O vorbire a fratelui Traian Dorz de la adunarea de la Simeria – 23 august 1969
(…) Care vor trece dincolo de ultima zi, din cartea Apocalipsei. Căci după cum a fost o zi, o seară şi o dimineaţă, ziua întâi, aşa va fi o seară a zilei celei din urmă, după care va urma dimineaţa veşniciei.
În Hristos au fost făcute timpurile, adică veacurile. Şi tot ceea ce a fost odată început cu ele se va sfârşi odată cu ele. Dar în Hristos Domnul nostru, cel ce primeşte adevărul va trece dincolo în veşnicie, căci şi noi suntem veşnici. Am fost în Dumnezeu înainte de a fi cu timpul şi vom ajunge iarăşi în El după ce nu vom mai fi ceea ce se pare a fi cu timpul. Şi pentru această viaţă care este veşnică şi care nu sfârşeşte odată cu moartea, Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă să ne pregătim de aici. Şi pentru ca să ne pregătim bine, trebuie să începem de la început bine. Şi cel dintâi început bun este acela când sufletul se uneşte cu Hristos şi se hotărăşte şi porneşte mai departe pe calea lui Dumnezeu.
Fericit este acela care, în primii şapte ani din viaţă, are o mamă credincioasă.
Fericit este apoi acela care, în ai doilea şapte ani din viaţă, are un învăţător credincios.
Apoi în ai treilea şapte ani din viaţă are un frate credincios, apropiat de el. Şi după aceea un soţ credincios.
Toate aceste lucruri nu ni le poate da decât Hristos. O mamă credincioasă nu ne-o poate da decât Hristos. Dacă am avut o mamă credincioasă, aceasta Hristos ne-a dat-o. Dacă am avut un tată credincios, acesta a fost un dar de la Hristos. Dacă am avut un învăţător credincios, un îndrumător credincios, acesta este un dar şi mai mare de la Hristos. Dacă avem un prieten şi fraţi credincioşi, nu numai unul, ci sute şi mii, acesta este un dar nespus de mare. Şi, la vremea potrivită, dacă cerem cu credinţă şi aşteptăm cu răbdare, Dumnezeu ne va pregăti şi ne va da şi un soţ sau o soţie credincioasă.
Dar toate acestea vin numai din mâna Lui. Şi toate acestea El le dă cu mână largă aceluia care plăteşte pentru ele un preţ de rugăciuni şi de ascultare, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu.
În cartea Domnului avem nenumărate pilde spre care trebuie să privim. Pilde de tineri credincioşi şi pilde de tineri necredincioşi. Pilde de mame credincioase şi pilde de mame necredincioase. Pilde de taţi credincioşi şi necredincioşi, de prieteni, de soţii şi de soţi credincioşi sau necredincioşi.
E un mare har de la Dumnezeu să avem o mamă credincioasă, un învăţător credincios, un frate credincios, un soţ credincios. Dar e şi mai mare binecuvântare de la Dumnezeu dacă ştim, avându-le, să le preţuim cu adevărat.
În Cuvântul lui Dumnezeu care este cartea vieţii – pentru că acolo este arătat cum se desfăşoară viaţa şi cum sfârşeşte viaţa celui credincios şi a celui necredincios –, noi avem o mulţime de pilde la care e bine să luăm seama încă de la început. Sunt tineri credincioşi, cum a fost Isaac, cum a fost Iacov, cum a fost Iosif, cum a fost Beniamin, cum a fost Ionatan, cum a fost David, cum a fost fiica lui Iefta, cum a fost Rebeca, cum a fost Rahela sau pildele celelalte din Vechiul Testament. Dar şi mai minunate sunt pildele din Noul Testament, ca Maica Domnului, care a fost acea sfântă şi unică fecioară, binecuvântată în veci şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea tuturor popoarelor, pildă de credincioşie şi de sfinţenie, la care trebuie să privim cu toţii, totdeauna plini de un sfânt respect şi de o sfântă admiraţie, de o sfântă dorinţă să urmăm într‑adevăr pilda ei.
În Cartea lui Dumnezeu sunt descrise amănunţit vieţile acestor sfinte suflete, sfinte vase alese înaintea lui Dumnezeu, la care privind şi la care meditând, sufletul nostru va găsi totdeauna putere şi îndemn să trăiască o viaţă sfântă şi curată. Ne adresăm îndeosebi copiilor noştri şi urmaşilor noştri, tineri şi tinere, pe care Dumnezeu i-a pregătit din mai fragedă tinereţe de cum ne-a pregătit pe noi, pentru slujba Lui cea sfântă. Ei au avut un dar şi un har mult mai mare decât noi. Noi n-am avut părinţi care să ne împreune mânuţele de la leagăn, să ne aducă aminte de numele scump al Domnului Iisus. Noi n-am avut toţi mame care, aplecate peste leagănul nostru, să se roage fierbinte să fim crescuţi în credinţă şi în dragostea lui Dumnezeu. Noi n-am avut toţi totdeauna părinţi care să ne înveţe şi, împreună cu noi îngenunchind la picioarele Domnului, să ne călăuzească inima şi gândurile spre Cuvântul lui Dumnezeu.
Dar Domnul a fost bun şi îndurarea Lui a făcut să umple altcineva locul gol rămas în îndrumarea noastră din copilărie. Însă mulţi dintre cei care stau acum aici au avut astfel de mame, au avut astfel de taţi.
