Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Un vânt rău

Un vânt rău

Un vânt rău

„Dar nu după multă vreme,
s-a dezlănţuit asupra insulei un
vânt rău şi furtunos, numit Eu­rachilon…“ (Fapte 27, 14)

Vin uneori în viaţa Lucrării lui Hristos, desigur, cu îngăduinţa Lui dumnezeiască, mari ispite ale duhurilor, pentru încercarea rezistenţei noastre duhovniceşti.

Atunci corabia frăţietăţii trece prin mari valuri şi prin grele primejdii. Atunci, dacă Dumnezeu Însuşi nu veghează să se afle pe corabie un om al Său, ca Sfântul Apostol Pavel în acea călătorie descrisă în Faptele Apostolilor cap. 27, totul este pierdut.

Mai curând sau mai târziu, diavolul poate dezlănţui acest vânt rău (şi îl şi dezlănţuie), pentru încercarea sau nimicirea unei corăbii cu care o seamă de suflete călătoresc spre Limanul Mântuirii, după planul lui Dumnezeu, Mântuitorul tuturor oameni­lor (I Tim. 4, 10).

Desigur, voia lui Dumnezeu este mântuirea oricărui suflet care crede (Rom. 1, 16). Şi voia Lui este să ajungă cu bine la mântuire oricine apucă pe calea ei.

Dar tot El ne-a înştiinţat pe toţi că această cale va fi strâmtă (Mat. 7, 14). Că în lume vom avea multe necazuri (Ioan 16, 33). Şi că până vom ajunge să intrăm în împărăţia cerească va trebui să întâmpinăm multe încercări (Fapte 14, 22).

Înştiinţările despre aceste multe necazuri pe care trebuie să le întâlnim în cale nu ne-au fost date nouă pentru a ne speria de ele. Ci tocmai pentru a ne încuraja cu făgăduinţa scumpă că, la capătul lor, după ele, ne aşteaptă sigur măreaţa intrare în slava şi fericirea veşnică.

Sfârşitul nostru nu este în necazurile de pe drum, ci în împărăţia lui Dumnezeu de la capătul acestora.

O, dacă am avea noi, ca Domnul nostru Iisus, ochii aţintiţi spre răsplătire, privirea aţintită la finalul călătoriei, la capătul luptei, la sfârşitul necazurilor! (Evrei 12, 2).

O, dacă atunci, când am trecut prin necazurile din urma noastră, noi am fi crezut mai puternic în bucuria pe care o avem acum!

Cu cât mai liniştiţi am fi trecut prin ele! Cu cât mai răbdători le-am fi suportat! Cu cât mai curajoşi le-am fi învins! O, dacă am fi ştiut atunci cum ştim acum! O, dacă am şti acum, cum vom şti atunci când şi aceste necazuri, în care ne zbatem astăzi, vor fi trecute!…

Multe corăbii au plecat din porturile timpului şi anilor spre veşnicie, spre mântuire, spre împărăţia cerească…

Şi fiecare a avut odată să întâmpine şi să lupte cu acest vânt rău şi furtunos, care a căutat să le abată din drum şi să le sfarme de vreo stâncă, să le facă să naufragieze în vreo insulă izolată…

Istoria multor mişcări duhovniceşti este o tragedie dureroasă. La stârnirea acestui vânt, cârmacii care le îndrumau şi-au pier­dut orientarea sănătoasă, iar corăbiile lor au eşuat undeva, departe de drumul pe care fuseseră rânduite să meargă, încărcând pe cât mai mulţi, spre a-i duce la Ţărmul mântuirii. Şi, în loc să ducă drept pe toţi cei doriţi de Dumnezeu, aceste corăbii merg pe rute izolate. Şi numai Domnul ştie ce va fi cu cei câţiva „su­pravieţuitori“ care sunt agăţaţi de ele.

Binecuvântat să fie veşnic Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Care a pus pe corabia Oastei, un cârmaci treaz şi credincios, priceput şi conştiincios, statornic şi devotat, iubitor şi gata de orice jertfă.

