Trăim o vreme în care anumite situaţii ne iau, evident, prin surprindere. Şi încercăm să le înţelegem ca, prin ajutorul Domnului, să ieşim biruitori din ele.
Dar, să privim retrospectiv la Părintele nostru sufletesc Iosif Trifa, pe care Dumnezeu l-a trecut prin cuptorul încercărilor anului 1918, situaţie relatată de fratele Traian Dorz, în Istoria unei Jerfe, vol.1, cap.3: „… O, ce moarte liniştită şi fericită este moartea celui ce se reazemă pe braţele cele dulci ale Mântuitorului! De când eram preot la ţară, îmi aduc aminte că mi-am îngropat pe rând trei copii (…), apoi şi soţia. Sărmănuţii de ei!… Moartea lor mă urmăreşte şi azi. Fiecare din ei n-a putut muri decât în braţele mele. Braţele mele erau un reazem, un sprijin sufletesc pentru trecerea lor în cealaltă lume… Dar, mai mult decât moartea lor, mă înfioară astăzi gândul că şi sufletul caută braţe sufleteşti în clipele morţii. Mă urmăreşte azi întrebarea: în braţele cui voi depune sufletul meu? Slavă Ţie, Mântuitorule, că m-ai scăpat de gândul acesta înfricoşat: eu voi muri liniştit în braţele Tale!”…
Este mesajul cel mai cutremurător lăsat nouă de Întâiul Ostaş, Părintele Iosif Trifa, Profetul vremurilor noastre: Suntem noi pregătiţi pentru plecarea în Veşnicie? Că, parcă astăzi, mai mult ca oricând, solul morţii trece pe la fiecare casă, fără să pună întrebări, ci pentru a duce la îndeplinire o hotărâre deja luată. Eu sau frăţia ta în braţele cui vom depune sufletul nostru, la plecarea din viaţa aceasta?
Cu acelaşi gând dureros, a tresărit Părintele Iosif, auzind cuvintele pline de hulă ale celor ce treceau pe sub fereastra casei sale, în noaptea Anului Nou 1923, reproşându-şi: „Ce am făcut eu pentru ca aceşti nefericiţi beţivi şi suduitori să-şi dea seama cutremuraţi şi îngroziţi de păcatul şi pierzarea lor? Ei merg fără să-şi dea seama la o pierzare sigură, dar eu ştiu cutremurător de bine lucrul acesta. Ce-am făcut eu pentru ca Hristos să fie adus până la ei, iar ei aduşi până la Hristos? Singura întâlnire mântuitoare a unui suflet şi a unui popor”. (Istoria unei Jerfe, vol. 1, cap. 6).
Atunci, înfiorat de pierzarea celor din jurul său, a luat HOTĂRÂREA de a lupta împotriva sudalmelor şi beţiilor, îndemnându-şi cititorii să scoată din casa lor şi a vecinilor lor aceste două păcate mari, care duceau la pierzarea sufletelor şi a Neamului nostru. Hotărârea a fost publicată în „Lumina Satelor”, nr. 1 / 1923, pentru toţi abonaţii vremii. Ecoul acestei chemări a străbătut ogorul Oastei Domnului şi ţara noastră, România, de atunci şi până astăzi, timp de 100 de ani, cu întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem fiecare: Ce am făcut eu pentru semenii mei, ca să-şi salveze sufletul de la moartea cea veşnică? Am fost eu lumină şi sare în întunericul acestei lumi pentru ei? Am dus eu solia Părintelui meu sufletesc, Iosif Trifa, ca şi „santinela cea credincioasă”, pe câmpul de luptă? Sunt eu un ostaş cu adevărat credincios în Lucrarea de mântuire a Oastei Domnului şi în Biserica Ortodoxă Română, în care ma trimis Dumnezeu? Ce voi răspunde în faţa Părintelui Iosif Trifa, despre felul în care am lucrat, când voi fi judecat? „Au, nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea?” (I Cor 6, 2).
Scumpii noştri fraţi şi surori din Oastea Domnului şi nu numai! Datoria fiecăruia dintre noi este de a fi cu adevărat urmaşi destoinici ai Părinţilor noştri, în ogorul duhovnicesc, pe care ni l-a încredinţat Domnul. Vremurile s-au scurtat. Să ne dăm toate silinţele de a avea o conştiinţă trează şi responsabilă în fiecare moment, cât vom mai fi pe acest pământ. Amin.
Slăvit să fie Domnul!
Costel DALBAN
