Privirãm cu toții spre fereastra fãrã nici un geam. Un suflu de ger aspru ne tãia ochii și rãsuflarea. Ne depãrtarãm repede din fața ei.
– Ce punem în fereastra asta sã nu ne mai batã vântul chiar așa?
– Reverenda pãrintelui – glumi necuviincios profesorul cãutînd sã facã haz de necaz, pentru a nu cãdea cu toții în descurajarea situaţiei.
– Și apoi eu în ce mai tremur? – rãspunse cu glas de glumã jalnicã preotul.
– Sã punã badea ãsta cojocul lui cel de oaie.
– Nu-l pun cã îngheț fãrã el.
– Atunci ce punem?
– Dau eu o cãmașã, mai dã altul una. Mai un prosop…
Am acoperit astfel fereastra.
– Și acum unde sã stãm, cã nu vom putea mult așa? În peștera asta nu-i nimic, numai obiectul acela în colț. Era tineta, hârdãul de murdãrii. Ce bine cã este mãcar aceasta. Ce îngrozitor suferisem dincolo fãrã el!
– Eu bat în ușã sã ne aducã mãcar niște paie sau niște priciuri – zise profesorul. Și bãtu în ușã o datã, de douã, de trei ori, tot mai tare.
În ușã se deschise o vizetã cât o gamelã. Vãzurãm o jumãtate de pușcã și douã mustãți mari și încruntate:
– Ce vrei mã?
– Domnu șef – n-avem nimic aici pe ce sã ne așezãm. Dați-ne mãcar niște priciuri, niște scaune, niște paie, orice numai sã stãm pe ceva. Murim aici de frig. Ce faceți cu noi?
– Așteptați! – și trânti vizeta.
În închisoare încã nu sunase deșteptarea.
Simțeam cã înghețãm, începând de la picioare. Genunchii ne înțepeniserã. Ne mișcam tot mai greu încoace și încolo suflând în palme și frecându-ne urechile. Ieșea aburul din noi ca din niște oale golite. Pãrea totul mort. Pãrea cã în curând vom muri și noi.
Dar dintr-o datã se auzi un clopoțel undeva în curte. Apoi voci și mișcare. Zgomote de uși și pași. Curând zãvoarele ușii noastre se izbirã trase, iar marea ușã se deschise scârțîind ascuțit.
– Mergeți toți în colțul cela cu fața la perete! – rãsunã vocea asprã a gardianului. Și doi deținuţi cu haine vãrgate intrarã cu douã brațe de paie pe care le aruncarã în partea cealaltã.
Apoi ieșirã.
– Le împroșcați și stați pe ele!
Dupã ce ieși gardianul se repezirã fiecare sã ia cât mai multe pentru sine, din paiele fãrâmițate. Dar paiele erau puține. Și dupã ce luarã primii lacomi, pentru ceilalți nu mai rãmãsese nimic.
– Nu așa, – zise unul dintre cei ce rãmãsesem fãrã paie. Le așezãm uniform, iar apoi ne așezãm sã stãm cu toții unul lângã celãlalt. Bine-rãu cum este, dacã e așa, e așa. Trebuie sã împãrțim totul egal frãțește. Aici suntem frați vrând-nevrând.
Abia ne așezarãm pe paie pânã când se deschise vizeta de jos.
– Mâncarea! Nouã porții de turtoi. Un fel de mãmãligã coaptã și rece. Nu mai vãzusem de asta în viața mea. Era cam cât o bucatã de sãpun de rufe. Îmi luai și eu porția mea. Era rece și necoaptã, ni se lipea de degete… Am început s-o mâncãm lingându-ne degetele nãclãite și înghețate.
– Stați cã vine și cafeaua, nu mâncați turtoiul gol!
Pe vizeta deschisã intrarã nouã gamele aburind cu ceva ca o apã neagrã pe fund.
Nu ne-am mai uitat la gamelele turtite, ruginite, cu smalțul sãrit. A mea curgea pe la un colț…
E caldã, ce bine – zise cel ce luã prima gamelã.
Am pus un deget în gaura prin care picura gamela mea și retrãgându-mã într-un colț mulțumeam Domnului încãlzindu-mi mâinile pe gamela caldã cu cafeaua aburind. Niște lacrimi de recunoștințã mi se prelinseserã pe obraji cãzând în gamela ruginitã pe care o țineam între palme, ca pe o ofrandã înaintea lui Dumnezeu. Acesta era darul Lui pentru mine și jertfa mea pentru El.
…O Dumnezeul meu, primește și Tu ceea ce-Ți dau eu cum primesc și eu ceea ce-mi dai Tu!
Din ochii mei picurau lacrimi liniștite în castronul aburind. Cãldura lor era la fel.
Niciodatã nu mi-aș fi putut închipui cã cineva poate simți atâta mângîiere și bucurie într-o astfel de stare. De fapt nici nu bãnuisem niciodatã cã pot fi astfel de condiții undeva pentru om. Dar acum cred și caut sã mã obișnuiesc cu toate fãrã sã mã mai mir de nimic. Doresc un singur lucru: sã pot suporta totul mulțumind lui Dumnezeu, cu bucurie, sau mãcar cu rãbdare.
Încã o datã: – nu spun asta decât pentru a trage niște învãțãminte, fiindcã viața poate fi uneori mai grea decât moartea de o mie de ori. Și pentru cã frica morții fiind mai mare decât frica veșniciei, omul adeseori își vinde veșnicia sa, pentru a-și amâna cu câteva clipe moartea aceasta.
Niciodatã sã nu faceți așa ceva!
Traian Dorz, din „Hristos mărturia mea”
1 Comment