Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home URIM ŞI TUMIM

URIM ŞI TUMIM

URIM ŞI TUMIM

Pieptarul

Cuvântul Domnului din Exod 28, 15 spune aşa:

„Să faci apoi pieptarul judecăţii, lucrat cu măiestrie, să-l faci din aceeaşi lucrătură ca efodul; să-l faci de aur, de fir albastru, purpuriu şi cărămiziu şi de in subţire răsucit“.

Acest obiect făcea parte din îmbrăcămintea Marelui preot, pe care acesta îl îmbrăca atunci când intra în lăcaşul Domnului.

În el trebuia să fie o ţesătură cu patru rânduri de pietre scumpe, câte trei în fiecare rând, deci douăsprezece, după numărul şi numele fiilor lui Israel.

În fiecare piatră era săpat ca o pecete numele unuia dintre cei doisprezece fii.

Când va intra Aaron în sfântul lăcaş, va purta pe inima lui numele fiilor lui Israel săpate pe pieptarul judecăţii, ca să păstreze totdeauna aducerea aminte de ei înaintea Domnului.

„…Să pui pe pieptarul judecăţii Urim şi Tumim, care să fie pe inima lui Aaron, când se va înfăţişa el înaintea Domnului. Astfel Aaron va purta necurmat pe inima lui judecata copiilor lui Israel, când se va înfăţişa înaintea Domnului“ (Exod 28, 30).

Într-una din cântările Oastei se spune că „chiar şi unul de-ar fi lipsă, ceru-ntreg ar aştepta“.

Hristos în Tatăl este numai în desăvârşită unitate cu toţi cei daţi de Tatăl Lui spre ispăşire, nici unul lipsă (Ioan 17, 12).

Dumnezeu, în casa lui de slavă, nu este ca un sihastru-n peşteră. Ci El e una în Fiul, precum e Fiul una în Tatăl, şi întreg şi împreună cu toţi cei daţi Lui de către Tatăl spre mântuire, realizând astfel unitatea, spre a cunoaşte lumea că Hristos este Trimisul, Care va desăvârşi lucrarea unităţii prin iubire până la suprema formă a ei – jertfa.

Urim şi Tumim, lumină şi desăvârşire, sunt ceea ce pretinde prezenţa Lui, spre a putea răspunde justificatelor întrebări.

Dumnezeu răspundea – atunci – marilor întrebări prin Urim şi Tumim, pentru că răspundea divinelor cerinţe, pretenţiei supreme: unitatea simbolizată de prezenţa tuturor celor „doisprezece“ de pe pieptar.

Moţiunea din 12 septembrie 1937 este o reflectare a desăvârşitei unităţi exprimată de punctul de vedere comun al întregii frăţietăţi.

Pentru că şi Părintele Iosif era în desăvârşită, duioasă şi sfântă unitate cu întreaga frăţietate a Oastei Domnului, primise şi el, în urma Moţiunii, un răspuns ca şi al Domnului său: crucea.

Din Moţiune se desprind trei elemente esenţiale, cu o permanentă viabilitate şi valabilitate pentru Lucrarea Oastei Domnului, şi anume:

  1. Adeziunea unanimă a întregii frăţietăţi la punctul de vedere al Părintelui Iosif;
  2. Ultima dorinţă a Părintelui Iosif, deci ultimul lui cuvânt testamentar;
  3. Răspunsul Domnului.

Ce, vi se pare curios faptul că cererilor din Ghetsimani – „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi…“ (Matei 26, 39) – botezate cu sudori de sânge, cu durere şi cu lacrimi li s-a dat drept răspuns grelele şi nemiloasele lovituri de ciocan, în piroanele care Îl ţintuiau pe Hristos pe cruce? Acesta nu era oare răspunsul lui Dumnezeu?

Răspunsul Lui, noi nu l-am putut înţelege atunci când ni l-a dat. Dar l‑am înţeles mai târziu.

Atunci când cererea noastră întruneşte condiţiile „Urim“ şi „Tumim“, El răspunde.

Ne închinăm în faţa răspunsului de sus şi-L binecuvântăm pe Cel ce deschide şi nimeni nu va închide. Pe Cel ce închide şi nimeni nu va deschide, singurul Care ia decizii cu valabilitate eternă, ce nu se pot comenta.

