Iubiţi fraţi şi scumpe surori în Domnul Iisus Hristos şi toţi cei care sunteţi de faţă, indiferent cu ce gând aţi venit aici, indiferent ce idee v-a adus aici, noi pe toţi vă salutăm în numele Domnului Iisus şi am dori din suflet ca nici unul să nu vă duceţi cu sufletul nemângâiat de aici, nici unul să nu vă duceţi întristaţi.
Vreau mai întâi, cu ajutorul lui Dumnezeu, să amintesc câte ceva din cele ce le cunosc şi eu din viaţa fraţilor tineri şi din familia lor. Cunosc viaţa fratelui tânăr de când era copilaş mic aci în sătucul acesta. Îmi aduc aminte de părinţii care l-au crescut. N-a fost fratele, [tatăl său], un frate vorbitor; n-a fost fratele un frate care să fie orator, dar ne-a fost un exemplu şi un model de blândeţe şi de smerenie. La fel, sora. Şi vedem că Dumnezeu nu lasă nerăsplătită o viaţă sinceră, o smerenie sinceră, o aplecare sinceră la poala crucii Domnului Iisus; nu le lasă nerăsplătite. Familia lor toată a fost înţelegătoare şi Dumnezeu S-a îndurat spre ei, ca să vedem aici o nuntă în felul cum o vedem.
Lucrarea lui Dumnezeu, tainică, fraţilor şi surorilor, pe care El o face la rândul Lui şi în timp potrivit, este lucrarea Sa, nu a oamenilor. De multe ori noi oamenii greşim atunci când ne amestecăm în lucrurile lui Dumnezeu şi credem că le-om face mai frumoase sau mai bine, sau altfel de cum le face Dumnezeu. E minunat lucru atunci când omul poate rămâne convins de lucrarea lui Dumnezeu pe care Dumnezeu o face în viaţa lui, în familia lui. Şi-i minunat lucru atunci când putem rămâne recunoscători faţă de Cuvântul Lui sfânt care lucrează cu atâta putere în viaţa de care-i primit şi-n inima de care-i ascultat şi acceptat.
Mulţumim lui Dumnezeu… şi dorim toţi să ne îndreptăm [o clipă] inima şi sufletul spre familia aceasta, spre fraţii aceştia bătrâni, smeriţi şi umili, şi ascultători. Nu i-am fi putut socoti că sunt mari povăţuitori, dar au fost mari trăitori. Că nu cei ce vorbesc, nu cei ce fac vâlvă, cu fală, sunt ceva înaintea lui Dumnezeu, ci aceia ce-şi trăiesc viaţa în curăţie, în sfinţenie şi în ascultare şi recunoştinţă faţă de Cuvântul lui Dumnezeu. Ne putem aduce aminte de Cuvântul Domnului Iisus, care-i plin de putere şi care a spus aşa: „Nu cei ce-Mi zic «Doamne, Doamne», nu aceia… Ci aceia ce fac voia Tatălui Meu”. Mulţi oameni de pe pământ se îndreaptă – mai ales în timpuri de durere, în timpuri de lipsă, în timpuri de anumite stări [grele] din viaţă – se îndreaptă spre Dumnezeu cu „Doamne, Doamne…”. Dar când a trecut durerea, când a trecut lipsa, când a trecut boala, când a trecut încercarea, ei nu mai caută voia lui Dumnezeu.
De aceea, fraţilor şi surorilor, să ne rămână un model sfânt şi binecuvântat familia aceasta. A fost o familie smerită şi blândă aşa cum o ştim şi o cunoaştem. Şi fiind în felul acesta, nici copiii lor, deşi s-au dus de la ei şi prin toată ţara au umblat, nu şi-au uitat părinţii şi nu şi-au uitat felul de viaţă pe care l-au văzut la ei, ci l-au urmat.
Mulţi ne rugăm pentru ai noştri. Mulţi Îi spunem lui Dumnezeu multe cuvinte, dar oare cum ne trăim viaţa? Ce pot ei vedea în noi? Ce pot găsi în noi?
Mulţumim fraţilor bătrâni care şi-au crescut familia în felul acesta, mai întâi dându-se exemplu nu de vorbe multe, ci de o viaţă smerită şi ascultătoare de Dumnezeu. Fiindcă ascultarea face mai mult decât mii de jertfe înaintea lui Dumnezeu. Cel ce nu poate asculta poate să-şi aducă chiar şi trupul lui jertfă, aşa cum spune Cuvântul lui Dumnezeu, poate să-şi împartă averea pentru hrana săracilor, poate să-şi dea trupul să fie ars în foc, dar dacă el nu-L poate înţelege pe Dumnezeu, dacă el nu poate asculta de Dumnezeu, atunci nu va ajunge niciodată să-i cunoască dragostea Lui curată şi măreaţă, care întrece orice cunoştinţă.
Cam atât am vrut să amintesc despre familia fraţilor de aici, pe care o cunoaştem. Îi mulţumind mai întâi lui Dumnezeu şi apoi şi fraţilor pentru minunata creştere şi pentru minunatul exemplu ce ni-l dau. Să nu credem ceva greşit. Nu numai noi care vorbim putem fi exemple în adunare. Fiecare din adunarea lui Dumnezeu sunteţi chemaţi să daţi exemplu în locul în care v-a aşezat Dumnezeu. Când Dumnezeu te-a chemat în adunare şi în Lucrare, te-a pus într-un loc, soră şi frate, ai ocupat un loc. Când te mişti din locul în care te-a aşezat Dumnezeu, toată adunarea te cunoaşte, toată adunarea te vede, toţi se schimbă. Dar cât timp rămâi în locul în care te-a aşezat Dumnezeu, smerit, umil, ascultător, atunci poţi să înţelegi Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să trăieşti Cuvântul lui Dumnezeu, poţi să ai Cuvântul lui Dumnezeu în inimă, în suflet şi în gând. Dar când te mişti din locul unde te-a aşezat Dumnezeu, atunci îţi cauţi tu un loc al tău cum îi place eului tău. Nu uitaţi lucrul acesta, fraţilor şi surorilor!
Timpul s-a scurs, dar… să nu uităm, că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Eu cred că majoritatea celor care suntem aici n-am venit pentru altceva, decât pentru că suntem flămânzi, însetaţi după Cuvântul lui Dumnezeu, fără de care – putem mărturisi fiecare larg, deschis: „Eu nu mai pot trăi fără Cuvântul lui Dumnezeu”. Uitaţi-vă la vieţile care trăiesc fără Cuvântul lui Dumnezeu. Cum sunt vieţile acelea? De aceea auziţi spunându-se: „Strâng Cuvântul Tău în inima mea, pentru ca să nu păcătuiesc împotriva Ta”. Dar ce altceva te mai poate ajuta, frate şi soră, să nu păcătuieşti? Ce te mai poate ajuta, în afară de Cuvântul lui Dumnezeu? Mintea ta iscusită? Uită-te unde te duce mintea ta! Uită-te ce face cu tine mintea ta. Lucrarea în care ne-a chemat Dumnezeu, fraţilor şi surorilor, este la poala crucii Domnului Iisus. Veşnic, cât stai la poala crucii Domnului Iisus, îţi vei ţine privirile aţintite la El, ca la Cel răstignit în locul tău. Nu ştiu dacă aţi citit sau dacă aţi ajuns la micile cărticele, la micile broşuri cu care a început Lucrarea Oastei Domnului. La micile broşuri ce arătau inima omului. Ce minunat era zugrăvită într-un loc: inima omului, crucea Domnului Iisus şi un scaun. Cât timp era eul răstignit pe cruce, Domnul Iisus stătea pe scaun şi te conducea, şi te comanda. Iar când eul voia să se dea de pe cruce jos, se punea pe scaun şi Domnul Iisus Se suia iarăşi pe cruce, în locul tău.
Să nu credem că acelea cu care a început Dumnezeu Lucrarea aceasta au fost nişte lucruri cărora le-au trecut vremea şi timpul; şi că acum noi avem altele, mai iscusite şi mai puse la rând, şi mai puse la punct. Nu, fraţilor şi surorilor! Noi nu vom avea niciodată un semn mai înalt, mai sfânt, mai binecuvântat, mai puternic decât jertfa Domnului Iisus şi crucea Lui prin care ne-a mântuit. Dacă toate lucrările, toate confesiunile, toate credinţele de pe pământ se vor scula de acolo şi vor spune că este idol crucea, noi nu vom spune aceasta niciodată! Noi vom rămâne veşnic alipiţi de crucea Domnului Iisus, stând veşnic sub poala crucii Domnului Iisus şi de aici Îl vom vesti pe Domnul Iisus. De aici vom vorbi totdeauna. Cine nu vorbeşte de sub poala crucii Domnului Iisus nu poate vorbi nimic. N-are farmec altceva în adunarea noastră. Sub aceasta şi cu aceasta ne-a trezit Dumnezeu. Aici, vă rugăm fierbinte, lăsaţi orice şoaptă care vă cheamă să vă sculaţi de aici. Înapoi, în genunchi, la poala crucii Domnului Iisus!
