Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Via si (Ne)viii…

Via si (Ne)viii…

Via si (Ne)viii…

Se întâmpla ani în urmă… Descoperisem un bătrân, tipograf de pe vremea Părintelui Iosif Trifa. Un om drept, suav scăpat de sub patina timpului. Apoi am început să îi caut şi pe ceilalţi, supravieţuitorii unui moment de graţie divină, acela de a fi, chiar şi vremelnic, în preajma Părintelui. Şi au fost câţiva, răspândiţi pe fronturile Oastei. Suflete uitate în preocupările noastre, însă iubite nobiliar de Dumnezeu. Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni mai frumoşi, mai luminoşi, mai cuminţi… Fiecare dintre ei în parte a fost ca o filă de acatist. Un acatist dintr-o vecernie a cărei înserare irumpea în Veşnicie. Le vedeai mâinile trudite negăsindu-şi locul de nedisimulată emoţie, ochii vibrând cumpătat a neputincioasă lăcrimare, pentru ca mai apoi, începând să mărturisească despre Părintele lor Iosif, cuvintele să izvodească grai de cazanii. Din amintirile lor, personalitatea Preotului Iosif e una cu totul omenesc de covârşitoare. oFire blândă, mereu atent la cei din jur şi la fiecare detaliu în parte, nu a încetat niciodată să găsească un cuvânt tămăduitor pentru fiecare, uneori spus chiar cu o duioasă şăgălnicie, atunci când simţea că aceasta e cea mai potrivită cale de a ajunge la inima celuilalt. Sora Sofia Bucur din Sibiu, fiica primului ostaş, în inocenţa copilăriei sale, în urma vizitelor foarte dese făcute de Părintele părinţilor săi, îl percepea pe atunci ca pe un… „Moş Crăciun”! Şi aceasta, datorită bunătăţii sale copleşitoare. „Sâmbătă seara venea la noi, aici, mărturisea sora. Spunea: Am venit, frate Bucur, să vă văd! Mergeam şi-i sărutam mâna. Părintele, întotdeauna, ne dădea câte o carte, câte ceva. Noi ne bucuram, că eram copii, mergeam la şcoală şi ne plăcea să avem câte o carte. Seara, pe la 8-10, pleca de la noi, iar tata îl conducea. Mie şi surorii mele ni se părea că Părintele Iosif a coborât parcă de undeva de sus, dintr-o poveste… De pe munte de undeva, aşa… Era tare drăguţ!… Şi avea şi un dar de a povesti!… Era şi comic, ne făcea să râdem cu toţii…“

Fratele Ioan Deac (Sighişoara, Mureş), unul dintre tipografi, îl percepe în altă relevantă ipostază: „L-am văzut de multe ori bolnav, suferind. Am stat de vorbă cu dânsul. Era un om deosebit. Cu totul deosebit. Era atât de modest!… Nu stătea niciodată pe scaune, în faţă, ci pe bănci, lângă noi… Şi apoi, de acolo mergea şi vorbea”. La fel ca şi Gheorghe Barbu (Sibiu), de altfel, primul tipograf la care făceam referire dintru început: „Era un om care era foarte iubitor. Când stăteai de vorbă cu el, dacă aveai o rană, te vindecai. Era un părinte bun. Avea harul ăsta să vorbească cu omul”. Totodată însă, acelaşi frate deconspiră şi o altă dimensiune a Părintelui: „Tot pe atunci au început să pătrundă la noi în ţară şi pocăiţii, sectarii. Adventişti, inochentişti, sâmbâtişti!… Părintele îi combătea. Scria despre ei în ziar. Făcea nişte articole de te-ndoia, domnule! Cu mult patos, cu mult miez de adevăr! Nu ştiu ce pregătire are Părintele, nimeni nu îşi dădea seama de unde ştie să scrie aşa…“

Unor fraţi care vin în acele zile grele ale conflictului să îl susţină oarecum neduhovniceşte împotriva mitropolitului său, Părintele Iosif le răspunde: „Dar de ce vorbiţi aşa? Ce aveţi voi cu ei? Eu dacă am ceva, am ceva cu ierarhul meu. Voi de ce vă amestecaţi? Era slăbit! Slăbit!… Cât am stat noi în cameră şi am cântat, Părintele se ridica puţin, apoi iar se întindea pe canapea. Stătea culcat, nu putea sta în picioare. Dar nu era mâhnit” (sora Natalia Bălăuţă).

Iar fratele Simion Gheorghiţă (Slobozia, Neamţ), face cuvenita concluzie: „Toţi cei mari din vremea aceea, ca şi toţi de după aceea, zac sub lespedea uitării. Dar Lucrarea vie a Oastei, ca şi întemeietorul ei pământesc, e mereu vie, căci e răsadul Duhului Sfânt. Lucrarea Oastei Domnului e ca grâul, pe care nici o putere nu-l poate nimici”.

Părintele Iosif Trifa şi moştenirea sa: Lucrarea Oastei Domnului. O vie sădită în pustiul lumii acesteia (Mt 21, 33-39). Cu un stăpân plecat vremelnic dintre lucrători… O vie îngrădită şi rânduită împotriva nemiloşilor prădători. Cu un turn de scăpare pentru vremuri de restrişte.

De ani şi ani, stăpânul îşi tot trimite slujitorii săi în vie… Parcă prea mulţi dintre ei au sfârşit ucişi sub glie. Răpuşi de încăpăţânarea noastră, de orgoliile noastre mărunte, de nestatornicia şi lumeasca noastră purtare. Poate că stăpânul a auzit de foarte multe din aceste lucruri şi refuză să se mai întoarcă. Să nu fie nouă una ca aceasta!

Romeo PETRAŞCIUC

articol publicat în săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului, ”Iisus Biruitorul”

Anul XXIX, nr. 7 (1140) 12-18 FEBRUARIE 2018

Author: Editor

Comentarii

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *