„Căci dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine. Dar dacă nu credeţi cele scrise de el, cum veţi crede cuvintele Mele?“ (Ioan 5, 46-47).
„Însă, fiindcă avem acelaşi duh de credinţă, potrivit cu ceea ce este scris: «Am crezut, de aceea am vorbit!», şi noi credem şi de aceea vorbim“ (II Cor. 4, 13).

Aşa a făcut şi Părintele Iosif: fiindcă a crezut, de aceea a scris. Despre acest „scris“ încercăm să aşternem şi noi câteva rânduri şi Îl rugăm pe Domnul să ne ajute ca, prin slăbuţa noastră intervenţie, să nu se umbrească cerescul lui scris, ci să fie mai luminos şi mai bine înţeles.

Eu nu sunt Evanghelist.

Autorii Sfintelor Evanghelii, în descrierile făcute cu privire la faptele vinovate ale lui Iuda, Pilat, Irod, Caiafa etc. nu spun nici un singur cuvânt de învinovăţire.

Eu nu am făcut ca ei.

Ei L-au văzut pe Domnul insultat, batjocorit, supus chinurilor şi morţii şi, cu toate acestea, nu le-a scăpat nici un singur cuvânt de indignare.

Ei L-au văzut pe Domnul bătut, răstignit, mort şi au rămas totuşi muţi, s-ar părea nepăsători, fără vreun strigăt de revoltă.

O astfel de „nepăsare“ ţi-ar umple sufletul de mânie şi, cu toate acestea, ea te duce la admiraţie, căci simţi că Evangheliile sunt mai presus de pământul nostru şi liniştea lor îţi subjugă sufletul.

Creştinismul este opera lui Hristos.

„Divina Comedie“ ni-l prezintă pe Dante; pe Brâncuşi – „Coloana Infinită“.

Oastea Domnului este a Lui, însă iniţiatorul văzut, adică iniţiatorul pământesc al acestei sfinte Lucrări este Părintele Iosif.

Pe Părintele Iosif nu-l putem cunoaşte decât din opera lui.

Prezentăm aici câteva cifre, referitor la ce a putut realiza acest profet al lui Dumnezeu; şi facem aceasta pentru ca cei care nu l-au cunoscut să-şi poată da seama cine a fost şi să se compare cu el, dacă pot, cei ce-l critică încă. O facem pentru ca ei, toţi, să-şi vadă nimicnicia şi să ştie că prin munca depusă de acest uriaş, cu condeiul lui de aur, a reuşit să îngenuncheze la Cruce sute de mii de suflete din neamul nostru, readucându-le lângă străbunele altare, când, poate ei, duşmanii lui, i-au alungat pe mulţi prin nepăsare, indiferenţă şi comoditate – ca să nu zicem prin păcatele lor.

Şi alţii au lucrat, şi alţii au scris, şi alţii au vorbit despre Hristos, însă roadele au fost slabe sau n-au fost deloc.

Era nevoie de o muncă stăruitoare spre un rod îmbelşugat, iar el a fost ales şi pus să semene şi să trudească spre cel mai bogat rod pentru Biserica străbună şi pentru hambarele cereşti.

Şi-a început munca trăgând brazde adânci şi rodnice, prin cărţile lui scrise minunat şi prin foile redactate.

Activitatea literară a început-o când era student la Sibiu, continuând-o apoi ca preot la ţară în satul lui Iancu – Vidra de Sus – dorind să uşureze greutăţile consătenilor lui dragi.

Aici pune bazele unicei Cooperative de Credit, întovărăşind mulţimea în această frăţie de ajutor, denumită „Vidreana“.

De aici, din satul lui Iancu, pleacă articolele sale sub titlul „Din durerile moţilor“, spre nenumăratele publicaţii din Ardeal şi de peste munţi, articole prin care intervine pe la diferite instituţii şi foruri superioare, spre a contribui la îndulcirea vieţii atât de aspre a urmaşilor lui Horia şi Iancu.

După publicarea cărţii «Spre Canaan» şi după începutul atât de ceresc din 1923, părintele ară apăsând cu mâinile lui harnice pe coarnele plugului Evangheliei, desţelenind tot mai adânc şi mai cu spor inimile năpădite de bălăriile păcatelor şi fărădelegilor. Îndemnul şi puterea îi vin de sus, de aceea creaţia lui este o lucrare deosebită de toate celelalte din vremea sa, ca şi cea despre care Sfântul Apostol Pavel zice: „Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească“ (Gal. 1, 11).

Totul este nelumesc, divin, ţâşnind din izvoarele nesecate ale Evangheliei. Aşa a fost începutul misiunii sale şi aşa fi-va şi sfârşitul – frumos, dureros, ceresc, ca al Aceluia a Căruia este Evanghelia pe care o propovăduieşte, părintele devenind întru totul una cu ea şi una cu El – suferind împreună cu El, ca să şi împărăţească împreună cu El.

Dăm aici o listă sumară a periodicelor în care a publicat Părintele Iosif încă din anii studenţiei: «Tribuna» din Arad,

«Telegraful Român» din Sibiu,

«Revista Teologică» din Sibiu,

«Solidaritatea» din Bucureşti,

«Renaşterea Română» din Cluj,

«Dacia Traiană» din Sibiu,

«Ţara Noastră» din Cluj,

«Românul» din Arad şi Iaşi,

«Libertatea» din Orăştie,

«Foaia Interesantă» din Orăştie,

«Conservatorul» din Bucureşti,

«Voinţa Naţională» din Bucureşti,

«Epoca» din Bucureşti,

«Foaia Poporului» din Sibiu,

«Foaia Diecezană» din Caransebeş.

Din chiar enumerarea aceasta se vede ce activitate rodnică desfăşura el pe tărâmul cultural şi religios, dar mai ales se vede că încă din tinereţea sa, Dumnezeu îl pregătea pentru marea operă pe care o va iniţia prin el şi o va contura în anii maturităţii sale duhovniceşti.

T A B E L cu cărţile tipărite şi răspândite de Părintele Iosif TRIFA

Întreaga operă publicistică a Părintelui Iosif o putem numi „O şcoală a Bibliei“, „Şcoală a Duhului Sfânt“, „Nişte revărsări duhovniceşti“, ea avându-şi izvorul în Biblie, în scrierile patristice şi în bogata lui experienţă cu Hristos.

Această mare „şcoală“ de cercetare prin Duhul Sfânt, a Bibliei, s-a format din alte „şcoli“ mai mici, tot cu subiecte biblice, pe care Părintele Iosif le-a numit „Şcolile Bibliei“ sau „Şcolile Oastei“. Fiecăreia din acestea i-a dat apoi o denumire foarte sugestivă în legătură cu subiectul pe care îl trata.