Dumnezeu să binecuvânteze până în vecii vecilor pe orice binefăcător. Lumea a avut mulţi binefăcători; omenirea a avut foarte mulţi binefăcători, dar cei mai mari binefăcători au fost aceia care i L-au adus pe Hristos. Unii au adus mijloace tehnice, ca să-şi uşureze viaţa. Alţii au inventat medicamente, să le uşureze boala. Alţii au găsit alte mijloace… Dar cei care le-au făcut cel mai mare bine oamenilor au fost aceia care le-au adus pe Hristos şi Cuvântul Său cel sfânt.
Şi noi avem foarte mulţi binefăcători în viaţa noastră. Mulţi se îngrijesc de pâinea noastră, mulţi se îngrijesc de educaţia noastră, mulţi se îngrijesc de hrana noastră, de îmbrăcămintea noastră, de adăpostul nostru. Dar cei mai mari binefăcători sunt aceia care îngrijesc de sufletele noastre. Pentru că fără Hristos în zadar avem case mari, în zadar avem educaţie aleasă, în zadar avem pâine albă, în zadar avem toate mijloacele. Fără Hristos nu se alege din ele decât nenorocire pentru noi şi pentru alţii.
Vedem ce se întâmplă cu cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi cu cei care nu ascultă cu respect de Cuvântul Său cel sfânt şi de tot ceea ce porunceşte Dumnezeu să fie între om şi om, între om şi El. Dar cei care ascultă de Dumnezeu vor fi totdeauna, în orice loc ar fi, un model de viaţă, un model de credinţă, un model de hărnicie, un model de ascultare. Astfel de oameni vrea Hristos să crească în poporul nostru. Şi de aceea bunătatea lui Dumnezeu ne-a rânduit această sfântă Lucrare prin care şi noi, şi copiii noştri să putem ajunge la o astfel de viaţă în care să facem cinste lui Dumnezeu şi bine semenilor noştri.
La pildele înaintaşilor noştri privind, sufletele noastre totdeauna capătă putere şi îndemn în orice moment, în orice împrejurare ne găsim.
În toate vremurile au fost şi îndemnuri rele, şi îndemnuri bune. Şi oameni care au călăuzit sufletele spre Hristos, şi oameni care i-au îndemnat spre păcat. În toate vremurile Dumnezeu a îngăduit să fie şi virtuţi, pentru că, în îngăduinţa Lui, au fost lăsate pe pământ şi încercările prin care, trecând, cel credincios să se dovedească vrednic. Şi astăzi e tot aşa. Şi până la sfârşitul veacurilor va fi tot aşa. În orice condiţii şi în orice loc ar fi ajuns, omul va putea face şi bine, şi rău, depinde de voinţa lui. În orice împrejurare ar fi pus, omul poate fi şi biruitor, şi biruit; depinde de voinţa lui. În orice stare ar fi, omul poate fi ori credincios, ori necredincios; depinde de voinţa lui. Pentru că în această luptă dintre rău şi bine a rânduit Dumnezeu să se dovedească cei care sunt vrednici şi cei care sunt nevrednici.
În această luptă cu ispitele, în această luptă pentru dobândirea virtuţilor se dovedeşte fiecare şi ajunge fiecare să vadă în ce măsură poate, prin lupta şi prin voinţa lui, să realizeze ceea ce este bine, ca să ajungă să dobândească mântuirea sufletului său. Căci mântuirea sufletului nostru nu este singură. Noi nu ne putem mântui niciodată singuri. Nu putem spune: „Ce-mi pasă de fratele?” sau: „Ce-mi pasă de semenul meu?”, că dacă el se pierde lângă mine, pe mine aceasta nu mă lasă nevinovat. Dacă lângă mine se pierde un suflet, în mare parte şi de multe ori, acest suflet va fi cerut odată din mâna mea de către Dumnezeu. Pentru că fiecare dintre noi trebuie să simţim apropiere faţă de semenul nostru, să simţim datorie faţă de semenul nostru, să simţim răspundere faţă de bunul mers al semenului nostru şi al societăţii în mijlocul căreia trăim.
Hristos a vrut – şi sfântul Său Cuvânt ne îndeamnă – să ne dăm toate silinţele ca noi, în mijlocul frământăturii în care suntem aşezaţi, să fim un aluat bun, care să dospească o frământătură bună, spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor noştri. Creştem şi împreună cu noi cresc alţii. Cum alţii ne-au crescut pe noi, şi noi trebuie să-i creştem pe alţii.
Suntem într-o înlănţuire. Veriga cea dintâi a început în cartea Facerii; veriga cea din urmă din lanţul acesta se va sfârşi în Apocalipsa. Noi am primit Cuvântul lui Dumnezeu de la alţii, la rândul nostru, trebuie să-l lăsăm altora. Şi, cum noi am avut înaintaşi aşa de binecuvântaţi şi de credincioşi care cu atâtea jertfe şi cu atâtea lupte ne-au păstrat Cuvântul lui Dumnezeu, şi noi trebuie să fim vrednici de înaintaşii noştri şi de urmaşii noştri, pentru ca să le lăsăm nu numai Cuvântul sfânt, ci mai ales cuvântul trăit şi împlinit în viaţa şi prin purtarea noastră în mijlocul lor.
