Şi, când S-a apropiat, văzând cetatea (Ierusalimul), a plâns pentru ea, zicând:
Dacă ai fi cunoscut şi tu, în ziua aceasta, cele ce sunt spre pacea ta! Dar acum ascunse sunt de ochii tăi.
Căci vor veni zile peste tine când duşmanii tăi vor săpa şanţ în jurul tău şi te vor împresura, şi te vor strâmtora din toate părţile.
Şi te vor face una cu pământul, şi pe fiii tăi care sunt în tine, şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că nu ai cunoscut vremea cercetării tale… (Luca 19, 41-44)
Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit. Iată, casa voastră vi se lasă pustie. (Matei 23, 37-38)
De două ori ne spun evangheliile că a plâns Mân¬tuitorul. O dată când a mers să învie pe Lazăr cel mort şi când a văzut pe Maria plângând şi pe iudeii care veniseră cu ea, încât S-a tulburat întru Sine „şi a lăcrimat“ (Ioan 11, 35).
Altădată a plâns asupra Ierusalimului, precum spune evanghelia de mai sus. De ce a plâns Iisus cetatea Ierusalimului? Pentru că aceasta n-a voit să primească învăţăturile Lui, n-a voit să primească lumina, pacea, viaţa şi mântuirea pe care le adusese Mântuitorul în lume. Eu spre aceasta am venit în lume, zicea Mântuitorul, „ca să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea, şi celor orbilor vederea; să slobozesc pe cei apăsaţi“ (Luca 4, 18), ca să dau „poporului cunoştinţa mântuirii“ şi să luminez „pe cei care şed în întuneric şi în umbra morţii“ (Luca 1, 77 şi 79). Dar Ierusalimul n-a vrut să primească aceste lucruri ca să aibă „pace“ şi mântuire. Mântuitorul a stăruit neîncetat să aducă la mântuire poporul evreu din Ierusalim, dar el n a vrut să primească mântuirea, iar Dumnezeu nu pune şi nu impune mântuire cu puterea. De aceea zicea Iisus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să vă aduc la mântuire, dar voi n-aţi vrut“. Dumnezeu pune înaintea omului mântuirea şi îl îmbie cu ea; mai mult nu poate face, căci atunci mântuirea ar fi un lucru impus, pentru care omul n-ar avea nici merit, nici răspundere.
Mântuitorul Şi-a făcut toată datoria faţă de Ierusalim şi faţă de mântuirea poporului din cetate. Atunci de ce plânge Mântuitorul? Plânge pentru că mare şi nemărginită este durerea Lui pentru sufletele pierdute. Mântuitorul n-a plâns pentru dărâmarea zidurilor de piatră ale Ierusalimului, ci a plâns pentru dărâmarea şi pieirea sufletelor din cetate. O, câtă dragoste şi câtă durere este în lacrimile ce le-a vărsat Mântuitorul pentru cetatea Ierusalimului! Dar nu numai dragoste şi durere, ci şi învăţătură este în aceste lacrimi.
Să luăm aminte că şi noi avem o cetate sufletească. Şi noi avem un Ierusalim sufletesc căruia Mântuitorul îi tot predică şi pe care îl tot cheamă la mântuire. Dar, de cele mai multe ori, cetatea sufletului nostru nu-L ascultă pe Mântuitorul şi nu primeşte predica Lui. Ca şi oarecând Ierusalimul, cetatea sufletului tău, iubite cititorule, nu-L ascultă pe Domnul şi nu primeşte mântuirea. Cetatea sufletului tău nu L-a primit pe Domnul şi de aceea n-are pace. Cetatea sufletului tău merge spre dărâmare. Vrăjmaşul diavol a împresurat-o, a făcut şanţ împrejurul ei, a dat atac cu ispitele şi a străbătut înăuntru. N-ai primit pe Mântuitorul şi de aceea pietrele credinţii se huluie, cetatea trosneşte din temelie şi Mântuitorul plânge.
Da, da, iubite frate, Mântuitorul plânge, pentru că mare şi nemărginită este dragostea Lui faţă de noi. Mântuitorul plânge pentru sufletul tău şi al meu, pentru pieirea ta şi a mea, pentru nepăsarea mea şi a ta. O, ce lucru măreţ şi înfiorător este acesta: Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru tine şi pentru mine, pentru sufletul meu şi al tău. Mântuitorul n-a plâns în vremea înfricoşatelor patimi, n-a plâns când L-au pălmuit şi L-au batjocorit, n-a plâns când L-au bătut, n-a plâns când cuiele au pătruns sfintele Sale mâini şi picioare, n-a plâns când sângele curgea şiroaie din rănile Sale şi sudori de sânge picurau de pe fruntea Lui, dar, iată, a plâns pentru pieirea sufletească a Ierusalimului şi plânge azi pentru sufletele pierdute. O, ce lucru scump şi nepreţuit poate fi un suflet şi mântuirea lui când Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, plânge pentru pierderea lui! Auzi tu, dragă cititorule? Mântuitorul plânge pentru un suflet pierdut, şi tu cu atâta uşurinţă îţi prăpădeşti sufletul. Mântuitorul plânge pentru pieirea sufletului tău, şi tu stai liniştit în păcate? Şi tu îţi omori sufletul cu toată liniştea?
Fie ca măcar lacrimile Domnului să te înfioreze şi să te înveţe ce lucru scump este sufletul tău şi mântuirea lui.
Părintele Iosif Trifa
din “Adânciri în Evanghelia Mântuitorului“