Oricând începea o „şcoală“ nouă, vestea lucrul acesta în foaie, spunând: Începând cu numărul acesta deschidem o nouă şcoală a Bibliei, despre cutare subiect şi vom continua cu publicarea ei în fiecare număr din foaie, până la terminare. Când seria aceasta de articole pe aceeaşi temă, numită „şcoală“, se încheia, toate aceste învăţături erau adunate la un loc, prelucrate şi apoi publicate într-o nouă carte care purta numele „şcolii“ respective. Se putea întâmpla ca într-un număr de gazetă să apară două sau trei asemenea „şcoli“, cu urmare din numerele trecute.

Astfel, în timpul celor cincisprezece ani de activitate publicistică, Părintele Iosif a iniţiat la gazetă un număr de patruzeci şi două de astfel de şcoli din care au rezultat tot atâtea cărţi tipărite în mai multe ediţii şi în peste un milion de exemplare.

Când Domnul cel milostiv şi drept l-a chemat Acasă la El pe cel care a răbdat atâtea nedreptăţi pricinuite de cei ce-l batjocoreau, au rămas începute încă două zeci şi şapte de astfel de „şcoli“, ale căror denumiri le găsim în valoroasele lui publicaţii.

Şi, sigur, din aceste şcoli urmau să apară tot atâtea cărţi.

Aşa a înţeles Părintele Iosif să-şi slujească Biserica şi neamul, lucrând zi şi noapte. Desele sale îmbolnăviri şi bolile de care suferea nu-l lăsau să poată dormi noaptea. Iar el se scula şi scria. Cei care l-au cunoscut şi au avut ocazia să-i fie aproape ştiu şi mărturisesc de unde avea atâta putere, voinţă şi avânt. Atunci când nu mai putea să-şi ridice nici măcar mâna, chema pe alţii şi le dicta, iar cuvintele sale inspirate curgeau ca dintr-un izvor nesecat.

Aşa au fost alimentate fronturile Oastei cu nemuritoarele învăţături, plătite cu preţ de sânge, de lacrimi şi de jertfire din partea profetului lui Dumnezeu.

Aceasta a fost munca uriaşă a unui om slăbuţ, într-un timp atât de scurt, în care boala îndelungă şi grea, precum şi lipsurile materiale i-au creat continuu greutăţi de tot felul.

În Ziua Marelui Proces, când, în faţa Tronului Divin, se vor scoate la iveală faptele oamenilor, atunci vor da glas, spunându-şi cuvântul şi cele peste 15 milioane de exemplare ale publicaţiilor editate de Părintele Iosif, sub titlurile:

«Lumina satelor»

«Oastea Domnului»

«Isus Biruitorul»

«Ostaşul Domnului»

«Glasul Dreptăţii»

«Tineretul Domnului»

«Voinţa Dragostei»

«Ecoul» etc.

Ele vor mărturisi despre vrednicia şi nevinovăţia lui, atârnând greu în cumpăna dreptăţii lui Dumnezeu şi dând de ruşine hotărârile nedrepte şi vremelnice ale unor oameni care, crezând că-L apără pe Dumnezeu, luptau, de fapt, împotriva voii Lui. Oamenii pot răstigni Adevărul, dar ultimul cuvânt al lui Dumnezeu este: Învierea.

Ştim atât de bine că tu, Părinte Iosif, nu te-ai ruşinat de Hristos, nici nu te-ai intimidat, nici n-ai tăcut, ci L-ai mărturisit cu preţul vieţii. Slăvit să fie Domnul că şi în zilele noastre s-au născut „nebuni pentru Hristos“!

Cei care doriţi să-l cunoaşteţi pe Părintele Iosif şi Oastea Domnului, citiţi adâncindu-vă în opera aceasta sfântă şi numai apoi, după ce vă veţi convinge de adevărurile ei, să vă pronunţaţi.

Credem că după dispariţia de pe terenul creştinătăţii a Sfântului Ioan Gură de Aur, cunoaşterea adevărului cu privire la activitatea lui nu a fost mai bună ca cea de azi, referitoare la activitatea Părintelui Iosif. Şi totuşi s-a aflat cineva care să îndrăznească a pune la îndoială corectitudinea hotărârii luate la Sinodul din anul 403. Cred că în Marea Zi a Răsplătirilor, Părintele Iosif, care a întreprins această acţiune în ţara noastră, va avea o răsplată asemănătoare cu cea a Sfântului Ioan.

Ce pagubă enormă ar fi avut întreaga creştinătate dacă nu intervenea nimeni în cazul Sfântului Ioan Gură de Aur! Intervenţia celui ce a îndrăznit să schimbe poziţia balanţei spre izbânda adevărului, în cazul lui, a fost inspirată de sus.

Dar în cazul Părintelui Iosif, oare când se va afla cineva care să îndrăznească a înfăţişa adevărul?[1]

Astăzi, pe întinsul acestui ogor desţelenit de plugul Oastei şi presărat de seminţele acestor învăţături sfinte, a răsărit şi a crescut belşug de rod bogat, pe care cerul îl va culege în cântec şi bucurie pentru că a fost udat cu sudoare şi cu lacrimi.

Nemuritoare poeme şi cântări, cântate pe cereşti melodii, ca o muzică înflăcărată, avântă în lupta sfântă noi contigente de neînfricaţi ostaşi.

Sub comanda lui Iisus Biruitorul, înaintăm spre Patria Cerească, punând pe fugă duşmanul înrăit, dorind să ne facem ascultători cu fapta ai sfintelor sale Învăţături (cf. Iacov 1, 25).

Din cartea Părintelui Iosif Trifa, «Ce este Oastea Domnului?», ediţia a VI-a, Sibiu, 1996, de la pagina 194 desprindem câteva precizări, ce reprezintă răspunsul pe care părintele îl dă întrebării din titlul acestei monumentale lucrări:

I – Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit

Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul Oastei este Iisus cel Răstignit. N-am făcut absolut nimic cu Oastea până nu am pironit în inima şi în viaţa fiecărui ostaş pe Iisus cel Răstignit. Nu vom avea decât ostaşi de nume şi dezertori, până când nu l-am atras pe fiecare ostaş statornic lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit… până nu l-am legat statornic de Crucea Golgotei cu toate legăturile sufletului său şi cu toate legăturile dragostei cereşti. Oastea Domnului este aflarea lui Iisus cel Răstignit. Căci cine L-a aflat pe Iisus cel Răstignit are totul: are dragoste, are răbdare, are smerenie, are bunătate, are bucurie – are viaţă. Dar cine nu L-a aflat cu adevărat, n-are nimic, oricât de mult i s-ar părea lui că are. (…)

Când a suflat întâia dată Vântul cel Ceresc peste Oastea Domnului, Oastea aceasta a fost o ceată de copilaşi strânşi lângă Crucea lui Iisus cel Răstignit. O seamă de suflete pe care Domnul le-a scos din lume şi le-a strâns la Picioarele Crucii Lui. Oastea Domnului cea dintâi a fost „Dragostea cea dintâi“; a fost Oastea copiilor lui Dumnezeu, care se întreceau în dragoste, în smerenie, în rugăciune, în jertfă. Şi aceasta trebuie să rămână până la sfârşit Oastea Domnului!

Mă uit tot mereu, duhovniceşte, peste fronturile Oastei şi parcă nu Îl văd destul pe Iisus cel Răstignit. Parcă îl văd pe Satana cum pândeşte şi cum îşi bate mereu capul cum să-L scoată pe Iisus cel Răstignit din Oaste. Căci ştie el, necuratul, că o oaste fără Iisus cel Răstignit nu mai este nici o primejdie pentru împărăţia iadului. Diavolul doarme liniştit, doarme buştean, lângă o mişcare religioasă din care lipseşte Iisus cel Răstignit.

Şi ah, ce nu face diavolul ca să ne fure pe Iisus cel Răstignit! Sub imboldul lui, lumea nu se împacă cu o Oaste strânsă în jurul Crucii lui Iisus cel Răstignit. Eu mă gândesc de multe ori, de ce toate hulele şi prigoanele se descarcă numai în capul Oastei Domnului. Căci doar mai sunt ele şi alte societăţi religioase ca: Soc. „Sfântul Gheorghe“; Soc. „Femeilor ortodoxe“ etc. De ce strigă lumea numai după noi? Pentru că Satana urlă numai acolo unde Îl simte pe Iisus cel Răstignit.

Lumea s-ar împăca şi cu Oastea Domnului, dacă L-am scoate din ea pe Iisus cel Răstignit. Lumea s-ar împăca cu orice fel de altă oaste, afară de cea vestitoare a lui Iisus cel Răstignit.

Un frate-preot scria anul trecut, negru pe alb, că Oastea Domnului a fost bună la început, până când se ocupa numai cu propaganda contra beţiei. Dar, de când le predică oamenilor „neştiutori“ despre renaştere, a devenit „primejdioasă“. Şi nu mai trebuie sprijinită.

Avem lipsă de Oastea Domnului, spun alţii, pentru sectari! Oastea e bună, dar numai acolo unde sunt sectari! Aşa grăiesc o mulţime din hotărârile cercurilor pastorale.

Noi am avut lipsă de Oastea Domnului acum câţiva ani – spune un înalt demnitar bisericesc din Bucovina – pentru că pe atunci bântuia cu furie sectarismul, dar acum sectarii au slăbit şi nu mai avem lipsă de ea.

Oastea Domnului e bună, spunea un alt frate-preot, pentru a face public cu ea. Ce ne-am face noi cu cercurile pastorale, dacă nu ar fi ostaşii care, la chemarea noastră, vin grămadă, ca oile?

Şi iarăşi, alţii văd în Oastea Domnului o bună „nădejde de câştig“,     (I Tim. 6, 5) pentru că ostaşii sunt evlavioşi şi ascultători şi cu… punga.

Adică, vedeţi ce se întâmplă şi aici: Oastea e bună ca o ciorovăială cu sectarii, Oastea e bună pentru a face public cu ea etc. Dar îndată ce păşeşti în lume cu o Oaste de renaştere sufletească, cu o Oaste vestitoare a lui Iisus cel Răstignit – Oastea asta nu mai e bună! E „primejdioasă“!

Mă gândesc la Faptele Apostolilor, 4, 18, când Apostolilor Petru şi Ioan li s-a poruncit „să nu mai vorbească şi să nu mai înveţe în nici un chip pe oameni în Numele lui Iisus“. Să vorbească despre orice altceva, numai despre Iisus, nu. Dar Apostolii au răspuns că „noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni“ (Fapte 5, 29).

Precum se vede, atacul Satanei era şi pe atunci tot la fel ca cel de azi.

Cu Iisus cel Răstignit, Oastea a devenit o putere. Şi tocmai pentru asta e pândită din multe părţi, pentru multe scopuri şi interese. Dar primejdia cea mare, de a-L pierde din Oaste pe Iisus cel Răstignit, încă nu e aceasta care vine din afară.

O mai mare primejdie este cea care vine dinlăuntrul Oastei. E primejdia „ciocanelor“. E ispita de a ne pomeni, una-două, că lipseşte Iisus cel Răstignit din adunările noastre.

Se ţin „adunări mari“ de ale Oastei, în care nu se vorbeşte nimic despre Jertfa Crucii. Li se vorbeşte ostaşilor despre toate, numai despre Iisus cel Răstignit – nu. Ostaşii aşteaptă fulgerări duhovniceşti, aşteaptă foc ceresc – şi li se dau alte lucruri, care nu hrănesc şi nu rămân.

Chiar şi adunarea cea mare de la Rusalii, sufere în punctul acesta. Vorbeam astă vară cu doi ostaşi întorşi de la Sibiu. Cu ochii plini de lacrimi, îmi spuneau despre cuvintele unui frate din curtea Academiei Teologice şi despre cântarea unei surori. Un simplu frate – pantofarul Aron Belaşcu, de aici din Sibiu – grăise plângând despre Jertfa Crucii şi o simplă soră cântase plângând despre fiul cel pierdut; şi asta rănise inimile şi a rămas în inimi. (…)

Sunt înlăuntrul Oastei, unii care îşi bat capul veşnic după „orga-nizare“, după „şefie“, după dorul de a „comanda“ – în loc să-şi bată capul cu un singur lucru: copiii Oastei să-L aibă tot mai mult pe Iisus cel Răstignit. Este însă o primejdie şi mai mare decât aceea de a-L pierde pe Iisus cel Răstignit din lăuntrul Oastei şi din adunarea Oastei Domnului:

Este primejdia de a-L pierde pe Iisus cel Răstignit din lăuntrul nostru, din inima noastră. Aceasta e primejdia cea adevărată. Dacă e vorba de o primejdie pentru Oaste, aceasta este una singură: să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit din inima noastră, din însăşi viaţa noastră! Până când Îl avem pe Iisus cel Răstignit înlăuntrul nostru, Oastea va înainta biruitoare. Toate atacurile se vor izbi de stânca Golgotei.

Apostolul Pavel avea o singură grijă pentru „fraţii săi“: să nu-L piardă fraţii pe Iisus cel Răstignit; să nu piardă „Duhul“ şi să rămână cu „litera“. Stăpânit de grija aceasta, strig şi eu fraţilor mei: Fraţi ostaşi! Strajă, pentru Iisus cel Răstignit! Strajă, să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit din lăuntrul nostru şi din lăuntrul Oastei. Strajă, să nu ne fure Satana pe Iisus cel Răstignit.

Mulţi dintre copilaşii Oastei – furaţi de ispita trufiei – s-au ridicat de la picioarele Crucii şi caută azi „scaune“ de mărire. Şi mulţi s-au răcit şi au pierdut „dragostea cea dintâi“.

Fraţii mei, înapoi, la picioarele Crucii! În genunchi, cu toţii la picioarele Crucii! Cu toţii strânşi în jurul Crucii! – aceasta este Oastea Domnului.

Plângând la picioarele Crucii – acesta este locul nostru în Oastea Domnului. Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi, şi în noi, avem totul. Când L-am pierdut pe El, am pierdut totul.

 Să nu uităm apoi: Oastea Domnului nu este numai aflarea lui Iisus cel Răstignit, ci este şi vestirea Lui. Dacă cineva m-ar întreba, aşa la repezeală, ce este Oastea Domnului, eu i-aş răspunde: Oastea Domnului este aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit.

Un ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Iisus cel Răstignit se face şi el un vestitor al Lui.

Fiecare ostaş să fie, să se facă un vestitor al lui Iisus cel Răstignit!

Fiecare ostaş să spună şi altora despre marea minune ce s-a petrecut cu el la picioarele Crucii! Fiecare ostaş care L-a aflat cu adevărat pe Hristos să se facă un nebun pentru Hristos! Fiecare ostaş care a gustat din ospăţul „Mielului“ să-i cheme şi pe alţii la acest ospăţ!

Fraţii mei! La drum pentru vestirea lui Iisus cel Răstignit! Să-L vestim pe tot locul şi cu tot prilejul pe Iisus cel Răstignit.

Rugăciune

Iisuse Doamne, Preadulcele meu Mântuitor! Îţi mulţumesc din tot sufletul meu că m-ai scos din lume şi m-ai atras cu putere lângă Crucea Răstignirii Tale. Îţi mulţumesc că ai făcut din mine un nebun pentru Tine şi Evanghelia Ta. Îţi mulţumesc că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-ai învrednicit să-i chem şi pe alţii la Tine, la ospăţul Tău, la Crucea Răstignirii Tale.

Îţi mulţumesc că ne-ai întâlnit în Tine, în dragostea Ta, în Crucea Ta, pe atâţia fraţi şi surori din cuprinsul acestei ţări şi de peste hotarele acestei ţări. Eu mă rog pentru mine şi mă rog pentru ei, să ne ţii până la sfârşit lângă Crucea Răstignirii Tale. Să ne legi cu toate legăturile dragostei de Crucea Răstignirii Tale. Să fim, să ne facem nişte nebuni pentru Tine, numai pentru Tine. Să nu vrem să ştim despre nimic altceva, decât despre Tine, Doamne, şi Crucea Răstignirii Tale…

Şi ne dă, Iisuse Doamne, dar şi putere să Te vestim şi altora. Să ducem pe tot locul vestea cea dulce că Tu ai murit pentru noi toţi. Pe orice suflet care zace, de păcate biruit, să-l chemăm să Te afle pe Tine, scăparea şi mântuirea noastră a tuturor. Ca pe nişte copilaşi ai Tăi, ţine-ne, Iisuse Doamne, sub aripile Crucii Tale, până în clipa când ne vei chema cu totul în braţele Tale, ca să trăim cu Tine, în vecii vecilor. Amin.

II – Programul Oastei şi al adunărilor Oastei

„Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus cel Răstignit“ (I Cor. 2, 2).

Multe ar fi de spus la împlinirea celor doisprezece ani de Oaste. Fără îndoială, binefacerile acestei binecuvântate Mişcări sunt multe. Eu însă le rezum pe toate într-una singură: Oastea Domnului L-a făcut şi Îl face cunoscut pe Iisus cel Răstignit. Oastea L-a adâncit în sufletul poporului nostru pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă. Toate roadele Oastei răsar din acest izvor. Şi toate roadele de viitor ale Oastei Domnului vor răsări numai din adâncimea acestui izvor.

Iisus cel Răstignit! Acesta a fost programul meu în toţi anii de Oaste şi acesta e programul Oastei. Nu e un program nou acesta. L-am aflat gata de la dumnezeiescul Apostol Pavel.

Nimeni dintre muritorii pământului nu L-a înţeles şi nu L-a adâncit atât de mult pe Iisus cel Răstignit ca Apostolul Pavel. Şi nimeni nu L-a vestit cu atâta putere ca el. L-a vestit în prigoane, în strâmtorări, în bătăi; L-a vestit şi din temniţă, legat în lanţuri (Filip. 1, 7).

Şi nimeni dintre muritorii pământului nu L-a apărat pe Iisus cel Răstignit, cu atâta îndârjire şi vitejie, ca Apostolul Pavel.

De câte ori era vorba de „tăiere împrejur“, de „carne“, de „litera Legii“, Apostolul Pavel era de o îndârjire extraordinară. Îl înfruntă pe Apostolul Chifa, pune sub anatemă pe cei ce predică o altă Evanghelie (pe cea cu „litera legii“)… nu cruţă nimic şi pe nimeni (Gal. 1, 8).

Se dădea pe atunci o aprigă luptă între „lege“ şi „har“, între „literă“ şi „duh“, între Vechiul şi Noul Testament. În această luptă, Apostolul Pavel îi apără pe cei „născuţi din nou“. Îşi apără pe „copilaşii lui“, pe care îi născuse din nou (Gal. 4, 19). Îi apără faţă de primejdia cu „tăierea împrejur“, cu „litera legii“, cu „întoarcerea la acele învăţături începătoare, slabe şi sărăcăcioase“ (Gal. 4, 9-10).

Această luptă se dă şi azi. Căci ispititorul îşi bate neîncetat capul cu un singur lucru: să-L scoată pe Iisus cel Răstignit din viaţa creştinilor şi din frământările mântuirii lor. El umblă neîncetat să fure „mierea“ şi să lase „fagurii“; să fure „duhul“ şi să lase „litera“; să fure „miezul“ şi să lase „găocile“. În şcoala Apostolului Pavel, am învăţat şi eu să fiu un îndârjit vestitor şi apărător al lui Iisus cel Răstignit şi, până voi pleca din această lume, nu vreau să ştiu despre altceva decât să-L vestesc pe Iisus cel Răstignit şi Jertfa Lui cea Sfântă.