Ne bucurăm din toată inima de orice clipă liniştită în care harul lui Dumnezeu ne rânduieşte prilejul să ne întâlnim unii cu alţii. Ori de câte ori ne întâlnim, folosim timpul pentru a ne îndemna la dragoste şi la fapte bune. Dragoste înăuntru, în mijlocul nostru, şi fapte bune în afară, în mijlocul celorlalţi oameni printre care umblăm. Aceasta este, pe scurt, chemarea noastră şi datoria noastră a tuturora. Iubire înăuntru, între fraţi, şi fapte bune şi trăire curată şi evlavioasă, şi sfântă în mijlocul celorlalţi oameni. De felul în care ne dăm silinţa să împlinim această datorie atârnă foarte mult… atârnă adeseori mântuirea sufletului nostru. Pentru că aşa cum am spus, noi nu ne putem mântui singuri. Dacă nu ne pasă de fraţii noştri, noi suntem nişte străini, nişte păgâni şi necredincioşi. Dacă nu ne pasă de semenii noştri, noi suntem nişte fiare şi nu oameni.
Hristos Mântuitorul nostru ne-a spus: „Aşa să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei, văzând faptele voastre bune, să slăvească pe Tatăl vostru Care este în ceruri”. În felul acesta, El a legat mântuirea noastră de mântuirea semenilor noştri. Şi tot Cuvântul Său cel sfânt leagă mântuirea sufletelor noastre de mântuirea celor printre care suntem, de pilda pe care o dăm altora, de îndemnul pe care îl dăm altora, de munca şi lupta pe care o ducem pentru a-i aduce şi pe alţii la o viaţă mai bună, la o credinţă mai înaltă, la o trăire mai sfântă, la un nivel duhovnicesc mai ridicat.
De aceasta nu vom scăpa până la ultima noastră clipă. De datoria aceasta nu ne vom achita până la sfârşitul zilelor noastre. Noi în fiecare zi şi fiecare dintre noi, acolo unde suntem puşi şi trimişi, trebuie – nu totdeauna prin cuvântul nostru, dar totdeauna prin purtarea noastră – să fim o dovadă vie şi sfântă despre trăirea în Hristos.
De aceea, trebuie să ne pregătim cu toţii pentru acest lucru în fiecare zi. Cu cât cunoaştem mai mult, cu atâta putem vedea mai departe, cu atâta putem împlini mai mult, cu atâta putem lucra mai bine. Şi de aceea trebuie să ne înmulţim cunoştinţa noastră din Cuvântul lui Dumnezeu şi din tot ceea ce este bine, pentru ca în felul acesta, având orizonturi mai largi şi mai luminoase, posibilităţi mai multe, putere mai mare, să putem ajuta mai mult şi să putem face mai mult bine.
Numai atunci vom ajuta la ridicarea familiei noastre, a Bisericii noastre şi a poporului nostru, când mai întâi pe noi înşine ne vom ridica la o viaţă sfântă trăită în Hristos, prin Hristos, pentru Hristos şi cu Hristos, în mijlocul fraţilor noştri.
Să ne simţim deci răspunderea în faţa lui Dumnezeu şi în faţa semenilor noştri pentru fiecare lucru pe care trebuie să-l facem şi pentru fiecare zi pe care trebuie să o folosim în chipul cel mai înalt şi cel mai bun pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, care este mântuirea tuturor, dar mai întâi mântuirea poporului nostru; mântuirea familiei noastre… mântuirea sufletului nostru.
Întâlnindu-ne acum doi sau trei, harul lui Dumnezeu a îngăduit să ne putem vedea, să ne aducem aminte de pildele sfinte din Cuvântul lui Dumnezeu. Că nu ne-ar ajunge timpul dacă i-am număra pe toţi aceşti sfinţi, vrednici de cinstire şi vrednici de urmare din Vechiul Testament sau din Noul Testament. Şi după aceea din istoria Bisericii, din vieţile sfinţilor părinţi şi martiri, dintre care cea mai mare parte au fost tineri, au luptat tineri, au sfârşit tineri, au biruit tineri, realizând în tinereţea lor o viaţă înaltă şi sfântă, spre slava lui Dumnezeu, spre slava şi triumful Bisericii şi al cauzei Evangheliei Sale pe pământ.
Noi avem această sfântă datorie, pentru că de-acolo ne putem inspira neîncetat. Pilda înaintaşilor noştri poate fi pentru noi mijloc de învăţătură, mijloc de putere, mijloc de biruinţă.
De aceea, întorcându-ne mereu privirile spre înaintaşii noştri care au fost oameni mari de credinţă, de răbdare, de sfinţenie, de evlavie, de stăruinţă, de înfrânare, să ducem în mijlocul societăţii în care suntem noi o viaţă la fel de sfântă şi evlavioasă, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu.
Aceasta este datoria noastră. Înaintaşii noştri şi urmaşii noştri ne poruncesc să trăim cu vrednicie orice clipă din viaţa pe care o avem de la Dumnezeu.
Mi-aduc aminte de o întâmplare pe care am citit-o din Vieţile Sfinţilor, cum un tânăr a fost dus în faţa dregătorilor păgâni şi, pus în faţa judecătorilor aspri, a fost sfătuit să se lepede de credinţă, să se lepede de Hristos, să se lase de credinţa înaintaşilor săi. Dar el a răspuns:
– Nu pot! Nu mă lasă lanţul.
Judecătorul i-a spus:
– Eşti nebun? Ce lanţ? Vorbeşti de lanţ ca şi cum ai fi legat, dar noi te vedem aici fără lanţ, nici la mâini nici la picioare. Cum spui tu că nu te lasă lanţul?
Tânărul a răspuns:
– Eu fac parte dintr-o înlănţuire de înaintaşi şi de urmaşi. Înaintaşii mei sfinţi care au murit înaintea mea moarte de martiri şi de credincioşi sunt lanţul cel de aur al credinţei care nu mă lasă să mă lepăd. Eu sunt una cu ei, eu sunt legat de ei, eu sunt lipit de ei, eu sunt crescut între ei şi sunt îngemănat de ei în această sfântă slujbă şi credinţă în Hristos. Şi chiar dacă aş vrea eu să fac… nu mă pot lăsa. Eu nu mă pot lăsa de părinţii mei şi de înaintaşii mei. Nu pot să părăsesc această sfântă lucrare de credinţă în care eu sunt abia o verigă la lanţului de aur al înaintaşilor mei.
Şi noi facem parte dintr-un lanţ de aur minunat. În mijlocul poporului nostru au fost oameni de credinţă şi de putere, şi de îndrăzneală sfântă şi mare… Dacă Dumnezeu a făcut să ajungă până astăzi fiinţa poporului nostru, a fost pentru că de la început poporul nostru s-a născut odată cu credinţa şi în mijlocul lui au fost bărbaţi ai credinţei, oameni de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Ei au luptat să păstreze fiinţa neamului nostru şi credinţa părinţilor noştri în care Dumnezeu acum ne-a rânduit nouă o lucrare deosebită, prin care să ne trezim, să ne împrospătăm, să ne îmbărbătăm inimile şi să putem urma astfel credinţa înaintaşilor noştri cu o vigoare, cu o putere, cu o îndrăzneală şi mai sporită. Pentru că facem parte dintr-un lanţ de aur, din firul lung al unor înaintaşi ai credinţei care s-au jertfit până astăzi. Tot pământul ţării noastre este presărat de mănăstiri, de troiţe, de cruci, de paraclise şi de tot felul de semne ale credinţei înaintaşilor noştri.
Ce mulţi sunt chiar tineri care au avut curaj şi au avut putere să facă o lucrare de aşa mărime şi de aşa frumuseţe pentru Dumnezeu! Au avut o credinţă puternică şi mare. Şi dovada acestei credinţi a rămas peste veacuri până la noi. Nouă ni se cere acum ca, pe lângă semnele acestea minunate ale credinţei înaintaşilor noştri, să aducem puterea de trăire, avântul înflăcărat al unei iubiri nemărginite faţă de Hristos, Care ne-a răscumpărat şi Care ne-a păstrat această limbă în care să putem citi şi mărturisi, şi împărtăşi cuvintele frumoase ale sfintei Evanghelii. El ne-a lăsat această limbă şi acest popor în mijlocul căruia avem fraţi, avem surori. Din mijlocul poporului acestuia a fost mama noastră, tatăl nostru, fraţii noştri. Sufletele cele mai iubite şi mai scumpe pe care le-am avut pe pământ din mijlocul acestui popor sunt.
În limba acestui popor am citit Cuvântul lui Dumnezeu şi în limba aceasta am cântat cântările Domnului spre slava Sa şi ne bucurăm acum, înmulţind în limba aceasta rugăciunile inimii noastre, desfătarea sufletului nostru, spre slava Lui cea sfântă şi spre bucuria sufletelor noastre.
De aceea trebuie să ţinem la aceste lucruri şi să facem ca ele să capete tot mai mult preţ şi frumuseţe prin trăirea noastră, prin umblarea noastră, prin viaţa noastră de fiecare zi, prin neprihănirea, prin sfinţenia, prin hărnicia, prin ascultarea de care trebuie să dăm dovadă fiecare dintre noi. Că aceasta este porunca Domnului Hristos.
Nu poate fi cineva credincios în mijlocul Bisericii universale a lui Hristos, dacă mai întâi nu este credincios în mijlocul Bisericii în care l-a născut pe el Dumnezeu, din părinţii trupeşti şi din părinţii sufleteşti.
Nu poate fi cineva un om cu adevărat sănătos şi vrednic în mijlocul poporului şi societăţii, dacă mai întâi nu este sănătos şi vrednic în mijlocul familiei, în mijlocul celor între care Dumnezeu a făcut să se nască el.
De aceea trebuie să ne iubim familia, de aceea trebuie să ne iubim părinţii, de aceea trebuie să ne iubim fraţii şi surorile, de aceea trebuie să ne iubim copiii, soţiile şi soţii, pentru că în mijlocul lor ne-a chemat Dumnezeu să-L slujim şi să-L slăvim pe El. În mijlocul lor şi cu ei împreună ne-a chemat Dumnezeu la mântuirea Sa.
De aceea trebuie să iubim poporul nostru, pentru că în mijlocul lui şi cu el împreună ne-a rânduit Dumnezeu să ne mântuim sufletele noastre şi viaţa noastră.
De aceea, vedem că mântuirea noastră conţine un cuvânt larg, un lucru înalt şi sfânt. Mântuirea noastră este legată de mântuirea familiei noastre, de mântuirea poporului nostru. Este legată de mântuirea semenilor noştri şi a fraţilor noştri.
Şi de aceea, rugându-ne pentru noi, să nu uităm de alţii; lucrând pentru noi, să nu-i uităm pe ceilalţi; luptând pentru noi şi pentru mântuirea noastră, să nu uităm mântuirea semenilor noştri. Căci dacă vom căuta din toată inima mântuirea alor noştri, aceasta ne va ajuta şi pe noi la propria noastră mântuire. Căci singuri nu ne vom putea mântui niciodată. În Ziua Judecăţii, Dumnezeu va cere din mâna noastră multe suflete, însă în primul rând sufletele celor iubiţi ai noştri.
Cum ne facem noi datoria în familia noastră? Cum ascultăm noi de părinţi? Cum ascultăm de îndrumătorii noştri? Cum ne facem datoria la locul nostru de muncă? Cum ne facem datoria în societatea în care umblăm? Că şi de-aceasta depinde mântuirea, chiar mântuirea sufletului nostru. Că degeaba zicem noi „Doamne, Doamne”, dacă nu facem voia lui Dumnezeu. Degeaba vom cânta noi mereu cântările frumoase ale Evangheliei, cântările spre slava Domnului, dacă noi nu ne vom da, în toate zilele, toată silinţa, din îndemnul conştiinţei noastre trezite şi atente, să facem tot ceea ce porunceşte Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu.
Se mai leagă mântuirea noastră de ascultarea noastră, de ascultarea de El. Şi ascultarea de El înseamnă o viaţă luminoasă, ascultătoare, smerită, sfântă, rodnică, cinstită şi neprihănită în mijlocul tuturor oamenilor.
Priviţi la înaintaşii noştri, priviţi pildele sfinte din Vechiul ca şi din Noul Testament. Priviţi ce îndemnuri minunate… şi ce sfinţi au fost oamenii credincioşi.
Mai întâi [avem o pildă în Vechiul Testament, când] un copilaş păştea oile tatălui său. Cuvântul sfânt al [lui Dumnezeu] spune că era un copil bălai, cu faţă frumoasă. Păştea oile tatălui său. Iar din ascultarea de tatăl său, el era în stare să-şi dea şi viaţa pentru oile lui. Aşa cum a fost mai târziu pilda cealaltă, a Sfântului Apostol Petru, care, pentru a păstori bine oile Păstorului Bun, după porunca Sa, a fost în stare să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru oile Sale, aşa cum a spus Domnul: „Păstorul cel adevărat îşi dă viaţa pentru oile sale”.
Şi noi suntem nu numai oi; suntem şi păstori. La rândul nostru, fiecare devenim păstori. Răspundem fiecare pentru cei din jurul nostru. Chiar copii fiind, avem în jurul nostru o seamă de prieteni care ascultă de noi, care ne iubesc, care se uită mereu la pilda şi la viaţa noastră. Le dăm un îndemn bun, le dăm o pildă bună, le arătăm o purtare bună, vor învăţa şi ei să se poarte bine. Le dăm o pildă rea, îi învăţăm rău, vor învăţa să crească şi ei răi şi neascultători.
Un credincios nu poate să-şi facă niciodată voia sa. Un credincios trebuie să caute totdeauna să facă voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus a spus: „Eu am venit să fac nu voia Mea, ci voia Tatălui Meu”. Aşa şi noi, trebuie să ştim că nu suntem stăpâni pe voinţa noastră; că Dumnezeu este stăpân pe această voinţă. Şi de vom crede, să voim să facem voia lui Dumnezeu.
Voinţa noastră trebuie să meargă mână în mână cu voia lui Dumnezeu. Dacă noi vom căuta să facem voia lui Dumnezeu, atunci voinţa noastră este sănătoasă şi este bună. Dacă nu se armonizează cu voia lui Dumnezeu, atunci voinţa noastră este primejdioasă şi noi facem atunci nu ceea ce este voia lui Dumnezeu, ci voia firii noastre pământeşti.
Dar Hristos a murit şi a înviat ca să ne dea nouă nu numai îndemnul unei trăiri depline după voia lui Dumnezeu, ci şi putere să ne înfrângem voinţa noastră şi s-o facem roabă ascultării de voia lui Dumnezeu. Aceasta este cea mai mare biruinţă, când cineva, biruind voia sa, o face roabă ascultării de voia lui Dumnezeu.
Din toate părţile se duc lupte, cu toate forţele şi cu toate puterile, spre însănătoşirea vieţii morale a societăţii. Cu toată puterea se luptă pentru o îndrumare tot mai înaltă, tot mai curată, tot mai frumoasă, pentru ca, prin educarea voinţei, omul să ajungă la o treaptă tot mai înaltă, până când se va ajunge la acea stare binecuvântată pe care o cere Dumnezeu de la început. Când omul va trăi ca un frate faţă de fratele său, omul. Şi cu toţii, trăind în armonie şi în dragoste frăţească împreună, să fie înlăturată orice primejdie, orice neînţelegere, orice confruntare, orice răutate, orice strigare şi orice ură din mijlocul oamenilor.
Noi ştim că, pentru a se ajunge la această sfântă şi măreaţă ţintă, drumul cel mai scurt e acela pe care îl călăuzeşte pe om Hristos. Numai pe urmele lui Hristos se poate ajunge la starea cea înaltă şi sfântă în care toţi oamenii să fie fraţi, în care să se împlinească aşa cum au cântat îngeraşii în dimineaţa Naşterii Mântuitorului: „Pe pământ pace şi între oameni bunăvoire”.
Numai când cineva ajunge să-L cunoască pe Hristos ajunge să simtă şi să dorească din toată inima, şi să lucreze din toată inima spre ajungerea la această ţintă.
Numai când vom ajunge cu toţii să-L cunoaştem pe Domnul şi să-L ascultăm şi să semănăm cu El, El Însuşi ne va da, prin trăirea şi prin ascultarea Cuvântului Său, această sfântă şi fericită stare.
Binecuvântat va fi orice om care lucrează mai întâi în inima şi în viaţa lui pentru aceasta şi care după aceea îi ajută şi pe alţii să ajungă.
Binecuvântată este orice familie care se [osteneşte], se luptă, se roagă şi stăruie să ajungă la o trăire sfântă, după voia lui Dumnezeu.
Şi binecuvântat este orice popor – şi va fi în veci poporul acela – care, încurajând Cuvântul lui Dumnezeu, îndemnând la ascultarea şi la trăirea după voia şi după pilda Mântuitorului, va ajunge să vadă pe cât mai mulţi dintre fiii săi împlinind Cuvântul lui Dumnezeu.
