UNITATEA ŞI RĂTĂCIRILE

Vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la nunta de la Malu Alb – 4 septembrie 1982

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

„Mă rog ca toţi să fie una cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (In 17, 21).

S-a vorbit la nunta aceasta despre unitate. Căci e normal să fie aşa! Căci şi cei doi miri, de acum în colo, nu mai sunt doi, ci sunt una. Atunci, cu atât mai mult în Biserica lui Dumnezeu, în Lucrarea lui Dumnezeu, nevoia cea mai mare e ca toţi să fie una. Aceasta este rugăciunea lui Dumnezeu, este rugăciunea Domnului Iisus.

Voi, toţi care sunteţi aici… care n-aţi înălţat rugăciuni către Dumnezeu? Care n-aţi înălţat către El, din suferinţe şi din necazuri, cele mai fierbinţi rugăciuni?

„Doamne, ascultă-mi rugăciunea!…” Şi aşa de mult v-aţi bucurat când Dumnezeu v-a ascultat, când Dumnezeu a răspuns şi a împlinit rugăciunile voastre!

Dar ne-am gândit noi oare la rugăciunea lui Dumnezeu? Ne-am gândit noi oare că şi Dumnezeu Se roagă ceva? Şi Se roagă de noi, şi Se roagă de voi cum un tată se roagă de copiii lui: „Copiii mei dragi, eu doresc ca să fiţi una, să vă iubiţi şi să munciţi împreună…”.

O, ce binecuvântată este munca atunci când toţi sunt una, când toţi ascultă! Ce binecuvântare şi ce bucurie e atunci!

Domnul Iisus Se roagă! Face El o rugăciune în ultima seară când mai era cu cei dragi ai Lui. Stând în genunchi, El Se roagă Tatălui pentru unitatea Bisericii, pentru cei dragi ai Lui. Se roagă Dumnezeu!… Vine El din ceruri pe pământ şi face El rugăciuni mari, cu strigăte mari, cu lacrimi. Are El nevoie, ca om, de rugăciune!…

De atâtea ori, după ce ziua vestea Evanghelia, toată ziua vestea, seara, când era obosit (cum eram şi noi aseară când mergeam la odihnă şi căutam un aşternut şi ne aştepta o casă – pe Mântuitorul însă nu L-au aşteptat nici patul, nici odihna, nici casele calde), El Se ducea pe munte singur să Se roage.

După ce o zi întreagă a stat de vorbă cu oamenii despre Tatăl, acum o noapte întreagă stă de vorbă cu Tatăl despre oameni. Şi aceasta a fost slujba şi misiunea Lui. Şi mereu, şi mereu, şi mereu – de când a venit din cer şi până când S-a întors înapoi în cer: la oameni – pentru Tatăl; şi la Tatăl – pentru oameni.

La oameni să le spună despre dragostea Tatălui, iar Tatălui să-I spună despre oameni: „Fie-Ţi milă de ei!… Tatăl Meu, iartă-i, căci pentru aceasta am fost Eu trimis pe pământ, să aduc cerul pe pământ, pentru ca apoi să urc pământul în cer”.

Fraţii mei dragi, ce uşoară este religia multor oameni!… Ei se scoală odihniţi din aşternuturile lor şi se duc şi ei duminica să asculte sfânta slujbă a Cuvântului lui Dumnezeu, Evanghelia; şi apoi vin acasă, spunând, prea mulţumiţi de ei înşişi: „Doamne, Îţi mulţumim că astăzi am fost la sfânta biserică”. Şi iarăşi se pun la mesele lor şi la somnul lor de după-masă, ca să-şi îndestuleze şi să-şi odihnească luturile lor. Dar pentru voi, fraţii mei, nu-i chiar aşa de uşor. După ce toată ziua sunteţi la lucru, noaptea vă duceţi cu fraţii voştri şi cu Domnul şi staţi în rugăciune. Aceasta am învăţat pentru că L-am văzut pe Domnul făcând la fel.

Pentru voi, surorile noastre dragi, pentru voi, surorile noastre mame, spun: nu-i uşoară slujba voastră. Pentru că voi, după ce vă întoarceţi acasă de la munca voastră zilnică, voi, după ce vă întoarceţi de la biserică, de la adunare, de la nuntă… voi nu o să puteţi sta la masă liniştite. Voi nu o să puteţi dormi liniştite. Voi nu o să puteţi căuta mai departe tihna şi odihna lutului vostru, pentru că voi trebuie să vă duceţi până la ai voştri, să-l căutaţi pe fiecare în parte, ca să îi spuneţi despre Dumnezeu. Iar apoi, când ei se vor odihni, când ei vor dormi în nopţile lungi, voi să vă duceţi iarăşi la Dumnezeu, să-I spuneţi despre cei dragi ai voştri.

Asta a fost şi lupta Domnului pe pământ, de cum a venit şi până ce S-a întors înapoi. Aceasta este şi slujba ta de fiică a lui Dumnezeu. Aceasta este şi slujba ta de copil al lui Dumnezeu.

Privind la El şi ascultând de El, Care a fost chemat şi la nunta aceasta, timpul nostru trece aşa de repede. Şi, fiindcă s-a amintit de locul acesta din Biblie… dorinţa Lui în ultima seară, când s-a despărţit de ucenici, a fost: „Mă rog ca toţi să fie una”…

E binecuvântată casa şi Biserica, şi familia, şi poporul acela unde este unitate. Dar nu este nici pace, nici bucurie, nici linişte, nici binecuvântare unde nu‑i unitate. S-a spus aici despre Lucrarea Oastei, unde Dumnezeu ne-a crescut, ne-a ales, ne-a chemat şi ne-a pus pe noi în Lucrarea care este în Biserica noastră şi în poporul nostru. Nu-i nici o primejdie mai mare pentru Biserică decât neascultarea, decât dezbinarea. În toate vremile şi în toate timpurile, acolo unde au apărut neascultători şi dezbinători, aceştia au adus ruină şi pagubă. Cea mai mare pagubă Bisericii!

De aceea, fraţii noştri dragi, am vrea din toată inima noastră şi din tot sufletul nostru [să fim una], aşa după cum a arătat marele nostru înaintaş – pentru că mulţi au fost şi pe vremea Părintelui Iosif care au spus: „Da, aşa începe Oastea, dar pe urmă o va duce Trifa de râpă şi va ajunge o nouă sectă în Biserica noastră”… Părintele Iosif ne-a învăţat să fim una în Biserică. De atunci şi până astăzi, fraţii noştri, părinţii noştri, oamenii lui Dumnezeu care au pe inimă gândul acesta, au căutat şi au luptat să dovedească faptul că nu au avut dreptate vrăjmaşii Părintelui Iosif care au spus că Oastea va ajunge de râpă, că unii o vor lua la stânga, iar alţii la dreapta.

Noi, fraţii noştri dragi, noi luptăm pentru unitate! Dorim unitate. Dorim să fim una! Dar, pentru ca să fim una, pentru ca Lucrarea aceasta frumoasă să fie cum a fost la începutul ei, noi avem nevoie cu toţii de ascultare. Da! Avem nevoie de ascultare!

Dumnezeu a vrut să facă El o lucrare când a vrut să mântuiască o lume din pieire, din stricăciune şi din moarte, când S-a gândit să trimită pe Fiul Său cel Scump să plătească preţul cel mai mare al răscumpărării noastre… Oare a făcut numai singur lucrul acesta? Nu! El S-a gândit să trimită pe Fiul Său pe pământ. Să Îl trimită într-un cămin. Cât de mult am dori ca şi noul cămin care se întemeiază să fie un cămin în care să crească Iisus, să crească Cuvântul, să crească cântarea şi lucrarea lui Dumnezeu!

A avut nevoie Dumnezeu să caue un Iosif neprihănit, un om cinstit, un om curat la suflet, pentru ca mâinile lui cinstite să poată să lucreze şi să agonisească o bucată de pâine pentru Fiul lui Dumnezeu ca om.