Fraţilor şi surorilor, vă rugăm, înţelegeţi-ne! Aduceţi-vă aminte de când cântăm cântarea: „E mult de când e noapte şi lumea-i bântuită / de mii de duhuri rele cu-nşelătoare şoapte”. Dar noi am crezut că ne distrează cu aceasta!… Eu am crezut că aceasta o fi vreo cântare de distrare; n-am înţeles că-i un adevăr… Uitaţi-vă, astăzi sunt mii de duhuri, mii de duhuri care, cu înşelătoare şoapte, vin şi-ţi şoptesc: „Ridică-te de-acolo. Dar nu vezi lumea cultă? Da’ de ce-ai făcut facultate? Da’ de ce te-ai dus la şcoală? Nu vezi tu, mintea ta nu se poate ridica? Ai să rămâi tu singur acolo?”… Noi vă mărturisim în numele cerului, în numele Domnului Iisus: de se vor scula toţi, noi vom rămâne la poala crucii Domnului Iisus, de unde strig cu ochii [plini] de lacrimi: vă rugăm fierbinte pe toţi fraţii şi surorile: întoarceţi-vă înapoi, să îmbrăţişăm Crucea întâi. Aud pe mulţi fraţi propovăduind şi predicând pacea. Pacea nu se predică, fraţilor. Pacea se trăieşte. Pacea se urmăreşte. Nu se predică! Dragostea nu se predică. Dragostea trăieşte. Dragoste e viaţă, nu e predică! Atunci când te-ai umplut de mii de duhuri rele şi străine şi când mii de şoapte în tine şoptesc fel de fel de lucruri, degeaba mai propovăduiţi pacea. Că-n inima ta-i ura. În inima ta-i războiul. În inima ta-i răzvrătirea. Degeaba vine Cuvântul lui Dumnezeu să-l înţelegem pe Domnul Iisus care spune aşa: „Vă dau pacea Mea, vă las pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o dă lumea, ca să nu vi se tulbure inima”. Din cauza aceasta, că noi n-am ascultat glasul Lui, că n-am rămas la glasul Lui, ni s-a tulburat inima, fraţilor. Trebuie să recunoaştem… M-am gândit de când am intrat aici: oare de ce amintesc toţi fraţii despre lucrurile acestea? E vremea în care trăim. Şi nu putem fi nepăsători de vremea în care trăim. Nu mai vine satana acuma cu păcatul lumesc aşa de [provocator cum vine] cu păcatul duhovnicesc.
Oare de ce Domnul Iisus a trebuit, în ultimele cuvinte, prin Matei, să spună: „Vor veni Hristoşi mincinoşi, vor veni proroci mincinoşi şi vor spune: «Eu sunt!»”.
– La noi este!
– Dar cum? Numai la voi?
– Numai la noi.
De-acolo de unde auzi cuvântul acesta: „numai la noi”; „numai eu”, fereşte-te, frate şi soră, ca de foc. (…) De aceea noi vă rugăm frumos şi v-am rugat întotdeauna frumos, fraţilor şi surorilor, înţelegeţi-ne: nu împrumutaţi [nimic] din afară… Cui nu vă ajunge Domnul Iisus şi jertfa Lui, aflaţi, fraţilor şi surorilor, că nu vă mai mulţumeşte nici cerul întreg să fi al vostru. Tot ce mai are Dumnezeu de la Domnul Iisus încolo, tot să vă dea şi să fie al vostru, voi veţi fi nemulţumiţi în cer. De ce? Cuvântul lui Dumnezeu garantează lucrul acesta şi spune clar.
