1. Cât de scumpe ne sunt, într adevăr, nouă toate amintirile despre fiinţele care ne au fost mai dragi în viaţă!
Ori de câte ori avem prilejul să povestim ceva din amintirile despre aceste fiinţe,
dorim să lăsăm o urmă, să punem un semn, să facem un bine.
Prin Hristos, toate ale noastre devin de neuitat.
2. La pomenirea numelui iubit al mamei, al soţiei, al copiilor,
la amintirea părtăşiei avute împreună,
suntem gata să privim totul cu alţi ochi.
Inima ni se înmoaie,
cuvântul ni se schimbă,
ochii ni se umezesc şi devenim altfel!
Amintirile despre fiinţele bune ne fac şi pe noi mai buni.
3. Toate aceste simţăminte sunt puse în inimile noastre de Dumnezeu, Tatăl nostru,
şi sunt din Inima Lui Iubitoare, Dulce, Scumpă şi Bună.
Fiindcă tot ce este în noi bun este din El.
Iar dacă şi atâta cât încape în inima noastră este aşa de preţios, cât de mare şi sfânt trebuie să fie acest bun în Inima Domnului!
4. Din dragostea pentru cei iubiţi ai Lui, Dumnezeu, aducându Şi aminte de ei, ascultă rugăciunile urmaşilor lor care strigă către El.
Ochii Domnului se întorc spre meritele celor din amintirile Lui frumoase şi nu mai văd nevrednicia celor ce merită pedeapsa Lui
– sau se prefac că n o mai văd.
5. Dacă amintirea unor oameni plăcuţi Domnului, cum a fost David sau Avraam,
– dacă amintirea lor este atât de scumpă înaintea lui Dumnezeu,
cât de scumpă şi de puternică trebuie să fie amintirea Fiului Său Preaiubit,
Care în viaţa Sa pământească a fost Singurul cu desăvârşire Sfânt, Singurul cu desăvârşire Bun!
De aceea, oricând ne rugăm în Numele Lui suntem ascultaţi.
6. Dacă la amintirea numelui unui om sfânt, Dumnezeu îi arată bunăvoinţa Sa aceluia care strigă către El în numele meritelor acelui neprihănit,
– atunci cu cât mai mult îl va asculta cu grabă
şi cu bunăvoinţă
pe cel care se apropie de El în Numele cel Sfânt al Preaiubitului Său Fiu,
– pentru Iisus Cel Dulce şi pentru aducerea aminte de credincioşia şi de ascultarea Lui?
7. Plini de încredere, să strigăm totdeauna Tatălui Ceresc:
Adu Ţi aminte, Doamne, de ascultarea şi Jertfa lui Iisus, Domnul nostru…
Şi, din dragostea pentru El, ai milă şi de noi, cei pentru care s au adus Jertfa şi ascultarea Lui.
8. O, ce mare şi dumnezeiască este chemarea pre-oţiei!
Preoţia este o taină tocmai pentru că are această slujbă de mijlocire, adică de a se înfăţişa mereu înaintea lui Dumnezeu pentru oameni
– şi înaintea oamenilor pentru Dumnezeu.
9. În faţa lui Dumnezeu, preoţia cere ascultare şi dragoste pentru rugăciunile şi neputinţele omeneşti,
iar în faţa oamenilor cere ascultare şi dragoste pen-tru voia lui Dumnezeu.
10. Înaintea lui Dumnezeu, preoţia merge mereu cu cererile oamenilor,
iar înaintea oamenilor, cu cererile lui Dumnezeu.
Spre Dumnezeu, cu respect şi cu teamă,
spre oameni, cu milă şi curăţie…
11. În toată această slujbă de legătură sfântă, preoţia trebuie să fie mereu plină de cutremurul răspunderii pe care o cere chemarea aceasta mare
şi de care nu va mai scăpa niciodată.
12. Pe multe pagini ale Sfintelor Scripturi, Cuvântul lui Dumnezeu se ocupă cu grijă de toată înfăţişarea şi slujba preoţiei,
dându i apăsate porunci cu privire la toate îndatoririle sale
şi chiar la îmbrăcămintea din afară.
Nimic nu este scăpat din vedere, pentru că Dumnezeu le vrea la ai Săi toate curate şi după rânduiala cerută de El.
13. Cel uşuratic poate nesocoti slujba sfântă a preoţiei,
iar cel nebun poate să i batjocorească însemnătatea.
Cel prost poate să râdă de toate acestea, ca şi de alte lucruri sfinte (Iuda 10).
Dar cel temător de Dumnezeu le primeşte cu respect şi cu evlavie, ca pe fiecare cerinţă a lui Dumnezeu, fără să lepede şi fără să răstălmăcească nimic al ei (II Ptr 3, 16).
14. Preoţia fiind împreunată cu cea mai mare binecuvântare în ceruri (I Ptr 5, 4),
ea este împreunată şi cu cea mai mare răspundere pe pământ.
Atât înaintea lui Dumnezeu, cât şi înaintea oamenilor.
15. Acela Care a rânduit slujba preoţiei este Dumnezeu.
El este Cel Înfricoşat de Strălucit şi de Sfânt;
iar oamenii pentru care se face slujba aceasta sunt şi ei înfricoşat de pretenţioşi şi de neînduplecaţi adeseori.
16. Sfinţenia este porunca şi datoria permanentă a celui care mijloceşte şi îi învaţă pe alţii în Slujba Domnului.
Fiindcă totul este sfânt acolo unde pătrunde şi unde el stă.
Şi când intră acolo, şi când iese, trebuie să fie sfânt.
Când intră, trebuie să se îmbrace el, slujitorul în sfinţenie.
Iar când iese, este îmbrăcat în ea de către Sfânt Stăpânul său.
17. Pe acela care îşi dă toate silinţele să se îmbrace în neprihănirea unei vieţi trăite în curăţie,
ca astfel să se înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu neîncetat,
– pe acela Dumnezeu îl îmbracă într o frumoasă lumină cerească, pe care, când este, poporul totdeauna o vede
şi o admiră, urmând o (Ieş 34, 29 30).
18. O, cât de cutremurătoare sunt aceste două cuvinte: „fraţii împreună”…
Cât de multă lumină cuprind ele când fraţii împreună petrec dulce şi plăcut,
când petrec în rugăciune, în dragoste şi în unitatea desăvârşită a aceleiaşi învăţături,
în armonia caldă a aceleiaşi credinţe!
Atunci între ei eşti ca între îngerii din cer.
19. Dar cât de mult întuneric şi nefericire cuprind aceste două cuvinte când fraţii împreună nu trăiesc în dragoste şi nu trăiesc în pace,
ei, fraţii împreună.
Când nu trăiesc decât să se chinuiască şi să se urască unii pe alţii, ei, fraţii împreună.
Atunci nu sunt stări nicăieri pe pământ mai grele şi mai amare.
20. Nicăieri nu este bucurie mai plăcută şi mai dulce ca între fraţii care se iubesc cu adevărat împreună;
dar nici duşmănie nu i mai mare ca între fraţii care se urăsc împreună.
Tatăl şi Dumnezeul Dragostei, dă ne fericirea nemaisfârşită a dragostei sincere şi a biruinţei totdeauna.
Amin.
Traian Dorz, din ”Strălucirea biruinţei” Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2007
