– 1948 –
Se apropia Săptămâna Patimilor şi veneau Paştile. Printre zăbrelele groase ca mâna, de la ferestre, vedeam afară – dincolo, peste Someş, şi dincoace – cum începeau să iasă plugurile cu boi la arat. Un aer de primăvară se răspândea pretutindeni.
Un aer de primăvară veni şi în lagăr o dată cu prima listă de eliberaţi, care sosi în chiar prima zi din Săptămâna Patimilor. Un strigăt se răspândi prin toate coridoarele:
– Lista de eliberare! Lista de eliberare!…
Jos, în holul larg, apăru un civil de la cancelaria lagărului (pe atunci toţi funcţionarii – şi directorul – erau îmbrăcaţi civil. Uniforme nu aveau decât gardienii şi şefii de secţii). Acest funcţionar avea în mână o listă. Lângă el, şeful de secţie striga:
– Toată lumea pe coridoare, în faţa camerei. Care îţi auzi numele îţi iei imediat tot bagajul şi-i dai drumul jos, uite aici, pe două rânduri! Fii atent!
Funcţionarul începu să citească numele scrise… Erau multe nume pe care le cunoşteam. De atâtea săptămâni eram aici. Începusem să ne cunoaştem între noi şi cu unii să ne şi împrietenim. O larmă de nedescris se făcu dintr-o dată peste tot. Unii nu-şi mai puteau auzi numele de chiotele celor care şi-l auziseră. Uşi trântite, alergare pe scări în sus şi în jos, chemări de prieteni care se despărţeau… Strigăte de: „Linişte!“ Cei care erau mai de multă vreme aici şi care aveau o situaţie mai gravă năvăleau acum în jurul fericiţilor care plecau, ca să le ceară haine, mâncare, încălţăminte. …
Eu nu mi-am auzit numele nici în lista acestor patruzeci de eliberaţi şi nici în cea a altor patruzeci, care urmă după două zile, cu exact aceleaşi bucurii şi dureri ale despărţirii dintre cei ce plecau şi cei ce rămâneau.
Dar toate acestea mi-au dat prilej potrivit să le vorbesc celor din jurul meu despre lucrurile mântuirii sufleteşti, îndemnându-i să se hotărască pentru Hristos, spre a fi trecuţi şi ei pe adevărata Listă de Eliberare a celor iertaţi şi răscumpăraţi de El. Căci, dacă o eliberare trecătoare ca asta este un prilej de atâta bucurie… ce va fi eliberarea veşnică? Şi dacă rămânerea într-o închisoare vremelnică este o nefericire şi o durere atât de mare, cât de mare va fi oare rămânerea într-o închisoare veşnică? Atunci cum să nu ne folosim de unicul prilej pe care îl avem astăzi, spre a veni la Domnul Iisus, pentru ca să putem fi mântuiţi?
În Vinerea Patimilor, a treia tulburare a apelor se ivi în lagăr, începând din sala cea mare de jos, de la intrare.
Acolo din nou apăru lista. Din nou porunca:
– Toţi afară! Care îţi auzi numele, jos imediat, cu tot bagajul!…
Cam pe la mijlocul listei s-a auzit strigat şi numele meu. Mi-am căutat îndată din ochi prietenii care, în timpul săptămânilor suferite aici, se apropiaseră de Domnul şi cu care devenisem atât de legat sufleteşte.
Le-am împărţit tot ce aveam şi am ieşit, despărţindu-mă de ei cu lacrimi şi cu durere. Suferinţa îndurată împreună te leagă de un prieten mai mult ca orice alte legături pământeşti. Pe cât de mult doresc după cei de afară, pe atâta îmi pare rău de cei dinăuntru… O, dacă n-ar uita ei nici unul din cuvintele lui Dumnezeu, pe care le-am grăit împreună în lungile seri de citire a Bibliei! Sau în frumoasele ceasuri petrecute în biserică!
M-am încolonat în rândul soţilor mei, strângând în sân cele trei caiete cu cântările psalmilor. Biblia o lăsasem acolo celor care aveau mai multă nevoie ca oriunde de Hristos.
Şeful de secţie ne strigă:
– Luaţi pe două rânduri, să facem numărul.
Ne-a numărat. Eram mai mulţi cu unul. Pe listă erau patruzeci de nume, în rânduri, patruzeci şi unu de oameni.
– Nu se poate. Care eşti ăla care nu ţi-ai auzit numele strigat şi ai venit aici?
– Toţi ni l-am auzit!
– Nu se poate! Ia mai citeşte încă o dată!
Într-adevăr, era unul care intrase printre noi fără ca numele lui să fie scris în „cartea eliberării“. Şi tocmai el se înghesuise în fruntea tuturor. A fost alungat cu ocări şi batjocuri înapoi.
Mi-am adus atunci aminte de pilda Mântuitorului cu cel care intrase în odaia nunţii fără să aibă haină de nuntă.
Şi m-am mai gândit la mulţi dintre cei care intră în rândurile copiilor lui Dumnezeu fără a avea naşterea din nou. Sunt unii din aceia care fac întocmai ca acest om care nu fusese scris în lista venită de la conducere, dar care se înghesuise în fruntea celor eliberaţi. Şi aceştia se pun de obicei în fruntea adunărilor Domnului şi se dau drept îndrumători ai altora.
Dar sunt nişte călăuze oarbe şi viclene.
Însă va veni în curând marea verificare. Şi toţi aceşti intruşi şi uzurpatori vor fi daţi pe faţă înaintea tuturor, apoi vor fi aruncaţi, aşa cum se cuvine, acolo unde merită.
Am fost duşi înaintea celor de la Siguranţă şi a directorului închisorii, care ne-a ţinut nişte cuvântări, cum se face de obicei la aceste ocazii cu toţi cei eliberaţi.
Eu tot timpul nu mă gândeam la nimic altceva decât la caietele mele din sân, rugându-mă Domnului să nu-i lase să mi le ia.
Percheziţia se făcu sub ochii şefilor. Când ajunseseră la caietele mele, directorul îmi zise:
– Ce sunt astea?
– Nişte scrieri bisericeşti, domnule director!
– A, tu eşti Dorz?
– Da, şi vă rog să mi le lăsaţi, fiindcă nu conţin absolut nimic decât lucruri religioase.
– Dar dumneata nu ştii că nu-i voie să scoţi nimic de aici?
– Ba da, dar acestea, dacă n-au fost oprite să intre, cred că n-ar trebui oprite nici să iasă. Vă aduceţi aminte că dumneavoastră mi-aţi permis să primesc Biblia. Acestea nu sunt decât însemnări din Biblie. Uitaţi-vă! Vă rog mult să mi le lăsaţi.
– Ei, hai!
Şi apoi îi zise gardianului care îmi făcea controlul:
– Lasă-i-le. Pe el îl ştiu!
Eram gata să strig cât mă ţinea gura: Slăvit să fii, Doamne Iisuse, Care m‑ai ajutat! M-am reţinut. Dar ochii mi se umplură de lacrimi.
În Sâmbăta Mare eram acasă.
În Dimineaţa Învierii eram la biserica din sătuţul nostru, cântând din toate puterile fiinţei mele: „Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le“.
Într-adevăr, în ce mormânturi fusesem – şi ce viaţă îmi dăruise dintr-o dată marele meu Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos!
– 1950 –
Într-o zi n-au mai avut nimic să ne dea de mâncare. Şi n-au avut nici a doua zi nimic. Era vremea muncilor de primăvară şi nu veniseră nici unii de acasă cu mâncare…
A treia zi au făcut un fel de mămăligă într-o găleată şi ne-au dat câte o porţie din asta cu o lopăţică de scândură în palme. Am mâncat-o direct cu gura, cum mâncasem prima porţie de fasole acum doi ani, de la Zoli-baci, la Oradea…
În ziua următoare nu ne-au mai dat nici de asta.
Aproape de clădirea Securităţii era Şcoala Normală de Fete.
De acolo, servitorii Securităţii aduceau rămăşiţe aruncate de la masa elevelor când n-aveau altceva pentru mâncarea câinelui. În hârdaiele cu aceste rămăşiţe erau aruncate tot ce se lua de pe masă după plecarea elevelor: pâine, oase, marmeladă, zeamă, coji, fructe putrede, scobitori, hârtii…
Cu o găleată plină de rămăşiţe de astea veni servitorul pe furiş în seara aceea şi, intrând pe rând la noi, ne făcu semn cu ochiul spre găleată, şoptind grăbit:
– Luaţi cu pumnii! Repede, să nu dea şeful peste noi, că mă bagă şi pe mine aici!
– Slavă Ţie, Doamne, am şoptit lăcrimând, cât de bun eşti Tu şi cum îngrijeşti ca, aici unde nu pot veni fraţii şi prietenii mei, să vină să mă hrănească tocmai vrăjmaşii care sunt puşi să ne chinuie. O, ce mare este puterea Ta care ştie să ne facă binele tocmai prin cei care sunt puşi ca să ne facă răul.
Dumnezeule bun, răsplăteşte odată şi omului acestuia, căci găleata aceasta de lături valorează acum pentru noi mai mult decât o găleată de aur.
A fost a doua mâncare primită ca din cer.
O, ce gustoasă poate fi chiar o mâncare de lături când poţi să mulţumeşti cu lacrimi pentru ea lui Dumnezeu!
Dar aceste minuni nu s-au mai repetat. În schimb, au fost altele.
În aprilie slăbisem atât de mult de foame şi de frig, încât cred că ajunsesem de nerecunoscut. Toţi dinţii mi se clătinau iarăşi în gură şi ochii slăbiţi cu greu mai puteau deosebi lucrurile. Toată ziua şi noaptea durerile usturătoare ale foamei îmi chinuiau stomacul şi măruntaiele… Puţina mâncare cu care îmi porneam moara stomacului se termina în câteva secunde. După aceea moara mergea în gol, măcinându-se singură în cele mai ascuţite dureri. Părea că am numai cuţite sau ace înlăuntrul meu.
Am încercat o nouă metodă de mâncare: când primeam bucăţica de pâine de dimineaţă, o fărâmiţam toată şi băgam fărâmiturile în buzunar. De acolo luam câte o fărâmitură mică şi o băgam la câte un răstimp în gură, spre a-mi prelungi astfel cât mai mult senzaţia mâncării, astfel că pe o sută de grame de pâine goală fărâmiţată aveam ce mânca un ceas, înghiţind mai mult salivă. În timpul acesta stomacul obosea, şi eu aveam senzaţia că am mâncat. Dar câtă putere de răbdare şi înfrânare îţi trebuie pentru asta când eşti atât de flămând încât ai mânca dintr-o răsuflare o pâine mare întreagă…
Se apropia Săptămâna Patimilor. Rămăsesem iarăşi singur în tot celularul. Tuturor celor care veniseră în urma mea le dăduseră drumul acasă. Numai pe mine nu mă întreba nimeni nimic. Satana mă chinuia zi şi noapte în suferinţele mele cu tot felul de privelişti şi gânduri, spre a-mi slăbi credinţa şi a-mi pierde răbdarea, ca să cârtesc împotriva Domnului şi Dumnezeului meu.
Când eram treaz, mă chinuiau continuu foamea, apoi setea, apoi celelalte şi mai chinuitoare trebuinţe pentru care nu aveam voie să ies decât o dată seara şi o dată dimineaţa. Îndată ce închideam ochii, fie că dormeam, fie că nu, vedeam în faţa mea numai pâini mari, albe, proaspete, moi. Sau ape limpezi şi adânci, izvoare curate şi răcoroase…
Şi când să iau să mănânc – dispăreau… Şi când voiam să beau, mă trezeam cu gura şi mai arsă de sete…
Iarăşi simţeam că am ajuns la marginea tuturor puterilor mele. Că nu mai puteam răbda foamea chinuitoare.
Mâine este Vinerea Patimilor. Nu voi mânca nimic. Nici bucăţica de pâine fărâmiţată. Nici stropul de apă, nimic. Vreau să strig către Domnul cu o jertfă totală. Poate Se va îndura să privească spre mine şi să-mi mai uşureze puţin starea.
Dimineaţa însă n-am mai apucat să-mi vină mâncarea – şi ofiţerul care mă luase în primire cu prima bătaie la venirea mea aici deschise uşa şi îmi zise:
– Ieşi afară şi vino după mine!
El o luă înaintea mea prin poarta întâi, apoi spre a doua, care ieşea în stradă şi în oraş. Îşi luă bicicleta şi, trecându-mă pe lângă santinelă, mă scoase în stradă, zicându-mi:
– Eu merg înainte cu bicicleta, încet. Tu vii după mine până unde voi merge eu. Pe drum nu te opreşti să stai de vorbă cu nimeni. Ai înţeles? Şi intri unde voi intra eu.
– Da! am răspuns eu, neputând crede parcă minunea care se petrecea cu mine.
El o luă înainte, iar eu, după el. Mergeam spre centrul oraşului. Pe străzi, o mare mulţime de oameni veniţi de prin toate satele pentru cumpărături de Paşti. Mă uit în jur să văd dacă nu cunosc pe cineva, dacă nu întâlnesc cumva pe ai mei, dar ferindu-mă să nu mă vadă cel dinaintea mea, care se tot uita înapoi.
Pe podul din centru, îmi scoase Domnul în cale un vecin care, văzându-mă atât de slab şi neras, abia putu să mă recunoască.
– Vino după mine, îi zisei eu repede. Uită-te unde mă duc şi dacă vezi pe cineva dintre ai mei trimite-i să vină acolo!
Cel dinaintea mea a mai mers puţin înainte, a cotit la stânga, apoi a intrat într-o curte. La câteva clipe în urma lui am ajuns şi eu. Era locuinţa lui. Acolo în curte îmi zise:
– Te-am scos, ca să te mai mişti puţin în aer liber. Afară e soare şi cald, te mai dezmorţeşti şi tu. Uite aici în pivniţă avem nişte lemne. Mai tai şi tu un lemn, mai stai la soare…
Şi apoi el intră în casă la soţia şi la copiii lui, lăsându-mă singur.
O altă minune trăiam.