Fraţii, fiecare de la început, au căutat să vă spună cele mai alese cuvinte, cele mai bune îndemnuri. E adevărat, când te ridici să vorbeşti ceva în numele lui Dumnezeu, în numele Domnului Iisus, cauţi să vorbeşti ce poţi mai curat; ce poţi mai ales; ce poţi mai sfânt. Eu aş vrea să vă citesc ceva din Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la lucrurile de căpetenie, pe care Dumnezeu Însuşi le mărturiseşte şi le arată. [Acest cuvânt] îl puteţi găsi şi frăţiile voastre în Epistola Întâi a lui Ioan. V-am spus că fiecare frate care vorbeşte caută să vorbească cât mai bine şi cel mai frumos. Dar aici vine Cuvântul lui Dumnezeu şi ne vorbeşte el şi spune aşa: „Dacă primim mărturia oamenilor” (dacă primiţi mărturia noastră pe care v-o facem ca oameni, ca fraţi), să nu uităm că mărturisirea lui Dumnezeu este mai mare decât mărturisirea pe care o facem noi toţi, în orice fel. Ea trece peste orice minte omenească, întrece orice adunare de creştini sau de credincioşi, oricum s-ar numi ei. Şi spune aşa: „Şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său”. Nu cea pe care o facem noi… Cea pe care o facem noi poate că e aşa de slabă, aşa de sărăcăcioasă, încât frăţiile voastre vă duceţi zdruncinaţi de aici. Cu inimile seci, neîmpăcaţi şi nemulţumiţi. Dar eu vă rog din suflet, ascultaţi, care vreţi, mărturisirea pe care o face Dumnezeu – şi v-o face şi vouă, şi nouă, şi tuturor, şi lumii întregi. „Şi mărturisirea lui Dumnezeu este mărturisirea pe care o face El despre Fiul Său.” Noi vi-L mărturisim cum ne-a îngăduit Dumnezeu, dar Dumnezeu Îl mărturiseşte clar şi sfânt. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturisirea aceasta în El. Cine nu-L crede pe Dumnezeu Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. Şi mărturisirea este aceasta: „Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică”, după care eu cred din tot sufletul că fiecare de aici însetează şi ar dori din suflet să ajungă la această viaţă veşnică. Şi mărturisirea este aceasta: „Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are (nu cine crede!) pe Fiul lui Dumnezeu are viaţa. Cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa Şi aici completează şi scrie aşa: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţă veşnică”.
Dorim viaţă veşnică? Această viaţă este Domnul Iisus! Dar acum, [pentru aceasta se cere nu numai] să-L crezi, soră scumpă, frate iubit. Ci să-L ai! Credinţa te-a dus până la El şi El ţi S-a dăruit deplin. Vrei biruinţă în viaţa ta? Nu se poate fără El. Vrei cale spre Dumnezeu? Nu se poate fără El. El este calea, El este adevărul, El este viaţa, El este mântuirea. Dar atunci când noi ne îndreptăm spre alte şoapte, imediat El ne lasă în pornirea gândurilor noastre, să fim bârfitori, şoptitori şi aşa cum ajung oamenii care nu se ţin strâns legaţi de Capul care este Hristos.
Dumnezeu a aşezat mădularele în trup şi bine ştim fiecare cum le-a aşezat de minunat. Dacă degetul acesta e tăiat de ceva, e zdrobit de ceva, prin ce ştie capul şi tot trupul că el e zdrobit? El avertizează imediat tot trupul şi-i bai… tot trupul intră într-un fel de doliu, că un deget s-a zdrobit. Dar de ce nu rămâne trupul liniştit? Nu se poate, fraţilor. Trupul strâns legat de cap îşi primeşte creşterea potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia.
Deci, fiecare de aici care am făcut un legământ de ascultare cu Dumnezeu, fie tânăr, fie bătrân, să nu uităm: dacă nu ne ţinem strâns legaţi de capul care este Hristos, nu primim creşterea potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu a împărţit-o fiecăruia. Că nu se creşte spre Dumnezeu aşa cum spun unii oameni: trecând din sectă în sectă sau din credinţă în credinţă. Ci se creşte spre Dumnezeu cum dă Capul, cum dă Hristos. Noi suntem mădularele trupului Lui, iar El este Capul Bisericii, Capul tuturor acelora ce se ţin strâns legaţi de El.