A avut nevoie Dumnezeu de un om prin care să lucreze. Şi l-a căutat, şi l-a găsit.

A avut nevoie apoi de o Fecioară. O Fecioară curată, o Fecioară sfântă, o Fecioară neprihănită, o Fecioară ale cărei braţe să nu fie deosebite de braţele heruvimilor de unde vine Dumnezeu pe pământ. Şi a găsit-o.

Mila lui Dumnezeu aici pe pământ a fost că S-a folosit şi de oameni la lucrarea mântuirii, să lucreze împreună: Dumnezeu împreună cu omul. Că dacă ar fi venit un înger din cer, un arhanghel care să ne vestească nouă Evanghelia, ne‑am fi cutremurat, ne-am fi îngrozit. Dar trimite Dumnezeu în mijlocul nostru oameni ca şi noi, care au trăit pe pământ ca şi noi, care au avut necazuri şi greutăţi ca şi noi. Dumnezeu S-a folosit de aceşti oameni pentru ca să lucreze cu ei pentru mântuirea omenirii. De aceea, noi dorim, toţi cei care ascultăm de Dumnezeu, să ascultăm şi de oamenii pe care i-a trimis Dumnezeu, pentru că scris este: „Cine v-ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă; dar cine nu vă ascultă pe voi pe Mine nu Mă ascultă”.

S-a vorbit aseară aici despre istoria poporului Israel, cum că şi istoria poporului nostru şi a Oastei Domnului se aseamănă în mare parte cu istoria poporului Israel. Cum l-a scos Dumnezeu din Egipt pe Israel, căci a vrut ca poporul acesta să fie al Lui şi l-a dus spre Canaan.

Dar pentru Lucrarea aceasta Şi-a ales un om. Şi-a pregătit pentru aceasta o unealtă de care să Se folosească. Cine ar fi crezut că Moise, copilaşul care la trei luni a fost aruncat pe apa Nilului într-un sicriaş de papură… cine ar fi crezut că Moise va fi omul acela, trimisul lui Dumnezeu? Omul de care să se folosească Dumnezeu şi în care să se poată încrede Dumnezeu.

Apostolul Pavel spune: „Prin credinţă l-au ascuns părinţii lui trei luni”. Prin credinţă l-au pus şi în sicriaşul de papură. Cu ce rugăciuni s-o fi rugat mama lui când l-a pus pe apă? „Doamne, ai grijă de el, că eu nu mai pot să am grijă de el, numai până aici…”.

Priviţi la răspunsul lui Dumnezeu! O, cum să nu am Eu grijă de acela pe care l-am ales? Fii pe pace! Că el rămâne în grija lui Dumnezeu.

Şi Dumnezeu a avut grijă de Moise şi l-a pus… Unde? Chiar în casa celui mai mare vrăjmaş al lui Dumnezeu, în casa lui Faraon, cel care căuta nimicirea poporului Israel.

Doamne, ce minunat lucrezi Tu! Nimeni, Doamne, nu este ca şi Tine.

Moise a fost omul lui Dumnezeu. Ni-i drag să vorbim de oamenii aceştia, căci ei sunt aleşii lui Dumnezeu, de care S-a folosit Dumnezeu. Ni-i drag să privim la ascultarea lor, la viaţa lor cea sfântă. Ni-i drag să stăm pe lângă ei… Căci de atâtea ori noi ne simţim atât de mici şi atât de neînsemnaţi şi am vrea ca să ajungem până la picioarele lor şi să învăţăm de la ei Ascultarea, Supunerea şi Smerenia.

Dumnezeu S-a folosit de Moise şi a ştiut nu numai întregul Israel, ci şi neamurile dimprejur că Moise este omul lui Dumnezeu, că Moise este trimisul lui Dumnezeu, că de Moise Dumnezeu Se foloseşte. Au ştiut toţi că el este un prooroc al lui Dumnezeu şi aşa a fost.

Dar, de ce oare, fraţilor, s-a mai găsit pe ici, pe colo câte o vorbă, câte un glas care să spună şi să se ridice împotriva lui Moise, a omului lui Dumnezeu? „Dar ce, Moise? De ce se ridică el mai presus de adunarea lui Dumnezeu? Dar nu este toată adunarea a Domnului? Dar nu este toată adunarea aceasta sfântă? Moise se ridică el mai sfânt? Moise se ridică el mai înalt decât ceilalţi?…”

O, oameni! Cum nu s-a deschis pământul înainte de a rosti aceste vorbe cu buzele voastre, ca să vă înghită? Cum oare? Cum oare aţi putut să vorbiţi aşa despre acel om care a fost cel mai blând om de pe faţa pământului? Când el de atâtea ori cădea cu faţa la pământ plină de lacrimi: „Doamne, fie-Ţi milă de poporul acesta!… Doamne, e poporul Tău, adu-Ţi aminte de părinţii lor! Doamne, nu-i nimici. Mai bine şterge-mă pe mine din Cartea Ta…”.

Şi totuşi Core, Datan şi Abiram au îndrăznit să se ridice împotriva acestui om al lui Dumnezeu… Cum au putut s-o facă?

Se spune că atunci când Israel a ieşit din Egipt, în noaptea aceea, fiecare cu familia lui, cu copiii şi cu toate lucrurile lor, şi când fiecare, cu ceea ce avea, se grăbea să iasă, se grăbea să treacă… pentru că şi egiptenii îi grăbeau să plece de la ei, Moise şi-a adus aminte de un înaintaş, de un mare om al lui Dumnezeu care, cu 400 de ani înainte, fusese pe acele locuri şi, la moartea lui, le lăsase o poruncă: „Fraţii mei, când veţi ieşi din Egipt ca să vă duceţi în ţara pe care v-a dăruit-o Domnul, pe care a promis-o El părinţilor voştri, să nu lăsaţi aici oasele mele, ci luaţi oasele mele din mormânt şi duceţi-le cu voi, căci vreau ca oasele mele să nu fie despărţite de fraţii mei, de părinţii mei”…

Cine să se mai gândească în această noapte şi la oasele lui Iosif? Cine să se mai întrebe: „Unde vor fi ele oare?”. Cu cine să se mai sfătuiască Moise oare atunci? Desigur că le-o fi chemat pe unele dintre căpetenii, cum au fost şi Core, Datan şi Abiram, şi le-o fi vorbit despre lucrul acesta…

Dar Core, Datan şi Abiram, cu gândul şi inima lor la comoară, la aurul lor, i-au spus fiecare lui Moise:

– Nu pot. Nu am timp. Am şi eu grijile mele, am şi eu familia mea, am şi eu necazurile mele. Am şi eu treburile mele pe care trebuie să le rezolv şi să le duc…

Doar Moise nu a avut nici aur, nici comori – ci s-a dus el singur, cu Dumnezeul lui, în acea noapte şi a dezgropat oasele lui Iosif şi le-a dus pe spatele lui, ca să împlinească o poruncă şi să-şi facă o datorie sfântă faţă de acela care i‑a fost părinte, faţă de acela din care a avut viaţa, faţă de Iosif.

Trece Moise Marea Roşie cu nişte oase uscate…

Trece şi Core, Datan şi Abiram cu comorile lor…

Toţi trec dincolo!… Doamne, cât de mare este îngăduinţa Ta! Pe toţi i-ai îngăduit să treacă prin Marea Roşie! Şi pe cel sfânt, şi pe cel nelegiuit… Tu, Care cunoşti gândurile inimilor oricât sunt de ascunse, i-ai lăsat.

O, Core!… O, Datan!… O, Abiram!… Voi nu aveţi părinţi? Voi nu aveţi morminte? Voi nu aveţi o ţară? Voi nu aveţi nici o datorie sfântă înaintea Dumnezeului vostru? Voi numai de aurul, de argintul şi de comorile voastre vă îngrijiţi?

Şi, o, ce ne doare şi pe noi astăzi când totuşi se mai găseşte câte un fiul al lui Core, câte un fiu al lui Datan, câte un fiul al lui Abiram care să se simtă bine orişiunde… El nu are părinţii lui care l-au crescut şi care au muncit pentru el şi la care el să ţină ca la ochii lui din cap… Fiii aceştia ai neascultării nu au mama lor care i-a alăptat şi care i-a strâns la sânul cald… Pentru ei orice femeie este mamă. Ei n-au soţia lor cu care să fie una în Hristos… Pentru ei orice femeie poate fi soţie nelegiuită.

Ei n-au o casă care să fie a lor, unde să-şi strângă munca lor, unde să-i aştepte copiii lor cu drag şi cu bucurie… Ei pot să tragă la orice casă, în orice casă ei pot să se simtă bine.

Ei n-au o Biserică unde să se închine lui Dumnezeu… Pentru ei, orice biserică este tot o biserică şi în oricare pot să se simtă bine, fără nici o deosebire. Dar numai una este Biserica lui Hristos! Şi toate celelalte nu sunt ale lui Hristos. Căci unele sunt ale neascultării, ale mândriei, trufiei, lăcomiei, ale aurului, ale banilor, ale comorilor, ale hainelor, ale lumii acesteia şi ale duhului ei…

Oamenii aceştia nu au fraţi care să fie fraţii lor… Pentru ei, orişicine, orişiunde, orişicum le poate fi frate, chiar dacă sunt fraţi de nelegiuire, de neascultare, de păcat – pentru că nu şi-au despărţit cărarea de fărădelege şi răutate.

Core, Datan şi Abiram, aşa aţi făcut voi. Cât de mult ne cutremurăm şi azi când aflăm că i-a înghiţit pământul! Pământul s-a despicat şi i-a înghiţit în adâncul lui.

O, cât de mult am fi dorit şi noi astăzi – Core, Datan şi Abiram – ca, o dată cu înghiţirea voastră, să fie înghiţit şi păcatul vostru, şi neascultarea voastră, ca să fie înghiţită orice răzvrătire, orice trufie, orice încăpăţânare. Şi să nu mai fie niciodată în Lucrarea lui Dumnezeu, în Biserica lui Dumnezeu nici o urmă, nici o sămânţă din faptele lui Core, Datan şi Abiram. Ci să fie numai dragoste, numai bucurie, numai unitate, să fie numai pace.

Când citim în cartea I Împăraţi, la capitolul 12, o istorie îndurerată, ni se strânge şi nouă inima de durere, pentru că acolo, ca titlu, scrie aşa: „Dezbinarea Împărăţiei”.

Ce binecuvântare a fost pe pământ totdeauna atunci când un om trimis de Dumnezeu a fost ascultat, a fost iubit şi a fost urmat de tot poporul! Dar ce dezastru a urmat atunci când oamenii aceştia ai lui Dumnezeu nu au mai fost ascultaţi, nu au mai fost iubiţi, nu au mai fost urmaţi…

Ce dezastru a fost şi atunci în tabăra lui Israel când chiar acele căpetenii despre care s-a amintit mai sus au spus poporului: „Ne alegem altă căpetenie şi ne întoarcem în Egipt!…”

Altă căpetenie? Nu se poate, oamenilor, să alegeţi voi o altă căpetenie, pentru că a ales Dumnezeu pe omul Lui, pe Moise. Dumnezeu i-a ales pe aceia pe care îi iubeşte şi nu mai poate nimeni să aleagă o altă căpetenie, pentru că nimeni nu poate trece peste Dumnezeu.

Şi unde sunt căpeteniile alese de oameni, oare?

Oamenii aleşi ai lui Dumnezeu au fost aleşi pentru ca Dumnezeu să Se folosească de ei până la capăt. Şi Şi-a dus lucrarea Lui, pe care a avut de gând să Şi-o facă, prin ei.

Ce binecuvântare a fost în Israel în timpul vieţii lui David… omul acela plăcut, cântăreţul acela iubit, proorocul lui Dumnezeu! Ce binecuvântare a fost peste întreg poporul, peste toată ţara, că el este trimisul lui Dumnezeu, peste toţi sfinţii lui Dumnezeu! Ce har, ce linişte, ce bucurie!