– O, Dumnezeul meu, slavă veşnică Ţie! Cât de aproape eşti de mine Tu, Care credeam eu că îmi eşti atât de departe, că nu mă mai ştii şi că nu mă mai vezi. O, dulce Iisus, drag Iisus, scump Iisus şi bun Iisus, Mântuitorul meu, Prietenul meu nedespărţit, Ocrotitorul meu…, iartă-mă că am avut atât de puţină credinţă şi încredere…
– 1959 –
Starea mea trupească se agrava din zi în zi. Ameninţările deveneau şi ele tot mai mari. Zi şi noapte auzeam deasupra noastră izbituri şi vaiete…
În Joia Patimilor am avut o zi grea. Cea mai grea. Întrebările fuseseră deosebit de grele, iar răspunsurile nemulţumitoare. Ameninţările se rostogoleau asupra mea ca nişte bolovani tot mai grei. Tot sufletul îmi era în flăcări. Inima mi se strângea, capul îmi vuia şi ochii mi se întunecau. Tot trupul îmi tremura ca de friguri. În noaptea trecută şi avusesem un fel de vis care nu-mi ieşea din minte:
Se făcea că era ziua de Paşti. Eram într-o mare catedrală, la slujba Învierii. Dar nu eram jos, unde vedeam strâns tot poporul, ci undeva foarte sus, deasupra iconostasului şi altarului, de unde mă uitam în jos la marea mulţime a închinătorilor care ascultau predica unui episcop îmbrăcat în strălucitoare odăjdii şi stând pe un amvon înalt. Ascultam şi eu la predica lui, cu toţi cei pe care îi simţeam acolo, sus, în jurul meu, dar care nu ştiam cine sunt. Am reţinut din predica episcopului doar câteva cuvinte: „Hristos a Înviat, zicea el… Hristos a Înviat prin Sine Însuşi, fiind Dumnezeu, după cum spusese: Eu Îmi dau Viaţa şi tot Eu Mi-o iau iarăşi…“
O lumină şi o sărbătoare înaltă şi cerească era peste tot unde priveam, foarte de sus…
Acum îmi explicam că sigur voi muri. Peste trei zile vor fi Paştile şi atunci când se va rosti în biserică predica de Paşti eu nu voi mai fi printre cei de pe pământ – ci undeva mult mai sus… Visul era atât de neobişnuit, iar starea mea trupească era atât de apropiată de o astfel de explicaţie, încât acum aşteptam liniştit acest eveniment. Poate va fi astăzi, poate mâine, în Vinerea Patimilor. Ce potrivit ar fi totul în felul acesta şi ce fericit aş fi să scap chiar acum din tot acest chin de moarte! M-am născut trupeşte la Crăciun, m-am născut duhovniceşte la Rusalii, ce bine ar fi să mor la Paşti…
Vinerea Patimilor 1959. Uşa celulei se deschise şi noi toţi ne întoarserăm ca de obicei, cu faţa la peretele din fund. Când se auzi „Pssst!“, ne întoarserăm. Cel care stătea în uşă cu ochelarii în mână îmi făcu semn mie, întinzându-mi ochelarii:
– Hai!
Cu foarte mare greutate am urcat scările. Picioarele îmi erau atât de slăbite, încât tremurau gata să nu mă mai ţină. Inima mi se strângea în piept, îmi ardea, îmi şchiopăta, în cap mi se făceau goluri ca şi când aş cădea în vid. Ochii îmi umblau numai prin ceaţă şi urechile îmi ţiuiau metalic…
Am ajuns în faţa chinuitorului a cărui faţă şi a cărui privire erau astăzi mai cumplite şi mai ameninţătoare ca oricând.
Întrebările rămase de ieri fără răspunsul dorit reveniră din nou, scrâşnind. Sufletul îmi era în totul liniştit, dar trupul, simţeam că nu mai poate. Nu mâncasem nimic nici dimineaţă – era Vinerea Patimilor Domnului şi Mântuitorului nostru. Mâna nu-mi mai putu ţine stiloul cu care scriam. Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap şi mi se păru că totul începe să se clatine şi să se învârtă dintr-o parte în alta. Mă scuturai să-mi revin – şi luptai să pot scrie.
– Ţi-e rău? mă întrebă anchetatorul, văzându-mă, probabil, palid.
– Cred că este ceva trecător, răspunsei.
În clipa aceea intră pe uşă comandantul, care inspecta anchetele. Aruncă o privire spre mine, apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute, şi întrebă aspru:
– Cum merge?
– Nu vrea deloc să spună!
– Nu vrea? Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea!
Şi ieşi.
Un nou întuneric reveni şi alt val, mai cald şi mai gol, mi se ridică spre cap, clătinându-mă. Nu-mi putui stăpâni mâna şi scăpai stiloul, lăsând capul pe masă.
– Dacă ţi-e rău, auzii ca prin vis, sun să te ducă jos.
– Poate că îmi revin, am şoptit eu. Mai stau.
Dar nu-mi mai putui reveni. Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi sunase după gardian.
– Du-l jos, zise el.
Dar eu nu mă mai putui ridica de pe scaun. Simţii că toată partea stângă a trupului îmi amorţeşte şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mâna, nici piciorul. Un gând că voi paraliza îmi fulgeră mintea. Mai veni un gardian puternic şi mă luară mai mult pe sus. Nu mă mai puteam folosi de piciorul stâng. Nu-l mai simţeam. Nu-mi mai puseră nici ochelarii. Mă târâră aşa, trăgând piciorul după mine pe coridor, apoi pe scări până în celulă, la patul meu, unde mă întinseră şi mă lăsară aşa. După aceea nu mai ştiu nimic…
Când m-am trezit era noapte. Mă dureau toate mădularele şi mai ales capul. Gardianul de pe sală, pus să mă supravegheze, văzând că m-am trezit, chemă pe şeful de secţie care mă întrebă:
– Cum te simţi?
– Mă doare rău capul!
Mi-a adus nişte tablete şi mi-a spus:
– Ai drept la pat o săptămână.
(Dreptul la pat era o îngăduinţă pe care anchetatorul o acorda celui peste măsură de bolnav şi de slăbit, în momentul când mersul anchetei ar fi fost împiedicat de neputinţa fizică a arestatului prea bolnav. Acei cu drept la pat puteau odihni pe pat o zi, o jumătate sau câteva ore – după cum îi acordase anchetatorul. Altfel ceilalţi n-aveau voie să stea pe pat de la deşteptare şi până la stingere, de dimineaţa de la ora cinci şi până seara la ora zece. În acest timp, dacă erai găsit culcat pe pat, gardianul te putea pedepsi oricum voia el: bătaie pe loc, ţinere în picioare, cu faţa la perete şi cu mâinile sus ori într-un picior, cu mâinile la ceafă – ceasuri întregi, până ameţeai şi cădeai…)
Zilele şi nopţile până în Noaptea Învierii le-am trăit doar pe jumătate. Dormitam tot timpul, absent la tot ce se petrecea în jurul meu. Când mă trezeam uneori, nu ştiam unde sunt şi îi întrebam pe cei din jurul meu ce-i cu mine. Ştiam numai că trebuie neapărat să mor şi de fiecare dată când trebuia să deschid ochii mă aşteptam să nu mai văd lumea asta. Mă miram de ce se tot amână atâta. Eram nerăbdător de această amânare. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin de împlinirea visului meu şi aşteptam dimineaţa de Paşti ca pe singura salvare pe care o mai doream, pentru ca nu cumva, prea slăbit, să cedez şi să cad tocmai acum când sunt atât de aproape de Domnul şi Mântuitorul meu.
Nu-mi pot explica starea pe care o aveam. Nu mă rugam, nu mă gândeam, nu doream nimic altceva, stăteam şi aşteptam cu nerăbdarea acelui gând… Ce greu a trecut sâmbătă ziua, apoi sâmbătă noaptea…
Când am auzit răsunând clopotele Învierii la catedrala apropiată, am deschis ochii – şi, văzând că n-am murit, am simţit cea mai mare şi mai amară dezamăgire din viaţa mea. Oare pentru ce am mai fost izbăvit din moarte? De ce n-am fost ascultat şi luat de pe pământ? De ce n-a fost de-ajuns cât am fost chinuit în această groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeul meu, de ce oare n-ai avut milă de mine? Ce mai ai oare de făcut cu viaţa mea neputincioasă, care mi-a ajuns o povară atât de grea?
De undeva, nu ştiu de cât de sus, mi s-a părut că aud un glas:
– Nu pentru moarte ai fost tu adus aici, deşi – într-un anumit fel – ai şi murit deja…
Traian Dorz, din „Hristos mărturia mea”