Noi vă rugăm fierbinte, în numele Domnului Iisus – pe cei care aţi făcut un legământ de ascultare de El – vă rugăm fierbinte: [staţi] strâns legaţi de Capul care este Hristos, să vă puteţi primi creşterea potrivit cu măsura de credinţă pe care Dumnezeu v-a împărţit-o fiecăruia. Altfel… dacă o mână nu-i legată de corp şi de cap, ea se usucă, ea se împuţeşte, ea e bună de aruncat. Numai mădularul care se ţine strâns legat de cap e comandat de cap; şi atunci el este într‑o armonie şi într-o bună stare. Mâna dreaptă nu ia cuţitul, să scoată ochii. De ce? E comandată de cap! Piciorul nu calcă împotriva altui mădular. Mâna nu zice: „N-am lipsă de urechi”. Ochiul nu zice: „N-am lipsă de nas”. Nu se crede ceva… Ci fiecare mădular, la locul lui, [ascultă] de Capul care este Hristos şi Care îi dă potrivit măsura de creştere, după credinţa împărţită fiecăruia.
E minunat lucru, fraţilor şi surorilor, înţelegeţi! Dumnezeu te-a chemat din întuneric la lumină, din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer. Cea mai scumpă făgăduinţă pe care a dat-o celor ce cred în numele Lui este mărturisirea făcută de Domnul Iisus în Evanghelia după Ioan: „Cine crede în Mine şi în Cel ce M-a trimis pe Mine în veac nu vine la judecată, ci trece din moarte la viaţă”.
Eu cred din toată inima că toţi câţi suntem aici credem în dreapta şi sfânta judecată a lui Dumnezeu. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu pe toţi ne ameninţă oarecum, pe toţi ne avertizează când spune prin Sfântul Apostol Petru: „Căci judecata stă gata să înceapă de la casa lui Dumnezeu”. Eu cred din tot sufletul că nici unul nu veţi primi mai aspră plată ca mine, care v-am vestit Cuvântul lui Dumnezeu şi nu l-am trăit… Dacă judecata stă gata să înceapă de la casa lui Dumnezeu – şi spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Dacă cei neprihăniţi vor scăpa cu greu” –, ce se vor face cei nelegiuiţi?
Dacă credem în dreapta judecată a lui Dumnezeu, atunci, fraţilor şi surorilor, trebuie să căutăm o cale prin care să nu ajungem la judecată. Să nu ajungem la judecată… Dacă ajungi la judecata dreaptă a lui Dumnezeu, n-ai să scapi. Numai dacă nu ajungi la judecată. Domnul Iisus spune: „Ei nu vin la judecată, ci trec din moarte la viaţă”. De ce? Sunt ai Lui. Aduceţi-vă aminte, fraţilor şi surorilor bătrâne, cum se cânta cântarea aceea minunată (mai este şi acuma scrisă în carte – vă rugăm să o căutaţi şi să o cântaţi): „Să ştii tu cer şi tu pământ, / să ştii tu soare şi tu vânt, / să ştii tu lume şi tu gând: / eu nu mai sunt al nimănui; / eu sunt al Lui, al Lui, al Lui”.
Bunul Dumnezeu să ne ajute ca fiecare, cu un suflet plin de credinţă, să putem spune lucrul acesta: „Eu sunt al Domnului”. Eu aşa am învăţat în Lucrarea Oastei. Aici aşa aţi învăţat. Să fiţi ai lui Hristos! „Cei ce sunt în Hristos sunt făpturi noi. Cele vechi se duc”; cele vechi mor, cele vechi pier. „Iată, toate se fac noi.” Şi cel ce este în Hristos se înnoieşte din zi în zi, după chipul lui Dumnezeu.
Dorinţa sufletului nostru este una [singură], pentru toţi fraţii şi surorile. În rugăciunile noastre, în viaţa trăită acolo unde suntem la muncă, nu uităm să vă [pomenim] în faţa lui Dumnezeu, dorind din tot sufletul ca toţi fraţii şi surorile noastre să intre înaintea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu. Cu acest dor trăim. Acesta ne este gândul, aceasta ne este viaţa pe care o trăim. Toţi fraţii şi surorile dorim să fie înaintea noastră în Împărăţia lui Dumnezeu! Noi… chiar pe [brânci] dacă ne-om trage, numai să nu se închidă uşa în faţa noastră, ci în urmă… Şi dorim din suflet ca toţi să ne întâlnim acolo cum ne întâlnim aici.