Ce binecuvântare a fost chiar pe timpul vieţii lui Solomon, pe care Dumnezeu l-a binecuvântat din pricina vieţii tatălui său! Dar, o dată cu plecarea şi moartea lui Solomon, apare o veste tristă şi dureroasă, o pagubă care nu s-a mai putut înlocui niciodată: apare un dezbinător – Ieroboam, fiul lui Nabat, despre care scrie Cartea Sfântă: „Ieroboam l-a făcut pe Israel să păcătuiască” (I Împ 12, 19).

Ce greu e păcatul unuia singur! Dar când cineva îi face pe mulţi să păcătuiască, oare cine va răspunde pentru mulţii aceia care au păcătuit?

Unul singur i-a făcut pe toţi să păcătuiască. Ieroboam l-a făcut pe Israel să păcătuiască, el a fost acela. Ieroboam a fost acela care unsprezece seminţii a dezlipit de Hristos, le-a dezlipit de Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov, le-a dezlipit de templul lui Dumnezeu. Ieroboam a fost acela care a făcut şi cei doi viţei, idolii din poporul lui Dumnezeu: unul la Betel, acolo unde era casa lui Dumnezeu, unde părinţii se strângeau şi cinsteau acest loc din pricina numelui care i s-a pus de la început. Şi Ieroboam chiar în acel loc a pus viţelul de aur.

„Nu se poate să nu vină prilejurile de păcătuire, dar vai de acela prin care vin”. În primul şi în primul rând, nu a fost Ieroboam vinovatul, ci vinovat a fost Roboam, fiul lui Solomon. După moartea lui Solomon, ne spune Cartea Sfântă, poporul Israel s-a strâns la curtea împărăţiei lui Roboam şi i-a cerut unele lucruri să i le înlesnească… Bătrânii înţelepţi care au fost pe lângă împăratul Solomon l-au sfătuit pe Roboam aşa: „Ascultă poporul şi îţi va fi supus şi ţie ca şi tatălui tău”. Dar Roboam nu a fost prea mulţumit de sfatul bătrânilor. Şi-a adunat tinerii care au crescut cu el şi care erau pe lângă el şi i-a întrebat şi pe ei:

– Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia care îmi vorbeşte aşa: „Uşurează-ne jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi”? Bătrânii m-au sfătuit să‑i ascult. Voi ce mă sfătuiţi?

– Ei, Roboame, dar cum să asculţi tu de popor? Dar cum să urmezi tu sfatul bătrânilor? Tu eşti mare, tu eşti împărat! Ei trebuie să asculte de tine. Vorbeşte‑le aspru şi spune-le: „Tatăl meu v-a bătut cu bice, eu vă voi bate cu scorpioni. Tatăl meu v-a pus un jug de lemn pe grumaji, eu vi-l voi pune de fier”… Şi Roboam a lepădat sfatul bătrânilor şi a ascultat de sfatul tinerilor. Şi a răspuns poporului nu după cum l-au sfătuit bătrânii, ci după cum l-au sfătuit tinerii neîncercaţi, care crescuseră împreună cu el.

Iar când a spus poporului acest lucru, poporul s-a sculat în picioare şi a strigat: „La corturile tale, Israele! Vezi-ţi de casă, Davide…”.

Şi s-a rupt şi s-a dezbinat împărăţia. Ce lacrimi s-au vărsat atunci! O, Davide, cred că ai plâns atunci din mormânt pentru neascultarea primului fiu rămas în urmă.

Fraţii mei dragi, se vorbea la o nuntă că trebuie să ascultăm şi noi de cei bătrâni, pentru că ei ştiu, pentru că ei au experienţă. Pentru că ei au trăit viaţa. Povestea fratele Traian odată despre ultimele cuvinte ale Părintelui Iosif. După ce le-au dat multe sfaturi, la urmă a zis:

– Dorz dragă, deschide fereastra!… Şi după aceea i-a mai spus:

– Du-te şi te culcă, lasă-mă singur.