Puterea Oastei este Iisus cel Răstignit. Până Îl avem pe El între noi şi în noi – avem totul. Când L-am pierdut pe El – am pierdut totul. Toate silinţele noastre să fie strânse mereu în acest punct: să nu-L pierdem pe Iisus cel Răstignit. Să nu pierdem „miezul“ ca să rămânem cu „găocile“; să nu pierdem „duhul“ ca să rămânem cu „litera“.

Au trecut mulţi ani de Oaste. Sunt mulţi ani de când mă topesc în această Lucrare. Ştie Bunul Dumnezeu, poate nu e departe vremea când Domnul mă va chema „acasă“. Dacă e vorba să las vreun cuvânt pentru Oaste şi fraţii ostaşi… dacă e vorba să las vreun „testament“ pentru Oaste şi fraţii ostaşi, apoi acela este cel de la I Cor. 2, 2: „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva, decât pe Iisus cel Răstignit“.

 III – Cine este conducătorul Oastei Domnului şi cine pot fi îndrumătorii şi conducătorii ei?

La această întrebare, ţin să fac înainte de toate o mărturisire. Sunt dator faţă de Domnul meu Iisus Hristos să fac o mărturisire.

Din felul cum s-a pornit şi din felul cum s-a dezvoltat Mişcarea Oastei Domnului, se vede clar şi lămurit că această Mişcare nu a venit de la oameni, ci a venit de Sus, de la Domnul. Eu n-am fost în această Mişcare, decât un vas umil şi slab, de care s-a folosit Domnul în Lucrarea Sa.

Când s-a început Mişcarea Oastei, eu însumi nu-mi dădeam seama despre ce va fi mai departe.

Eu n-aveam nici un plan mai mare cu Mişcarea Oastei şi nu făcusem cu nimeni vreun plan pentru mersul acestei Mişcări. Pentru mine Oastea era o încercare pe care o pornisem la drum într-o clipă de însufleţire. Era o mică lumină ce ameninţa să se stingă. Un an de zile am stat cu Mişcarea Oastei Domnului, abia având pe lângă mine încă zece ostaşi. Credeam că încercarea se va stinge şi mă rugam Domnului să nu mă lase de ruşine.

Dar Domnul a avut grijă de Lucrarea Sa.

Mişcarea a început a prinde putere şi eu am început să primesc, de Sus, Foc Ceresc, cu care să aprind sufletele oamenilor. Şi darul a tot prisosit până am ajuns aici.

Ţin deci să o spun cu apăs: Oastea Domnului este a Domnului şi conducătorul ei Cel nevăzut este Domnul, Cel care a pornit-o la drum!

Şi acum să vedem cum stăm cu conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului. Cine sunt şi cine pot fi conducătorii văzuţi ai Oastei Domnului?

Spun adevărat că tremur sub greutatea acestei întrebări. O mare şi grea răspundere sufletească apasă pe toţi cei ce sunt şi vor să fie conducătorii şi îndrumătorii acestei Mişcări. Eu, clipă de clipă, tremur sub greutatea acestei răspunderi. Domnul mi-a încredinţat o Lucrare şi tremur sub teama şi răspunderea, ca nu cumva, prin unele îndrumări greşite, să încurc mersul acestei Lucrări. Domnul mi-a încredinţat un „vin“ curat şi tremur sub teama şi răspunderea ca nu cumva să bag „apă“ în el şi să-l slăbesc.

Sub greutatea acestei răspunderi voi preciza următoarele:

Îndrumător şi conducător al Oastei Domnului poate fi numai un ostaş al Domnului, adică numai unul care trăieşte în regulile şi rânduielile acestei Mişcări; oricine ar fi acesta.

Din toate părţile ni se spune că preoţii trebuie să fie îndrumătorii şi conducătorii Oastei Domnului. Foarte bine. Domnul Însuşi a ales un preot prin care a pornit această Mişcare. Preoţii sunt cei mai indicaţi a sta în fruntea Mişcării; a o îndrepta în căile cele bune şi a o feri de alunecări. Însă cu o condiţie: preotul însuşi să fie atras în curentul acestei Mişcări; el însuşi să fie în fruntea luptei ca un brav şi însufleţit ostaş al lui Hristos. Pe unde astfel de preoţi se pun în fruntea Oastei, pe acolo se fac adevărate minuni, ca pe vremea primilor creştini. Şi, slavă Domnului, avem în ţară destui astfel de preavrednici preoţi…

Ce ne facem însă cu ceilalţi – durere, cei mai mulţi – care nu au înţelegere pentru o astfel de Mişcare, ba încă se poartă cu ostilitate făţişă faţă de ea?

Să nu se uite că Oastea Domnului este un voluntariat de luptă creştină, deci şi conducătorii ei trebuie să fie tot voluntari.

Un frate-părinte-protopop îmi arăta un fel de statute pentru Oaste. Statutul începea aşa: În fiecare parohie, ostaşul cel dintâi şi conducătorul Oastei, trebuie să fie preotul. Trebuie apoi să se scrie, „din oficiu“, între ostaşi: cantorul, crâsnicul (paracliserul) şi comitetul parohial etc.

Foarte bine, prea cucernice părinte, i-am răspuns – dar asta ar însemna prohodul Oastei, pentru că noi suntem o ceată de voluntari, de luptători de bunăvoie contra păcatelor. A-i strânge pe aceşti voluntari cu „oficialitatea“ înseamnă a omorî Mişcarea.

Vom spune apoi că şi mirenii, care arată o râvnă deosebită în această Mişcare, pot fi conducătorii şi îndrumătorii Oastei. Distinşii noştri luptători laici, sunt tot atâţia preavrednici conducători de Oaste, de care să ne dea Domnul cât mai mulţi.

Să fim sinceri, să-i spunem răului pe nume, pentru a-l îndrepta. Foarte mulţi – cei mai mulţi dintre cei care trebuie să fie în fruntea Oastei Domnului se ţin departe de ea. De ce? Unii – să fim sinceri – pentru „sfânta“ comoditate şi tihnă. E mult mai uşor a încuia biserica după slujbă şi tu a te încuia în casă, decât să te cobori în mijlocul celor ce însetoşează după Cuvântul lui Dumnezeu. Oastea Domnului răscoleşte sufletele; ea tulbură comoditatea oamenilor şi tocmai pentru asta nu e prea plăcută.

Alţii, iarăşi, au prea multe ocupaţii lumeşti sau anumite scăderi cu care nu pot sta în fruntea unei Mişcări de primenire religioasă.