Datorită acestei griji cereşti care ne-a înştiinţat şi călău­zit prin el, corabia Oastei a rămas credincioasă drumului pe care i l-a însemnat ei, de la început, Hristos. Oricâte valuri, dintr-o parte sau alta, s-au abătut peste ea ca s-o abată din drumul ei, ea nu s-a abătut.

Satan a căutat de atâtea ori s-o abată, îmbiindu-i alte căi, „mai liniştite“, alte ape, mai călduţe, oferindu-i porturi mai ferite de furtuni, în locul celor primejdioase prin care trebuia să treacă pentru a încărca sufletele care erau rânduite să meargă în ea spre Cer…

Dar până astăzi Dumnezeu n-a lăsat-o. Duhul Sfânt, Marele ei Călăuz a avut grijă s-o poarte mereu pe drumul Lui cel strâmt, în curentul Său cel viu şi curgător, spre a-şi împlini scopul pentru care a fost creată şi îndrumată…

O, fraţii mei şi surorile mele din această dulce, izbită corabie, pe care am fost îmbarcaţi noi de către dulcele nostru Mântuitor! Cum aş vrea acum să vă îmbărbătaţi inimile, să vă puteţi ridica privir­ile, să vă puteţi lumina priceperea, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu. Şi să puteţi cunoaşte ce mare este harul care vi s-a dat vouă când aţi fost aleşi de Dumnezeu să vă aflaţi mântuirea sufletelor voastre în această scumpă Lucrare cerească a Oastei Domnului. Şi aţi fost rânduiţi să vă duceţi această mântuire a voastră până la capăt, călătorind în această încercată, dar sigură corabie. Pe această cale grea, dar dreaptă. Prin această luptă primejdioasă, dar dulce!…

Uitaţi-vă puţin în jurul vostru şi vedeţi-i pe mulţi alţii în ce corăbii nesigure au ajuns! Pe ce căi întortocheate umblă să-şi afle mântuirea. Prin ce ape s-au afundat. Pe ce insuliţe se găsesc naufragiaţi… Şi cât de mult s-au depărtat de mulţimea sufle­telor care aşteptau un mijloc fericit să le ducă spre Limanul Ceresc!

Ce frumos au pornit, dar ce rău au ajuns!

Noi nu dăm aici nume, ca să exemplificăm acest adevăr, ca să nu jignim pe nimeni. Dar, dacă am vrea, am putea da multe. Şi am putea spune multe despre asta. Însă fiecare va da seamă înaintea lui Dumnezeu de­­spre sine însuşi!

Dar corabia frăţietăţii noastre scumpe, iată, după oricâte furtuni s-au abătut asupra ei, a rămas plutind mereu pe calea rânduită de Domnul ei de la început. Călăuzitorul ei, Duhul Sfânt, ne-a învăţat să nu ne uităm la valuri, ci la Ţintă. Valurile au fost mişcătoare, dar Ţinta este statornică. Valurile pot înşela, dar Ţinta, niciodată. Valurile pot abate într-o parte sau în alta, dar Ţinta nu! Noi n-am fost totdeauna treji, dar El a fost. Noi n-am ştiut totdeauna, dar El a ştiut. Noi am putut greşi, dar El nu.

De aceea, chiar dacă privirea unora dintre noi a putut fi pe o clipă atrasă de un vânt într-o parte sau de altul în alta, ne-a putut împinge pentru un moment un val încoace sau altul încolo. Dar Duhul Sfânt, acest Cârmaci al Oastei n-a lăsat corabia însăşi să se abată din drumul ei greu şi sfânt. Astfel, după ce a trecut vântul, după ce a trecut valul, după ce a trecut negura, ne-am regăsit iarăşi pe cursul viu şi îngust, dar drept şi dulce, al drumului nostru dintâi…

Traian Dorz, din “Istoria unei jertfe”, vol. II

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!