Cea mai mare durere, cel mai mare regret va fi acela când, din mulţi pe care vă cunoaştem, vom căuta să vă găsim acolo şi nu vă vom găsi; sau ne veţi căuta să ne găsiţi acolo şi nu ne veţi găsi. Căci Dumnezeu nu Se înşală… Ce seamănă omul, aceea culegem, fraţilor. Dacă semănăm prin firea pământească, vom secera din rodul firii pământeşti: putrezire şi moarte, şi pierzare veşnică în faţa lui Dumnezeu. Numai cel ce seamănă prin Duhul [va secera viaţă veşnică], dacă nu cade de oboseală. Că-i obositor lucru să-l pui pe eu sub comanda Duhului lui Dumnezeu. Este greu lucrul acesta, fraţilor. Daţi-vă seama bine câtă luptă trebuie dusă cu eul, ca să-l pui rob ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu. De ce spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Cei ce au Duhul lui Hristos sunt ai lui Hristos; iar cei ce n-au Duhul lui Hristos nu sunt ai lui Hristos”? De ce spune: „Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, dacă sunt ale lui Hristos”? Fiindcă în lume au ieşit mulţi care mărturisesc pe Hristos în diferite feluri, chipuri şi forme.
Dar să nu uităm, fraţilor: chiar dacă L-am mărturisi cu gura şi nu-L trăim cu viaţa, n-am făcut nimic (…). Fiindcă El este Cale, Adevăr şi Viaţă până la Dumnezeu. Noi nu avem de unde cunoaşte pe Dumnezeu, decât aşa cum ni-L face Domnul Iisus de cunoscut. Cum ţi-L face [cunoscut] Domnul Iisus, tinere dragă, aşa Îl cunoşti pe Dumnezeu. Şi cum Îl cunoşti se vede în felul vieţii tale, cum te comporţi, cum trăieşti şi ce faci. Oamenii astăzi toţi sunt oarecum nu vorbitori… nu mai suntem vorbitori, fraţilor! Acuma suntem oratori din Cuvântul lui Dumnezeu. Dar îndemnul este să ne întoarcem cu toţii atenţia la viaţa pe care o trăim în fiecare zi. Căci numai dacă trăim viaţa cu Dumnezeu, atunci vom fi scutiţi şi ne va folosi, să nu ajungem la dreapta Judecată. Iar dacă nu, Cuvântul pe care îl vestim, Cuvântul pe care îl ascultăm, în ziua dreptei Judecăţi a lui Dumnezeu, ne va osândi şi ne va judeca aspru. De ce? Fiindcă am fost aici la nuntă – am fost la zeci de nunţi! – şi am ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu l-am trăit după cum l-am auzit.
Ce trist e când auzi despre un frate, despre o soră că a căzut într-o paralizie, că a căzut într-o boală grea şi grozavă… Da, fraţilor, se întâmplă lucrul acesta. De ce? Dumnezeu te pune la diferite feluri de încercări, fiindcă nu vrea să te duci înaintea Lui nemântuit. Nu vrea. Ci mântuit!
Eu vă las, fraţilor şi surorilor, cu cuvântul lui Dumnezeu care ne spune: „Şi-acum du-ţi mântuirea aceasta până la capăt, în frică şi cutremur de Dumnezeu”. „Cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi”, spune Cuvântul lui Dumnezeu. Căci păcatul te desparte de Dumnezeu; te rupe de Dumnezeu. Ascultarea te împreună cu Dumnezeu şi te face fericit.
Acuma aş vrea să ne îndreptăm cu câteva cuvinte şi către ascultătorii care au venit şi cărora poate li se pare suspectă nunta aceasta; poate n-au mai văzut o nuntă ca aceasta. [Şi poate se întreabă]: „Ce mai vor oamenii aceştia?… E ora… nu ştiu cât şi aceştia nu mai încetează de vorbit. Nu mai încetează să spună ce vor ei… sau ce au ei în plan”. Noi n-avem în plan nimic. Un singur lucru vă spunem la cei care aţi venit să ascultaţi: Dumnezeu nu doreşte moartea păcătosului. Ci doreşte ca toţi să se întoarcă la El şi să fie vii. De aceea v-a adus Dumnezeu aici. Dar băgaţi de seamă cum Îl ascultaţi şi cum vă duceţi de aici.
Slăvit să fi Domnul!
O vorbire a fratelui Vasile Câmpean (Ogruţan) de la o nuntă
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 / vol. VI