Eu văd roadele cele bune ale Oastei Domnului şi în altă parte: ea scoa-te secerătorii în ogorul Domnului, ea scoate lucrătorii în via Domnului. Ea pune în lucrare pentru Domnul poporul ca şi pe păstorii lui sufleteşti. (…)

 IV – De ce ne numim ostaşi ai Domnului?

Numirea noastră de „ostaşi ai Domnului“ nu este o noutate şi nu este o numire nouă. E o numire luată din Sfintele Scripturi. Însuşi Mântuitorul a spus că Împărăţia lui Dumnezeu este o luptă şi cei ce se luptă pun mâna pe ea (Matei 11, 12). Toate Scripturile spun că viaţa creştinului este o luptă şi numai cei ce se luptă câştigă biruinţa şi cununa.

Apostolul Pavel a spus precis: „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Tim. 2, 3).

Dar tocmai pentru asta, unii criticanţi ne mustră zicând: De ce vă numiţi „ostaşi ai Domnului“, căci doar toţi creştinii suntem ostaşi ai lui Hristos? La această ridicolă argumentare, răspunsul nostru e acesta: Da! E adevărat că toţi creştinii au primit prin botez numele de ostaşi ai lui Hristos şi au primit şi armătura Duhului Sfânt (cea de la Efeseni 6, 11-17). Marea întrebare este însă: rămas-au toţi în tabăra lui Hristos? Păstrează toţi şi se luptă toţi cu armele ce li s-au dat la botez? S-ar putea oare spune despre cei ce se înjunghie şi se omoară pe la cele cârciumi, că sunt nişte bravi ostaşi ai Domnului şi au murit în frontul Lui? S-ar putea oare spune despre cei ce se tăvălesc în toate patimile şi fărădelegile, iar de cele sufleteşti nici nu vor să audă, că sunt nişte ostaşi ai Domnului?

Da! Matricola botezaţilor este plină de ostaşi ai Domnului, dar viaţa şi lumea e plină de dezertorii acestei oştiri. Cei mai mulţi creştini sunt dezertori din tabăra Domnului. Nu spunem de la noi acest lucru. Ascultaţi ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Eu însă văd că acei ce stau sub comanda Aceluiaşi Împărat Ceresc se răscoală unul asupra altuia, se muşcă, îşi sfâşie unul altuia membrele. Cad morţii mai rău decât în război. Numele de «fraţi» este numai un sunet deşert şi eu nici nu pot afla un cântec de plângere care ar fi în stare să descrie o astfel de tragedie.

Noi, care ne numim creştini, ne înarmăm unul contra altuia, ceea ce ar trebui să facem contra duşmanului nostru al tuturor, contra diavolului. Sub conducerea generalului-diavol, ne războim unii cu alţii, în loc să ne luptăm numai contra lui. Dar noi acum nu căutăm la dânsul, ci ţintim săgeţile asupra fraţilor noştri…“

Când astfel grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur, oare s-ar putea spune că „toţi creştinii sunt ostaşi ai lui Hristos“?!

Vom spune deci răspicat: Oastea Domnului se ocupă de cei mulţi, mulţi care au dezertat din tabăra Domnului. Din ostaşi numai cu numele, noi vrem să fim şi să facem şi pe alţii ostaşi cu fapta. Noi n-am spus niciodată că numai cei înscrişi în Oaste ar fi ostaşi ai Domnului. Oastea Domnului cea mare nu constă numai dintr-o mână de oameni, căci atunci ar fi vai şi amar de creştinătate. Ostaşi ai Domnului sunt creştinii cei luptători şi biruitori; cu aceştia noi nu ne ocupăm.

Noi ne ocupăm cu dezertorii, cu întoarcerea celor apucaţi în tabăra lui Satana. Toţi cei din Oastea Domnului nu ne ruşinăm să spunem că am fost dezertori; am fost în armata diavolului, iar acum scumpul nostru Mântuitor ne-a ajutat să scăpăm de acolo şi să devenim iar ostaşii Lui. Purtăm acest nume în ciuda lui Satana şi luptăm neîncetat să-i răpim pe fraţii noştri căzuţi în prinsoarea lui. În tabăra noastră vin cei ce spun plângând că au scăpat din tabăra diavolului. (…)

V – „Noutatea“ Oastei Domnului. Vrem să trăimfrăţietatea celor dintâi creştini!

Mulţi văd în Oastea Domnului cine ştie ce „noutate“, de care unii se sperie. Ba încă alţii, atâţia şi atâţia, şoptesc că am fi şi noi o „sectă“ nouă.

Ei bine, noi vom spune că nu suntem absolut nici o noutate. Noi nu facem altceva decât încercăm să trăim viaţa şi traiul celor dintâi creştini. Căci, vai Doamne, este o prăpastie întreagă între traiul creştinilor celor dintâi şi „creştinătatea“ creştinilor de azi.

Iată ce spun Scripturile despre viaţa celor dintâi creştini:

„Şi cei ce-au primit propovăduirea – spun Scripturile – stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni… şi în toate zilele erau aşteptând cu un cuget curat în biserică şi, frângând prin case pâine, primeau hrana cu bucurie şi cu bunătatea inimii. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod, iar Domnul adăuga zi de zi la numărul lor pe cei ce se mântuiau“ (Fapte 2, 41-47).

„Mulţimea celor ce crezuseră era o inimă şi un suflet… un mare dar era peste toţi… se cutremura locul unde se rugau… şi nu era nici unul printre ei care să ducă lipsă de ceva“(Fapte 4, 31-35).

Unde se mai vede însă azi acest trai al iubirii şi înfrăţirii evanghelice? Noi, ostaşii Domnului, vrem să ne întoarcem la traiul acesta.

Noi, ostaşii Domnului, vrem să trăim Evanghelia… aşa cum au trăit-o creştinii cei dintâi. Asta-i toată „noutatea“ Oastei Domnului!

 VI – Ostaşii Domnului, se agrăiesc între olaltă „fraţi“ şi „surori“

 Noi, ostaşii Domnului, ne agrăim (ne adresăm – n. ed.) întreolaltă „fraţi“ şi „surori“. Nu este nici o noutate această agrăire. Aşa se agrăiau şi creştinii cei dintâi. Epistolele Apostolului Pavel sunt pline de „fraţi“ şi „surori“.

Apostolul Pavel se adresează credincioşilor, totdeauna, cu cuvântul „fraţilor“… „Toţi fraţii vă trimit sănătate“ (I Cor. 16, 20). „Spune sănătate fraţilor de acolo“ (I Tes. 5, 26). „Îl aştept pe Timotei cu fraţii de aici… pe Apolo l-am rugat să vină la voi cu fraţii“ (I Cor. 16, 11-12) etc.