Acolo unde e fereastra închisă, poate să fie soare afară. Unde-i fereastra închisă, poate să fie cer curat afară.

– Am înţeles, spunea fratele Traian, de ce a trebuit deschisă fereastra: pentru ca, atât cât voi trăi, să fie lumină în Lucrare, să fie ferestrele deschise, să fie prospeţime.

Cum să n-ascultăm noi oare pe aceia de care Dumnezeu S-a folosit? Acolo se spune aşa: „Ascultaţi de bătrânii care au fost, de bătrânii care au trăit, de bătrânii care au simţit, care au experienţă, care s-au jertfit, care au muncit şi au murit pentru cauza sfântă a acestei Lucrări”.

Cineva a spus: „Noi avem Biblia!… Noi ascultăm de Cuvânt… Noi nu ascultăm de oameni…”.

O, frate drag, de la cine ai Cuvântul? De unde ai Cuvântul? Cine ţi-a pus Cuvântul în mână? Cum spunea aseară şi o poezie:

„Carte Sfântă, Carte Sfântă, răsărită-n a mea cale,

mii de lacrimi semănat-am eu pe paginile tale”.

Fraţii mei cei dragi, voi, cei care Îl iubiţi pe Hristos, voi, cei care aveţi Cuvântul, nu vă uitaţi părinţii, nu vă uitaţi casa părintească, nu vă uitaţi familia, nu vă uitaţi fraţii niciodată.

Numai ascultându-i pe aceia pe care i-a trimis Dumnezeu, numai atunci poţi să spui că asculţi de Dumnezeu. Pentru că numai dacă suntem strâns uniţi în jurul înaintaşilor noştri putem să păstrăm unitatea. Căci Dumnezeu ştie că El i-a trimis când i-a trimis şi cu ce scop. Cuvintele pe care vi le spun aceşti oameni nu sunt cuvintele lor, ci sunt cuvintele lui Dumnezeu.

O, Părinte Iosife, tu ai ascultat! Tu ai rămas la Cruce şi aşa ne-ai învăţat şi pe noi şi de aceea noi dorim să ascultăm învăţătura pe care tu ne-ai lăsat-o, cum fiii lui Recab l-au ascultat pe tatăl lor şi nu au băut vin în toată viaţa lor. Deşi chiar proorocul lui Dumnezeu le-a spus: „Beţi vin!…”, ei au răspuns hotărâţi: „Nu! Noi nu bem vin, pentru că ne-a spus tatăl nostru aşa şi noi ascultăm de tatăl nostru!”.

O, Părinte Iosife, tu ne-ai învăţat să rămânem lângă Cruce, tu ne-ai învăţat să rămânem cu Crucea lui Iisus. De aceea noi nu vrem un Hristos fără Cruce, căci s-ar putea ca acela să fie un Hristos mincinos; dar nu vrem nici o cruce goală, fără de Hristos, un semn gol, fără de putere.

Noi vrem o Cruce cu Hristos pe ea. Noi vrem un Hristos cu Crucea Lui. Aşa ne-ai învăţat, părinte, şi pentru aceasta suferi, jertfindu-ţi chiar viaţa ta. Cu şapte răni în trupşorul tău, la ultima adunare, când te chemau fraţii în mijlocul lor, le arătai două mânuţe slabe ca două surcele: „Fraţilor, nu mâinile acestea au făcut Lucrarea Oastei. Lucrarea este răsadul Duhului Sfânt. Lucrarea e a lui Dumnezeu. Nu moare Lucrarea! Lucrarea trăieşte pentru că Dumnezeu trăieşte”.

Când a rămas Moise pe Nebo, i-a urmat altul, un tânăr, care a ridicat steagul tot cu aceleaşi mâini, cu acelaşi duh înflăcărat şi puternic: tânărul Iosua.

Fii binecuvântat în veci, Dumnezeul nostru, Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul părinţilor noştri, pentru că Tu nu-Ţi laşi Lucrarea Ta.