Prin acceptul Crucii, a fost posibilă învierea, biruinţa şi cântarea din cea de-a a tria zi, precum prin acceptul bobului de grâu din toamnă de a se jertfi se face posibilă în primăvară ivirea firicelului firav ce-n vară devine spicul plin legănat în soare şi-n lumină. Asemeni Sfântului Ioan Gură de Aur care abia în cea de-a treizeci şi una primăvară – prin voia lui Dumnezeu – străpunge gheţarii şi răsare şi el biruitor în soare, în lumină şi-n căldură, devenind apoi spic şi anaforă ca şi Hristosul său, săturând mulţimi şi generaţii.

Am văzut undeva un tablou cu Domnul Iisus îngenuncheat, în noaptea de pe urmă, pe o piatră din Ghetsimani.

Era o noapte-nvolburată: norii negri stăpâneau cuprinsul, iar întunericul părea de plumb.

În spate însă, undeva departe, o cruce – uşoară ca fulgul de lumină, la vedere, dar poate mai grea ca plumbul lumii întregi – ţesută din fire de fulger şi de cer, înfrunta întunericul, făcându-şi loc prin beznă. Întreg tabloul era predominat de o rază de lumină şi de lumina crucii venind de sus…

La toate hotarele marilor răscruci, numai crucea a rezolvat problemele. Rostul apariţiei ei, ca răspuns la întrebările ivite, e cel mai greu de înţeles şi cel mai greu de acceptat.

Numai prezenţa crucii pe parcursul istoriei creştinismului a rezolvat problemele ce stăteau blocate ca nişte lacăte uriaşe sub care zăceau popoare şi conştiinţe.

Numai această cheie fermecată a rezolvat problema omenirii ce zăcea sub uriaşul şi greul lacăt al osândei, din pricina păcatelor.

Aşa am înţeles-o şi noi, oferită de Tatăl, în rezolvarea conflictului de la Oas­te. Şi această înţelegere o dăm şi impasului în care a ajuns creştinătatea de azi.

Sămânţa însă trebuie să moară. Se cerea jertfă. Jertfa Crucii!

Priviţi însă peste douăzeci de veacuri rodul acceptării Crucii: iadul devastat, problema mântuirii lumii întregi rezolvată şi cerul populat cu cei spălaţi cu sângele crucii lui Iisus de pe Golgota.

Priviţi peste numai o jumătate de veac roadele acceptării Crucii, ca răspuns Moţiunii: aproximativ un milion de suflete răscumpărate prin Sângele Crucii lui Hristos, propovăduit de Oastea Domnului.

Şi nu-i departe ziua când aşa va fi şi-n cazul Părintelui Iosif Trifa şi al Oastei Domnului, precum a fost şi în cel al Sfântului Ioan Gură de Aur. Prin hotărârea, prin înţelepciunea şi prin căldura dragostei dumnezeieşti, şi gheţarii nedreptei osânde vor fi străpunşi şi topiţi, răsărind în holde cu spicul plin şi în cântecele biruinţei şi ale învierii.[1] Căci şi acest bob a rezistat iernilor oficiale şi atee, fiindcă şi el – la semănat – a fost tratat cu lacrimi şi cu sânge.

[1] Într-adevăr, a venit, după mai bine de cincizeci de ani, şi ziua dreptăţii pentru marele nedreptăţit, preotul Iosif Trifa. Răsturnarea regimului ateu, în decembrie 1989, a oferit prilejul atât de mult aşteptat ca, în şedinţa din data de 28 septembrie 1990 Sfântul Sinod al B. O. R. să-şi spună din nou cuvântul în privinţa întemeietorului pământesc al Oastei Domnului. Astfel, se rejudecă procesul şi, în urma documentele prezentate, se revine asupra nedreptei sentinţe din 1935, dispunându-se ridicarea  pedepsei caterisirii şi reabilitarea memoriei preotului Iosif Trifa. Este un act de dreptate ce face o deosebită cinste Bisericii lui Hristos, mărturisitoarea Adevărului. (N. ed.)

din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *