dezaprobând Mişcarea noastră contra dansurilor, dădea următoarea regulă (în revista eparhială «Cronica Romanului»); Cel ce joacă bine face; iar cel ce nu joacă şi mai bine. Adică, îi deschizi larg uşa păcatului şi pe urmă, iar cauţi să o mai închizi.
Cuvântul lui Dumnezeu nu face niciodată aşa. El trânteşte uşa, el încuie uşa de tot în faţa păcatului.
Păcatul e păcat, oricât de mare sau de mic ar fi. El trebuie distrus cu desăvârşire.
Şi, sabia Cuvântului, aceasta o face. Ea taie şi într-o bubă mică de păcat tot atât de necruţător ca într-o rană veche şi grea. Ea taie până stârpeşte răul cu totul. Viaţa creştinilor de azi e plină de atâtea păgânătăţi, de atâtea datini urâte şi păgâneşti, tocmai pentru că nu s-a lăsat sabia Cuvântului lui Dumnezeu să taie fără cruţare în ele.
„Cel ce n-are sabie să-şi cumpere!“ (Luca 22, 36)
„Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului Sfânt, care este Cuvântul lui Dumnezeu“ (Efeseni 6, 17).
De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că am slujit odată într-o mică filie din jud. Hunedoara. După slujbă, tot poporul mă aştepta la uşa bisericii. Şi, ca la o comandă, îi văzui pe toţi scoţând din buzunare câte o sticlă de rachiu de prune, pe care mi le întinseseră spre „închinare“ şi gustare. Nu înţelegeam ce înseamnă acest lucru. Pe urmă am aflat. Era vremea rachiului de prune şi datina era ca tot omul, tot poporul să meargă la biserică cu rachiul în buzunar, iar la ieşire, după slujbă, în uşa bisericii, preotul trebuia să închine şi să guste din toate sticlele. În uşa bisericii, se înfiripa o mică cârciumă care, apoi, continua pe la casele oamenilor cu jocuri, beţii şi păcate.
Acesta-i un obicei păgân şi urât – le-am zis oamenilor. Biserica şi Scriptura nu suferă aşa ceva. Ascultaţi ce spune Scriptura: „Nu puteţi bea şi paharul Domnului şi paharul dracilor“ (I Cor. 10, 21). În sfânta biserică slujirăm la paharul Domnului, iar acuma, cuvine-se oare „să închinăm“ la celelalte pahare?… În numele Bisericii, în Numele Domnului, vă rog pe toţi, lăsaţi-vă de acest obicei. Biserica nu poate suferi astfel de lucruri urâte…
Oamenii s-au cam supărat (şi pe urmă am înţeles că preotul parohiei s-a supărat şi mai mult pentru încercarea de a-i strica „duhurile“ şi „veniturile“, o parte din rachiul închinat, fiind al lui).
Şi iată, aşa s-au înstăpânit în Biserica noastră, datinile cele păgâneşti (la botezuri, ospeţe cu beţii şi jocuri etc… etc.). Nu s-a lăsat sabia cea ascuţită a Cuvântului biblic să taie fără cruţare în ele, să nu le cruţe de la început. Cei ce trebuiau să taie au stat – şi stau şi azi – cu ochii închişi şi cu sabia în teacă. S-au bucurat că datina aduce ceva câştig, dar deficitul moral era şi este de mii de ori mai mare.
Sabia Cuvântului este cea de foc a Duhului Sfânt. Ea nu suferă şi păcatul. Ea taie fără cruţare. Ea trage hotar şi face prăpastie între bine şi rău, între virtute şi păcat, între lumină şi întuneric, între minciună şi adevăr.
O, ce dar mare [ne] este nouă Cuvântul lui Dumnezeu! O, ce armă sfântă şi binecuvântată ne este nouă sabia Cuvântului biblic! De aceea vom striga, iar şi iar, Cuvintele Mântuitorului: Cine n-are sabie, să-şi cumpere! Şi nu numai să o cumpere şi să o ţină în cui sau să o încingă numai de paradă, ci să lucreze cu ea, să taie cu ea.
„Şi le-a zis lor Moise: «Aşa zice Domnul: Fiecare din voi să se încingă cu sabie şi fiecare să junghie pe fratele său, pe prietenul său, pe ruda sa»“ (Ieşire 32, 27). Aceasta era o sabie pedepsitoare. Noi însă să încingem săbiile cele binecuvântate ale Cuvântului biblic. Sabia cea care taie şi vindecă. Să încingem cu toţii sabia Cuvântului biblic şi să tăiem cu ea, mai întâi în noi înşine, în păcatele noastre. Să tăiem apoi cu ea pe vecinul nostru, pe fratele nostru, pe cei ce sunt în casă cu noi şi pe cei afară de casa noastră, pe cei ce sunt în sat cu noi şi pe cei ce sunt afară de satul nostru. Tăiaţi pe tot locul cu sabia Cuvântului, pentru ca să curgă din toate părţile sângele lacrimilor şi căinţei pentru păcat.
Să ne aşteptăm şi la împotriviri. Din rana pe care o face sabia Cuvântului viu, nu curge numai sânge de lacrimi, ci ţâşneşte şi împotrivirea, îndârjirea şi prigoana. În atâtea şi-atâtea locuri, oamenii vor încerca să ne smulgă sabia (Biblia) din mână. Dar un ostaş al Domnului nu se sperie. El luptă cu conştiinţa că are o sabie din cer şi trebuie să învingă. Aici însă vom spune şi altceva: împotrivirile vin de multe ori şi din greşeala luptătorilor, că nu poartă bine sabia Cuvântului. Sunt şi în fronturile noastre luptători care fac greşeli. Taie cu sabia Cuvântului fără tact şi chibzuinţă. Foloseşte numai un tăiş al săbiei: tăişul mustrării păcatului. Chiar personal am văzut cazuri, când ostaşii mai întăriţi au tăbărât deodată cu sabia mustrării peste cei ce nu se putuseră încă dezbăra de unele slăbiciuni. Urmarea a fost că cei răniţi s-au îndârjit şi n-au mai venit la Oaste. În loc de câştig, pagubă.
Când mânuieşti sabia Cuvântului, trebuie să ai răbdare şi, mai presus de toate, dragoste. Sabia Cuvântului, să fie totdeauna agerită în dragostea noastră. Fără dragoste, nici cu sabia Cuvântului nu poţi răni pe nimeni pentru Domnul. În mâna noastră, sabia Cuvântului să aibă totdeauna cele două tăişuri: tăişul tăierii (al mustrării) şi tăişul dragostei (al vindecării). Numai cu tăişul mustrării, încă n-am făcut nimic. Dimpotrivă, cu tăişul acesta lucrează, de regulă, sectarii. Ei nu ştiu altceva decât să taie, să critice mereu în scăderile altora (în ale lor însă ba). De aceea, în mâna lor, sabia Cuvântului îndârjeşte, în loc să câştige. De aceea, nu pot face nimic. Noi să ne ferim de greşeala aceasta.
De-a pururi, pildă să ne fie, şi aici, pilda Marelui nostru Învăţător, Iisus Mântuitorul: El nu mustra pe cei păcătoşi care doreau mântuirea. Mustra, de regulă, numai pe cei care, făţiş, „se împotriveau Duhului Sfânt“ – pe fariseii şi cărturarii cei făţarnici. Chiar când folosea sabia mustrării, în tăierea aceasta era mai multă dragoste decât mustrare. Era o mustrare dulce şi vindecătoare. Sabia aceasta se poate vedea atât de bine în mustrările blânde pe care Iisus le făcea Apostolilor.
De încheiere vom spune: sabia Cuvântului biblic este o sabie sfântă şi binecuvântată. Ea taie şi vindecă. Ea pătrunde până la prăsele în omul nostru cel vechi. Ea singură poate junghia pe omul nostru cel vechi din noi.
Ferice de cei care primesc tăieturile acestei săbii! Şi ferice de cei care taie cu ea în alţii! Dar, vai celor care se poartă cu nepăsare şi ură faţă de ea! Vai de cei ce urăsc Cuvântul lui Dumnezeu; vai de cei ce umblă să rupă sabia Cuvântului! Ei se vor întâlni odată cu această sabie, dar într-o altă formă. Înfricoşată.
„Şi când m-am întors, am văzut pe Cineva, Care seamănă cu Fiul Omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu brâu de aur… ochii Lui erau ca para focului şi glasul Lui, ca vuietul unor ape mari. În Mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri“ (Apoc. 1, 12-16).
Toţi cei ce urăsc şi dispreţuiesc Cuvântul lui Dumnezeu şi se poartă cu nepăsare faţă de el şi chemările lui, cunoaşte-vor, în Ziua Judecăţii, Judecata Mântuitorului: „Pe cel ce nu primeşte Cuvintele Mele, are cine să-l osândească: Cuvântul pe care l-am grăit Eu, acela îl va osândi în Ziua de Apoi“ (Ioan 12, 48).
Tuturor acestora să le strigăm Cuvântul din urmă al Mântuitorului: „Pocăieşte-te, dar! Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu tine, cu sabia gurii Mele“ (Apoc. 2, 16).
O, Doamne, fereşte-ne pe noi şi pe orice suflet de această înfricoşată războire.
PROFETUL VREMILOR NOASTRE, vol. 1 – ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998