Lucrarea Duhului Sfânt este o taină deschisă tuturor; o taina ce stă la îndemâna tuturor. Vântul cel ceresc suflă peste viaţa tuturor.
Vom spune însă că, pentru primirea acestui dar, se cere şi partea noastră de contribuţie; se cere să fim pregătiţi pentru această suflare cerească; să o aşteptăm, să o cerem şi să o folosim. E adevărat că „Vântul Duhului Sfânt unde voieşte suflă”, dar pentru primirea Lui se cere şi colaborarea noastră.
Ce pildă minunată ne poate fi, în privinţa asta, barca şi corabia cu pânze. Cei ce călătoresc cu bărcile pe mare stau totdeauna gata pentru vântul cel prielnic. Bărcile lor stau în aşteptare, cu toate pânzele întinse gata de plecare. Iar când începe a bate vântul, ele se mişcă, ele plutesc şi alunecă pe întinsul apelor, de parcă sunt nişte fiinţe vii.
Aşa e şi corabia vieţii noastre. Ea stă pe loc câtă vreme nu suflă Vântul Duhului Sfânt; dar înaintează cu putere când are vânt prielnic.
Ce frumos şi ce repede înaintează pe întinsul apelor mării o corabie cu pânze, când are vânt potrivit!
Ce minunat înaintează şi corabia noastră pe marea vieţii, când în pânzele ei bate Vântul cel ceresc al Duhului Sfânt!
Fără vânt potrivit, corabia cu pânze nu poate face nimic – dar nici vântul nu poate face nimic câtă vreme pânzele corăbiei nu sunt în ordine.
La lucrarea Duhului Sfânt se cere şi colaborarea noastră.
În zadar suflă vântul, dacă bărcile nu-l aşteaptă cu pânzele întinse. În zadar suflă Vântului Duhului Sfânt, dacă pânzele vieţii noastre – credinţa, căinţa, rugăciunea etc. -nu sunt întinse.
Şi iarăşi, poate vântul sufla cât de tare, barca stă pe loc câtă vreme este ancorată (legată) la ţărm.
Poate sufla Vântul cel ceresc cât de tare, corabia noastră stă pe loc, câtă vreme noi stăm legaţi în patimi şi păcate de care nu vrem să ne dezbărăm!
Poate sufla vântul cât îi place, câtă vreme marinarul doarme cu barca ancorată de ţărm!
Poate sufla Vântul cel ceresc cât îi place, câtă vreme omul doarme la birt şi se tăvăleşte ca porcul în mocirla tuturor patimilor şi fărădelegilor!
Tot aşa se întâmplă şi când pânzele sunt slabe şi găurite. Peste o barcă cu pânzele găurite poate să tot sufle vântul, căci n-o poate mişca din loc. Tot aşa e şi cu Duhul Sfânt.
„Că precum vântul – zice Sf. Ioan Gură de Aur – când bate într-o corabie cu pânzele sparte şi găurite, nu poate lucra cum se cade, tot aşa şi Duhul nu poate lucra într-un suflet, aşa zicând, găurit de păcate.
Dacă noi vom ţine întinsă bine pânza din toate părţile, desigur că va primi bine puterea Duhului, adică va fi bine purtată spre limanul mântuirii. Deci dacă voim a călători cu toată înlesnirea şi fără primejdii, trebuie a întinde bine pânzele. Să ne fie curate pânzele şi neînvechite «căci cel ce se învecheşte şi îmbătrâneşte aproape este de pieire» (Evrei 8, 13). Să nu fie găurite, ca nu cumva să facă nefolositoare puterea (energia) Duhului Sfânt. «Omul cel lumesc nu primeşte cele ce sunt ale Duhului» (I Cor. 2, 14). Că precum pânza păianjenului nu ar putea să se împotrivească iuţimii vântului, tot aşa şi un suflet lumesc nu va putea primi vreodată harul Duhului Sfânt. Căci pânzele unei astfel de corăbii numai la vedere poate mai păstrează o unire, o legătură între dânsele, în realitate însă sunt lipsite de orice putere”.
O, ce lucruri minunate face Vântul cel ceresc când întâlneşte o corabie – o viaţă sufletească – cu toate pânzele întinse. Un astfel de suflet înaintează şi creşte în cele duhovniceşti, văzând cu ochii.
În Oastea Domnului avem câţiva care au învăţat a citi în câteva luni – şi azi grăiesc din Scripturi de parcă ar fi fost tot la şcoală.
„Că, precum corabia – zice Sf. Ioan Gură de Aur – care pluteşte pe un vânt prielnic, nu poate fi nici împiedicată, nici scufundată, ci încă procură călătorilor privelişte plăcută şi nu-i sileşte a vâsli şi-i scapă de frică – tot aşa şi sufletul întărit de Duhul Sfânt pluteşte liniştit peste valurile vieţii şi calea ce duce la ceruri o brăzdează mai puternic decât corabia, ca şi cea ce nu de vânt este împinsă, ci de însuşi Duhul Sfânt.”
Rugăciune
Duhule Sfinte, preabinecuvântat Vânt ceresc!
Eu Te rog suflă şi peste corăbioara vieţii mele! Eu Te rog suflă mai întâi cu înnoire peste pânzele bărcii!
Căci toate pânzele mele sunt găurite de păcat. Şi toată truda mea să le peticesc este zadarnică. Vântul Tău poate prinde numai într-o pânză nouă, într-o viaţă nouă. Eu sunt o pânză slabă de păianjen.
Dă-mi, Duhule Sfinte, pânzele cele noi, pânzele cele albe şi curate, ca să pot prinde suflarea Ta şi să pot înainta spre ţărmul mântuirii.
Barca vieţii mele stă gata, cu toate pânzele întinse. O, Vino, preabinecuvântat Vânt ceresc, şi suflă în ele ca să pot ajunge cât mai curând în Portul Veşniciei! Amin.
Părintele Iosif Trifa
din volumul „Vântul cel ceresc”