Noi, pentru că Domnul ne-a pus pe inimă dragostea de El şi dragostea de semenii noştri şi de familiile noastre, dragostea de urmaşii noştri şi răspunderea pentru viitorul lor, luptăm cu toată puterea, cu tot îndemnul, cu toată stăruinţa, cu toate lacrimile şi cu tot ceea ce harul lui Dumnezeu ne-a putut ajuta, prin orice stări prin care a îngăduit El să ajungem, ca poporul nostru şi fraţii noştri, copiii noştri, cel puţin… şi cei care doresc să ajungă să vadă cu ochii lor fericirea pe pământul ceresc, să ajungă mai curând la aceasta.
Orice îndemn şi orice cuvânt pe care l-am avut, am dorit să slujească acestui scop, acestui gând, acestui ţel. Ori de câte ori ne-am întâlnit doi sau trei, ne-am îndemnat la dragoste şi la fapte bune. Am îndemnat la dragoste înăuntru şi la fapte bune în afară.
Şi dacă este vreo stăruinţă, şi dacă este vreo rugăminte şi dacă este vreun îndemn mai puternic decât oricare altul, [pe care] am vrea să-l lăsăm fraţilor noştri ca un ultim cuvânt, e acesta: să vă iubiţi înăuntru şi să faceţi bine în afară. Să vă iubiţi unii pe alţii, să ne iubim unii pe alţii. Să ne răbdăm unii pe alţii aşa cum suntem. Toţi avem slăbiciunile noastre şi toţi avem defecte. Cu toţii avem scăderi, cu toţii avem greşeli. Nimeni dintre noi nu trebuie să-şi închipuie că el nu are vreo scădere sau vreo greşeală. Ci chiar ştiind acest lucru, aceasta să-l facă să-l poată înţelege, să-l poată iubi, să-l poată răbda şi pe aproapele său, rugându-se pentru sufletul lui.
De aceea, dacă este vreun îndemn stăruitor, mai stăruitor ca oricare altul, şi din Cuvântul lui Dumnezeu, şi din cuvântul fraţilor, este: cu toţii să ne dăm silinţa ca în mijlocul nostru să ne iubim, să ne răbdăm unii pe alţii, să ne acoperim greşelile noastre şi să căutăm să nu ne vorbim de rău unii pe alţii, să nu ne dezbinăm, să nu luptăm unii împotriva altora. Să nu ne luăm după învăţături străine şi greşite, care ne fac să ne dezbinăm, să ne certăm şi să ne urâm unii pe alţii. Când în toată lumea – şi în lumea din afară – se duc atât de multe lupte pentru unitate, pentru înţelegeri între oameni, cum, în mijlocul celor care cunosc Cuvântul lui Dumnezeu, să nu fie şi mai fierbinte această luptă, şi mai fierbinte această dorinţă? Oricât de multe greşeli ar avea fratele… cu toţii greşim şi avem slăbiciuni. Să nu ne depărtăm, să nu-i vorbim de rău, să nu ne rupem de fraţii noştri, ci cu toată stăruinţa să căutăm îndreptarea lor. Să ne rugăm pentru ei şi să ne rugăm lângă ei, până când harul lui Dumnezeu le va trezi şi lor frica de păcat, groaza de răspunderea Judecăţii şi dorinţa după unitate. Şi vor face şi ei (…) un pas spre rugăciune şi spre iubire.
Oricare să ne silim, prin purtarea noastră, să facem cinste Cuvântului lui Dumnezeu. Să nu facem nici unii dintre noi ca, din pricina noastră, să se vorbească de rău Lucrarea Domnului în care suntem, sfânta Lucrare a lui Dumnezeu în care harul lui Dumnezeu ne-a chemat şi pe noi să avem parte de mântuire sufletească.
Prin purtarea noastră, să facem cinste Evangheliei în care credem, cinste Numelui Sfânt al Domnului pe care-l iubim şi pe care-l cântăm, cinste Bisericii în care ne-am născut şi în care trebuie să fim statornici şi credincioşi, mădulare sănătoase şi curate. Cinste poporului nostru în mijlocul căruia Dumnezeu S-a îndurat să ne naştem.
Aceasta ne învaţă pe noi Hristos. Şi numai în măsura în care ne dăm silinţele să ajungem să împlinim cu fapta aceste lucruri suntem într-adevăr vrednici de Numele Său şi ne facem într-adevăr vrednici datoria noastră.
Cu aceste gânduri, mulţumim Domnului că ne-a dăruit bucuria acestei întâlniri. Ne rugăm să ne binecuvânteze El. Domnul este în mijlocul nostru. Dacă cu ochii sufletului, pe care harul Său ni i-a deschis, privim o clipă, vedem [că] şi în inimile noastre, şi în afara noastră, şi înăuntrul nostru, şi în afară este El. Aşa cum suntem înconjuraţi de aerul care este şi înăuntru şi în afară de noi, aşa suntem înconjuraţi de Hristos. El este şi în inimile noastre, şi în afară de noi. El este şi în casă, este şi în afară. El este şi cu noi, este şi printre noi, este şi lângă noi, este şi în noi, aşa cum ne spune Cuvântul Său cel sfânt: „Nu recunoaşteţi voi că Hristos este în voi?… Afară numai dacă sunteţi lepădaţi”.
Grija aceasta de a căuta şi de a ne cerceta dacă Hristos este în noi trebuie s-o avem totdeauna. Nu-i de-ajuns că am moştenit prin părinţii noştri cunoaşterea lui Hristos. Nu-i de-ajuns că ne-am născut dintr-o familie credincioasă. Nu‑i de-ajuns că avem soţii sau soţi, copii sau părinţi, fraţi sau surori credincioşi. Trebuie noi înşine să ajungem credincioşi. Pentru că nici unul dintre noi nu va fi mântuit pentru faptele tatălui său sau ale mamei sale, pentru credinţa soţiei sau a soţului său, pentru neprihănirea fiului sau a fiicei sale, ci va fi mântuit pentru credinţa sa, pentru umblarea sa, va fi răsplătit pentru faptele sale, va fi ascultat pentru rugăciunile sale, va fi ajutat pentru dragostea sa, va fi răsplătit pentru jertfa lui.
De aceea, cei care au început cu Domnul să continue cu Domnul. Să meargă şi mai departe, îmbogăţindu-se în credinţă, în timp să adauge mereu alte noi şi noi fapte la faptele ascultării lor. Iar cei care încă nu s-au hotărât pentru Domnul să facă acest lucru grabnic, astăzi, acum, pentru că aceasta este clipa binecuvântată, aceasta. „Cât se zice «astăzi», spune Cuvântul lui Dumnezeu, nimeni să nu-şi împietrească inima, pentru ca nimeni să nu se pomenească venit prea târziu.” „Astăzi” înseamnă viaţa aceasta. „Astăzi” poate însemna şi ziua aceasta. Pentru că chiar astăzi este viaţa noastră. „Astăzi”, timpul care se scurge de la naşterea până la moartea noastră, este ca un vis. Astăzi este ca o clipă care poate să treacă. Astăzi este viaţa noastră. Astăzi este rândul nostru. Astăzi este timpul nostru. Şi de aceea, oricine aude Cuvântul lui Dumnezeu astăzi trebuie să se hotărască pentru Dumnezeu, dacă nu s-a hotărât încă. Iar dacă s-a hotărât pentru Domnul, să se hotărască şi mai puternic, astăzi, să-L iubească, să-L asculte, să-L urmeze pe Domnul mai cu credinţă şi mai cu ascultare.
Ce fericită este tinereţea pusă în slujba lui Hristos! Dacă regret ceva în viaţa mea mai mult decât orice, e numai că atâţia ani din tinereţea mea, cu care am putut să-L slujesc şi să-L slăvesc pe Domnul mai puternic, mai fierbinte, mai tare, au trecut în zadar. Anii cei mai scumpi ai vieţii au trecut în zadar.
Ce binecuvântaţi sunt însă anii în care L-am cunoscut pe Domnul! Nu voi uita niciodată ziua de 8 iunie 1930. Până atunci trecuseră peste cincisprezece ani. Ce-aş fi putut eu face în acei cincisprezece ani pe care i-am pierdut!… Şi voi regreta în veci anii cei pierduţi. (…) Nu voi uita niciodată ziua aceasta. Şi ori de câte ori am prilejul, o amintesc celor care sunt acum de aceeaşi vârstă la care am fost eu atunci, la 15 ani şi jumătate. A fost cea dintâi zi fericită în viaţa mea. Pot căuta mulţi fericirea în plăceri. Nu-i fericire în păcat. Nu-i fericirea în ceea ce consideram până atunci că este fericire.
Atunci a fost cea dintâi zi fericită din viaţa mea. Era tot o zi ca astăzi de senină, ca astăzi de frumoasă (…) când m-am predat lui Dumnezeu. Am citit o carte de la Părintele Iosif Trifa. Eram copil, eram departe… Nici nu era… nici nu auzisem nicăieri de vreo adunare de credincioşi. Şi, când mi-a trecut prin mână cartea aceasta de la Părintele Iosif şi care mă îndemna: „Astăzi dacă auzi glasul Domnului, hotărăşte-te să intri în lupta mântuirii, lupta predării şi hotărârii pentru Domnul, ca să fii fericit”, am ascultat. A fost cea mai fericită ascultare din viaţa mea. Din clipa aceea când m-am hotărât pentru Domnul, când m-am predat Lui într-un şiroi nesfârşit de lacrimi, m-am născut din nou… ca din nou. M-am ridicat un alt om. Şi de atunci, am simţit în viaţa mea o putere, o binecuvântare şi am primit în jurul meu un… un ocrotitor, simţind totdeauna, cald, un apărător în orice primejdii, un tovarăş în orice drum, un mângâietor în necazuri… un apărător în orice necaz şi strâmtorare – şi am fost fericit cu Hristos.
Până astăzi au trecut atâţia ani, atâtea valuri şi atâtea încercări. Ce-aş fi făcut eu fără Hristos? Cred că de mult, de mult ar fi [fost] iarbă pe mormântul meu… Pentru că prin încercări şi prin primejdii ca acelea prin care am trecut cu Hristos nu se poate trăi şi scăpa fără Hristos. Nu ştim nici unii dintre noi ce ne aşteaptă, dar mai ales cei tineri au nevoie mai mult ca de orice în viaţa aceasta de Hristos. Cartea este necesară şi-i bine că o avem. Pâinea este necesară şi-i bine că ne-o câştigăm cât mai albă, cât mai moale, cât mai mare. Dar Hristos este cel mai necesar. Fără Hristos, nici cartea, nici pâinea nu pot aduce nici mulţumire, nici bucurie. Cartea fără Hristos este otravă; pâinea fără Hristos este desfrâu. Numai Hristos ne învaţă să folosim bine şi cartea, numai Hristos ne învaţă să ne câştigăm cinstit şi binecuvântat pâinea. Numai Hristos ne învaţă să fim nişte copii credincioşi. El ne va face să fim nişte soţi credincioşi şi nişte părinţi binecuvântaţi. Numai Hristos ne face oameni cu adevărat, pentru că numai cine a ajuns să-L cunoască pe Hristos a ajuns să simtă ca om: răspunderea de om, respectul de om, dragostea de om, grija de om.