Creştinii cei dintâi, trăiau în dragoste şi frăţietate evanghelică; de aceea agrăirea lor de „fraţi“ şi „surori“ era firească.

Însă, în curgerea vremii, această agrăire s-a stins, pentru că s-a stins şi frăţietatea dintre oameni. Azi, când te aude cineva agrăind pe un altul „frate“ şi „soră“, cască ochii mari şi te declară îndată de „pocăit“, adică sectar.

Ce zăpăceală! Ce mărturie grozavă despre „creştinătatea“ creştinilor de azi!

Când eram la ţară, am auzit odată pe doi oameni agrăindu-se la o întâlnire astfel; ce mai faci, măi George, firea-i al dr… – Bine, măi Nicolae, omoară-te Iuda! (fireşte, după aceştia nu strigă nimeni că-s „pocăiţi“).

Aici, vom spune că agrăirea noastră de „frate“ şi „sură“ se va face fără deosebire de tagmă şi ocupaţie. Şi eu, ca preot, sunt frate mai mare al fraţilor mei ostaşi, pentru că şi apostolul Pavel se numea un frate al „fraţilor creştini“. Ba chiar şi Mântuitorul spunea că „fraţii“ Lui sunt toţi cei ce păzesc Cuvintele Lui (Luca 8, 21).

Vom repeta deci: noi, ostaşii Domnului, ne agrăim întreolaltă „fraţi“ şi „surori“ şi ne silim să şi trăim această agrăire. Şi, prin viaţa şi faptele noastre, să dăm dovadă că suntem într-adevăr „fraţi“ şi „surori“.

VII – „Regimentul frăţiei“

În vechea cetate Teba, din Egipt, era un regiment aşa-numit „regi-mentul frăţiei“. Avea trei sute de soldaţi şi i se dusese faima că-i „nebiruit“.

Tăria acestui regiment stătea în dragostea şi frăţietatea celor trei sute de ostaşi, care legaseră un fel de frăţie de cruce, jurându-şi credinţă până la moarte. Mai bucuroşi ar fi murit cu toţii, decât să-şi părăsească pe vreun frate de-al lor.

Acest regiment era spaima duşmanilor. Oriunde se ivea pe câmpul de luptă, secera biruinţă.

Un astfel de „regiment al frăţiei“ trebuie să fie şi Oastea noastră, iubiţi fraţi ostaşi! Taina puterii noastre trebuie să fie dragostea şi frăţietatea dintre noi. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Să ţinem unii la alţii şi să ne iubim unii pe alţii cu dragostea şi frăţietatea primilor creştini, şi atunci Oastea noastră va fi o Oaste nebiruită şi spaima vrăjmaşului diavol.“ (…)

VIII – Rosturile naţionale ale Oastei Domnului

Oastea Domnului a luat un mare avânt. Peste o sută de mii de luptători, se află în prezent strânşi sub steagul Mântuitorului. Nu este nici un judeţ din ţară, unde Oastea Domnului să nu aibă mai mulţi sau mai puţini ostaşi. De la Nistru până la Tisa, steagurile noastre fâlfâie cu biruinţă. Suntem în plină înaintare, căci cu noi este Dumnezeu. Noi luptăm, în primul rând, pentru Împărăţia lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor. Mobilizăm suflatele la luptă contra păcatelor, contra întunericului şi contra vrăjmaşului diavol. Suntem o trâmbiţă de deşteptare, suntem un vânt de primăvară religioasă.

În rândul al doilea, noi luptăm şi pentru ţărişoara noastră cea nouă şi scumpă. Opt sute de mii de români, s-au jertfit pentru cucerirea acestei ţări. Dar, vai, avem de furcă cu un alt duşman, intern. Ne cuceresc răutăţile şi păcatele; ne biruie stări urâte şi păcătoase care trebuie odată să înceteze.

Noi vrem să cucerim a doua oară ţara aceasta, pentru Evanghelia lui Hristos.

Români din toate unghiurile ţării se întâlnesc în Domnul; se întâlnesc ca fraţi de luptă într-o Oaste ce vrea să cucerească din nou această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos.

Când, de la Nistru până la Tisa, tot românul se va hotărî împotriva păcatelor, când, de la Maramureş până la Dunăre şi Marea Neagră, tot românul se va aprinde de dorul şi de dorinţa să trăiască o viaţă după Evanghelia lui Hristos; când ţara aceasta se va umple de fronturi şi de ostaşi hotărâţi de luptă împotriva păcatelor, când vom cuceri a doua oară această ţară, pentru Evanghelia lui Hristos, atunci, şi numai atunci, am asigurat pe veci viitorul acestei ţări şi al acestui neam.

O, cum s-ar schimba, ca prin minune, stările din ţara noastră, dacă oamenii din ea s-ar hotărî pentru Iisus Hristos! Când şi miniştrii, când şi slujbaşii, când şi plugarii şi cărturarii, când şi săracii şi bogaţii, şi cei învăţaţi şi cei neînvăţaţi, s-ar hotărî cu toţi să trăiască şi să lucreze aşa cum spune Evanghelia – atunci, îndată s-ar face ţara noastră cea nouă un Canaan dulce şi plăcut.

Am desprins aceste câteva idei măreţe – unice în istoria Bisericii noastre, în ultima vreme – ce fac parte din comorile noastre naţionale şi creştineşti care, dezgropate şi valorificate, ne pot ajuta la formarea omului cel nou.Prin prezentul capitol despre viaţa acestui mare om al lui Dumnezeu, nu am vrut să scoatem în evidenţă marele număr de cărţi, reviste sau pagini scrise de el, ci calitatea muncii sale – dovada vie că, în tot ce a făcut, era limpede şi dulce călăuzirea cerească şi că lucra împreună cu Dumnezeu, sub directa Lui cercetare, călăuzit de Sfântul Duh, mărtu-risindu-L înflăcărat pe Iisus cel Răstignit, singurul Nume în care ne putem mântui.

O altă dovadă a calităţii muncii lui, o constituie mulţimea sufletelor pe care a reuşit să le ducă până la Golgota şi să le aplece sub Crucea însângerată a Mântuitorului.

Toate cărţile, toate revistele şi articolele lui, au fost pline de duioşie, udate de lacrimi şi stropite de sânge. De aceea a reuşit să aducă un aşa bogat rod de pe un ogor aşa de înţelenit.

Nimeni altul nu a mai reuşit aşa ca el să înmoaie inimile, să umple bisericile, să pună în gura poporului o cântare nouă şi să facă să răsune, spre Slava celui Veşnic, astăzi – întreg cuprinsul ţării noastre scumpe, iar mâine – a noastră „dorită Patrie-a iubirii“.