Când a fost chemat Părintele Iosif de pe pământ, mulţi au fost cei care au zis: „Gata cu Oastea, s-a terminat cu Oastea!”…

Avut-a Dumnezeu grijă şi atunci, şi acum, să ridice un tânăr care, cu aceleaşi mâini curate, care cu aceeaşi dragoste şi cu acelaşi duh să ducă steagul până astăzi. Până astăzi, când a îmbătrânit sub munca grea, sub anii grei de ostenitoarele munci care s-au cerut de atunci şi până acum.

Fraţii mei dragi, mă gândeam de aseară şi până acum: Doamne, ce bine e să asculţi!… Voi aţi spus câte o poezioară… De unde le-aţi spus? Fraţii cântăreţi ne-au cântat câte o cântare care ne-a mişcat inimile şi am lăcrimat… De unde le aveţi, fraţii noştri? Pentru că acestea nu au fost pe pământ. De unde le aveţi? De unde v-au venit? Prin cine v-au venit? Fraţii ne-au spus câte un cuvânt şi ne-am bucurat. Nu ne-am fi bucurat dacă cortul acesta ar fi fost plin de mese şi de mâncare, pentru că n-am venit pentru mâncare. Ci ne-am bucurat când am văzut pe feţele voastre dragostea lui Dumnezeu, a ascultărilor şi trăirilor cereşti. Pentru asta am venit şi pentru asta ne ducem. Pentru asta nu simţim nici foame, nici oboseală.

Duhul Părintelui Iosif este aici. Şi al fratelui Marini. Şi al fratelui Traian. Prin oamenii aceştia a făcut Dumnezeu o Lucrare uriaşă în ţara noastră, în poporul nostru şi în Biserica noastră.

Să stăm uniţi în jurul acestor mari oameni ai lui Dumnezeu, să le sprijinim mâinile! Tineri dragi, sprijiniţi aceste mâini, pentru că voi, mâine, va trebui să duceţi mai departe acest steag. Pregătiţi-vă mâinile, să vă fie curate… Cum au fost cele ale lui Iosua când a plecat Moise. Cum au fost cele ale lui Iosif când a trebuit să-L primească pe Hristos în cortul lui, în casa lui… Cum au fost ale Sfintei Maria…

Tot aşa să fiţi şi voi, nişte oameni purtători ai lui Hristos. Dar mai întâi şi întâi se cere ascultarea noastră în jurul steagului, în jurul acelora pe care Dumnezeu i-a trimis şi pe care îi mai avem încă… Şi care n-am vrea să îşi facă slujba lor suspinând, ci să şi-o facă cu bucurie.

Mulţumim lui Dumnezeu şi pentru timpul acesta! Doamne, de s-ar opri soarele ca şi pe vremea lui Iosua…

Fraţilor, dar va mai veni o zi când ne vom întâlni la o altă nuntă. Fraţilor, să rămânem ascultători, să rămânem uniţi, să luptăm pentru unitate în jurul steagului şi în jurul acelora care ne-au învăţat şi de la care am auzit noi Cuvântul.

Dăruiască Domnul şi tinerilor miri un cămin ascultător şi fericit în care El să se simtă bine, un cămin care să fie, în primul rând, al lui Dumnezeu, o Betanie iubită.

În al doilea rând, să fie al fraţilor lor.

Şi numai în al treilea rând să fie şi al lor. Căci numai când e al lui Dumnezeu şi al fraţilor, atunci e binecuvântat şi este şi al lor. Dar dacă este numai al nostru, în primul rând, atunci căminul acela nu mai poate fi şi al fraţilor, şi al lui Dumnezeu.

Timpul nostru de acum s-a scurtat şi iarăşi ne vom despărţi, că cei ce suntem mai de departe va trebui să plecăm înapoi.

Rugăm pe Domnul să ne ajute să ne întâlnim şi la Nunta Cealaltă, din Ceruri, alături de fraţii noştri. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Strângeţi fărâmiturile, vol 2 / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010