Aşa dorim să-i sfătuim pe tinerii [şi pe copiii noştri]. De la începutul vieţii lor am dori să-i apropiem de Hristos, să-L cunoască pe El şi, prin lumina lui Hristos atunci, vor vedea şi vor cunoaşte toate lucrurile şi se vor putea orienta bine în toate problemele vieţii lor. Fără Hristos totul este haos, totul este întuneric, totul este negură, totul este rătăcire şi cădere.
Domnul Iisus să ne dăruiască tuturor lumina şi harul Său. Dumnezeu să facă să-L iubim din toată inima noastră pe El. Dumnezeu să facă să căutăm mântuirea noastră întorcându-ne şi hotărându-ne pentru El. Căci fără de hotărârea noastră şi fără de lupta noastră nu va fi pentru noi mântuire.
Dacă noi nu ne întoarcem la Domnul, nu ne hotărâm pentru El, nu luptăm să ducem mântuirea noastră, în curăţie şi-n sfinţenie, până la sfârşit, pentru noi, Hristos a murit în zadar… Pentru noi, Duhul Sfânt a coborât în zadar… Pentru noi, martirii au murit în zadar… Pentru noi, darurile harului Său sfânt se varsă şi se propovăduiesc în zadar; pentru noi, Evanghelia se mărturiseşte în zadar; pentru noi, Cuvântul lui Dumnezeu a răsunat în zadar.
Dar dacă noi, din toată inima, ne hotărâm să-L primim pe Domnul (…) ca Dumnezeu al nostru, atunci suntem fericiţi. Vom fi fericiţi pentru că vom primi făgăduinţa mântuirii acum şi după aceea vom vedea mântuirea, căci şi prin lupta noastră, şi prin rugăciunile noastre, şi prin mărturisirea noastră [dorim] aceasta. Cu cât vom fi mai mulţi, cu atâta vom fi şi noi mai fericiţi.
Domnul Iisus să vă dăruiască tuturor, scumpii noştri, o inimă ascultătoare, o minte sănătoasă, care să priceapă drept şi sănătos adevărul Său. Şi o inimă curată, care să urmeze curat, să iubească curat, să trăiască curat şi să se sfinţească privind curat şi simţind curat până la sfârşit.
Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţii iubiţii noştri fraţi, prin mijlocirea cărora a ajuns până la noi Cuvântul lui Dumnezeu; pe toţi părinţii noştri sfinţi care au luptat, au suferit şi s-au străduit să ne mărturisească Evanghelia; pe toate surorile noastre care, cu jertfă şi cu rugăciune, ne-au sprijinit; pe toţi copiii noştri care, cu dragoste de Dumnezeu, cântă şi fac bucurie Numelui Său Sfânt în mijlocul adunărilor noastre.
Mulţumim pentru toate Domnului şi-I aducem Lui toată slava. Şi aducând tuturor aminte încă o dată de Cuvântul Său cel sfânt, rugăm pe toţi cei care îl aud să-l primească, să-l asculte şi să-l urmeze, ca să fie fericiţi. Pentru că va veni ziua în care Domnul ne va chema la Judecată. E aproape ziua în care Domnul va veni fie pentru fiecare în parte, fie pentru toţi odată. Să vedem atunci cu bucurie Faţa Domnului. Pentru că noi am crezut în Domnul şi am lucrat pentru mântuire nu numai pentru ca în viaţa aceasta să fim fericiţi şi să-i facem fericiţi şi pe alţii, ci mai ales pentru ca în viaţa veşnică să putem vedea Faţa Domnului şi să ajungem la moştenirea slăvită.
Dar dacă nu lucrăm pentru aceasta, cum vom privi noi în ochii Domnului şi în ochii înaintaşilor noştri în Ziua Judecăţii, când în faţa lui Dumnezeu îi vom vedea pe toţi cei care ne-au mărturisit Cuvântul sfânt?
Părinţii noştri s-au dus. Părinţii noştri sufleteşti s-au dus mai demult; poate că s-au dus şi cei trupeşti sau se vor duce curând. Dar în faţa Judecăţii Domnului, cu toţii ne vom vedea iarăşi. Acolo va trebui să privim Faţa Domnului şi feţele lor. Ce fericiţi vom fi dacă vom fi ajuns atunci vrednici, printr-o credinţă asemănătoare cu a lor, printr-o luptă şi o străduinţă dusă, mergând pe urmele lor până la sfârşit!
Domnul Iisus să vă dăruiască tuturor, fraţi şi surori, şi să ne dăruiască şi nouă o credinţă ascultătoare, statornică până la capăt. El să ne facă să fim, prin purtarea noastră sfântă, iubitori de Hristos, iubitori de fraţi, iubitori de oameni. Pentru ca prin toate roadele Duhului Lui, prin toate virtuţile sfinte ale harului lui Dumnezeu, să ne arătăm vrednici de Numele Său cel Sfânt pe care Îl iubim, vrednici de Împărăţia cerească pe care o aşteptăm şi pentru care ne rugăm, vrednici de răsplata spre care alergăm, spre care nădăjduim şi pentru care luptăm.
Slăvit să fie Domnul!
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, – vol. 6