Părintele Iosif a fost un neînfricat stegar al lui Hristos cel Răstignit, înălţând pe toate fronturile, cu un neîntrecut curaj, pe Iisus cel Răstignit, ca odinioară Moise – şarpele în pustie. Învăluit sau ascuns lângă steag, ţinându-se mereu în umbra lui şi înălţându-l – pentru ca Hristos, Cel Care ne-a mântuit, să fie înălţat, cunoscut şi iubit, nu chipul nostru – a înrolat sute de mii de ostaşi, care, cu o inimă înnoită prin Jertfa Crucii, au lărgit fronturile de luptă împotriva păcatului spre a aduce întreaga Românie la Hristos.

Astfel, stabileşte şi comandă, în acest scop, cruciuliţele pe care apoi, fraţii, în urma unei „declaraţii-jurământ“, aveau dreptul să le poarte.

Iată precizările părintelui, pe care le-am extras din aceeaşi lucrare, «Ce este Oastea Domnului?», pag. 78:

IX – Medalia (cruciuliţa) Oastei

Pentru cei intraţi în Oastea Domnului avem şi un fel de medalie, al cărei chip îl dăm alături. E un fel de semn al celor intraţi în Oastea Domnului.

Semnul acesta are multe înţelesuri. El are forma Sfintei Cruci, întrucât lupta noastră se reazemă pe Jertfa Crucii, adică pe darul şi pe puterea ce ies din Jertfa Crucii de pe Golgota. Hotărârea aceasta este, şi trebuie să fie, o hotărâre cu Hristos, împotriva păcatelor şi pentru o viaţă nouă.

Pe medalie sunt scrise cuvintele Apostolului Pavel: „Iar tu te luptă şi suferă ca un bun ostaş al lui Hristos“ (II Tim. 2, 3). Înţelesul acestor cuvinte se află tâlcuit pe larg în cartea aceasta. Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă de luptă. Viaţa noastră trebuie să se încheie cu cuvintele Apostolului Pavel: „Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii pe care Domnul îmi va da-o în Ziua Aceea, El, Dreptul Judecător“ (II Tim. 4, 7-8).

Medalia s-a făcut la Viena din material ce nu-şi pierde culoarea (email).

Ţinem să spunem că medalia nu este obligatorie. Ţinem să spunem că şi fără medalie poate fi cineva un bun ostaş al lui Hristos. Folosim medalia să putem atrage şi prin ea, pe alţii în fronturile mântuirii sufleteşti. Alături de medalie trebuie să strălucească în lume, mai ales, faptele noastre cele bune.

 Cei ce vor să aibă medalia trebuie însă să facă un fel de declaraţie sufletească. Şi iată de ce: între cei înscrişi în Oaste, avem şi foarte mulţi dezertori. E şi firesc să fie aşa, căci şi între cei doisprezece Apostoli s-a aflat un Iuda. Astă-vară, am văzut într-un sat un astfel de dezertor care mersese cu medalia pe piept la… joc. Spre a împiedica astfel de lucruri, cerem un fel de declaraţie sufletească de la cei ce vor să o poarte. Nu cerem în această declaraţie să pună omul jurământ că va ţinea regulile Oastei. Îi cerem însă jurământul că, îndată ce va dezerta din rândul nostru şi va părăsi regulile noastre, nu va mai purta nici medalia, nici numele de ostaş al lui Hristos. Noi n-avem lipsă de ostaşi mulţi, mai bine puţini şi dospiţi, căci „puţin aluat dospeşte toată frământătura“. Dăm mai jos această declaraţie sufletească.

Cei ce vor să aibă medalia vor citi declaraţia sufletească de mai jos, şi anume: unde Oastea are îndrumător, o va citi în faţa îndrumătorului Oastei; unde sunt numai ostaşi singuratici, se va citi în faţa lor; iar unde nu sunt ostaşi, noul ostaş o va citi în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei sale.

Semnul cruciuliţei e foarte potrivit şi pe timp de călătorie, prin trenuri, pe la târguri etc…; fraţii care poartă acelaşi semn, se vor recunoaşte îndată şi se vor bucura în Domnul.

X – Declaraţie sufletească:

Eu, ostaşul Domnului, (numele şi prenumele), voind a purta cruciuliţa (medalia) făcută pentru cei din Oastea Domnului, făgăduiesc că o voi purta cu cinste, luptând din toate puterile mele să împlinesc regulile ostăşiei Domnului, pe care le-am citit în cartea despre Oaste. La cazul că aş dezerta din această ostăşie, adică m-aş întoarce iarăşi la purtările şi patimile cele rele ce le-am avut şi m-aş purta făţiş în contră cu regulile celor intraţi în armata Domnului, pentru acest caz pun făgăduinţă în faţa Crucii Mântuitorului că nu voi mai purta nici medalia, nici numirea de ostaş al Domnului.

Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

XI – Creaţia şi creatorul ei

Nici o creaţie nu poate fi despărţită de creatorul ei.

Nici universul nu poate fi nici explicat şi nici înţeles fără de Creatorul lui, Care este Dumnezeu.

Nici ziua nu poate fi înţeleasă fără de soare, nici noaptea fără de întuneric, lună şi stele.

Nici numele scumpei noastre ţări nu poate fi despărţit de numele lui Ştefan, Mihai, Brâncoveanu, Bălcescu sau Iancu.

Nici cel al literaturii, de al lui Coşbuc, Eminescu sau Creangă.

Nici marile noastre înfăptuiri naţionale, fără de Plevna, Mărăşeşti sau Păuliş.

Aşa după cum nici Oastea Domnului – acest suflu de viaţă nouă, duhovnicească, ce a înviorat şi înviorează permanent sufletele din Biserica noastră strămoşească – nu poate fi înţeles fără numele Părintelui Iosif Trifa.

După cum nu poate fi înţeles creştinismul fără de Hristos, fără Apostolii Săi şi fără martirii, mucenicii şi Sfinţii Părinţi, îngropaţi în temeliile lui.

[1] Ca întotdeauna, bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu o iau înaintea dreptăţii Lui. Astfel prin ridi­- carea caterisirii Părintelui Iosif Trifa şi a reabilitării memoriei sale în 1990 de către Sfântul Sinod al B.O.R., opera despre care am vorbit mai sus reintră în circuitul normal al cărţii religioase ortodoxe, împli­nindu-şi adevărata ei misiune evanghelică. Este cea mai bună şi oportună replică dată cărţii de import care vrea să submineze, în numele libertăţii de expresie, fundamentele credinţei noastre bune şi străbune.

PROFETUL VREMILOR NOASTRE, vol. 1 –  ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998