Uşa se deschise şi noi ne întorseserăm cu faţa spre perete, ca de obicei. Când se auzi „psst“, cel ce stătea în uşă îmi făcu semn mie. Şi îmi întinse ochelarul negru.
De abia am urcat scările… Picioarele îmi erau foarte slăbite şi umflate… Îmi erau numai junghiuri de reumatism. Inima mă strângea, îmi ardea, şchiopăta… Capul, gol, îmi vâjâia, iar ochii îmi umblau numai prin ceaţă.
Am ajuns înaintea chinuitorului, a cărui faţă şi privire erau astăzi mai întunecate şi mai cumplite ca oricând.
Întrebările rămase de ieri fără un răspuns mulţumitor veniră din nou, mai stăruitoare. Sufletul îmi era liniştit, dar trupul începu să-mi tremure, iar mâna nu-mi mai putea ţine pana de scris.
Ochii începură să mi se întunece de tot. Ceva cald şi gol mi se sui spre cap. Şi mi se păru că totul începe să se învârtă dintr-o dată.
Mă scuturai să-mi revin şi luptai să pot scrie.
– Ţi-e rău? întrebă anchetatorul, văzându-mă aşa.
– Cred că este ceva trecător, răspunsei.
Atunci intră pe uşă şeful. Aruncă o privire spre mine, apoi spre el, care se ridicase în picioare ca să-l salute.
– Ei cum merge? îl întrebă şeful.
– Nu vrea deloc să spună! mă pârî anchetatorul.
– Nu vrea? Ia dă-i un bocanc, să vezi cum vrea!
Şi ieşi.
Dar un nou întuneric cald mi se ridică în cap şi peste ochi. Trupul îmi tremura oricât încercam să-mi stăpânesc mâinile şi picioarele.
– Dacă ţi-e rău şi nu mai putem continua, sun să te ducă jos!
– Poate îmi revin! Mai stau!
Dar nu-mi putui reveni.
Cred că şi faţa mi se schimbase mult, fiindcă el şi sunase, iar gardianul apăru în uşă.
– Du-l jos.
Trebuia să mă ridic să merg, dar nu putui face nici un pas.
Simţii că toată partea stângă a trupului îmi amorţeşte şi nu mă mai ascultă nici ochiul, nici urechea, nici mână, nici piciorul.
Un gând că voi paraliza, îmi trecu fulgerător.
Fui gata să cad, dar gardianul puternic mă sprijini.
Nu-mi mai puse ochelarul. Pe piciorul stâng nu mă puteam sprijini, îl târam. El mă luă de mână şi, mai mult pe sus, mă coborî, târându-mă pe scări până în celulă, la patul meu, unde mă întinse.
După acestea nu mai ştiu nimic.
Când m-am trezit era seară. Mă dureau toate mădularele şi mai ales capul. Gardianul de pe sală, pus probabil să mă supravegheze atent, văzând că m-am trezit, chemă pe şeful de secţie pe care îl ştiam de la Sânicoară. Era unul ai cărui mamă şi fraţi erau în Oastea Domnului.
Fără să se arate că mă cunoaşte, acesta mi-a adus câteva tablete pentru durere de cap şi mi-a spus că anchetatorul îmi aprobase o săptămână „dreptul la pat“.
„Dreptul la pat“ era o îngăduinţă pe care ancheta o dădea celui care era atât de slăbit şi de bolnav încât viaţa îi era în primejdie.
Acei care aveau dreptul acesta puteau sta lungiţi pe pat toată ziua. Sau jumătate de zi. Sau numai două ore – cât se îndura anchetatorul să-i îngăduie.
Altfel, fără această îngăduinţă, programul era aşa că nu aveai voie să stai culcat pe pat de la deşteptarea care se dădea la ora cinci dimineaţa şi până la stingerea care se dădea la ora zece seara.
În tot acest timp, dacă erai prins culcat pe pat, gardianul putea să te pedepsească cum voia el. Începând de la bătaia pe loc, până la ţinerea în picioare cu faţa la perete sau cu mâinile în sus, sau într-un picior, sau cum mai putea scorni el şi cât voia.
De câte ori ni s-a întâmplat să plătim cu ceasuri întregi de astfel de chinuri, cele câteva clipe şezute pe pat, când nu ne mai puteau ţine picioarele umflate!…
Atât Vinerea aceasta a Patimilor, cât şi Sâmbăta care a urmat le-am trăit doar pe jumătate treaz şi conştient. Dormitam tot timpul, iar când mă trezeam, uneori nu ştiam nici unde mai sunt.
Ştiam că trebuie să mor. Şi de fiecare dată nădăjduiam că, atunci când am să deschid ochii, nu mă voi mai vedea aici.
Dar de ce oare se amână atât?
Începusem să fiu nerăbdător datorită amânării acesteia.
Toată nădejdea mi-o pusesem în izbăvirea morţii. Nu mă îndoiam câtuşi de puţin că visul din noaptea de joi fusese o înştiinţare şi că eu în dimineaţa de Paşti trebuie să fiu mort aievea.
E adevărat că îmi făceam nişte mustrări că prea puţin am lucrat pentru Domnul şi că prea goale mi-s mâinile cu care merg înaintea Lui! Dar teama de a nu slăbi în faţa anchetei şi de a nu spune cumva, într-un moment de prea puternică presiune, ceva care ar fi spre răul Lucrării Domnului sau spre nenorocirea vreunui frate îmi era mai puternică decât mustrarea pe care mi-o făceam pentru puţinul folos pe care îl adusesem Domnului.
Doream, voiam, stăruiam să mor deci cât mai repede. Termenul era până în dimineaţa Învierii. Atunci când toţi episcopii vor predica în toate catedralele despre învierea lui Hristos, eu trebuie să fiu undeva sus, şi nu jos.
Nu pot şti cum am fost tot timpul acela aşteptând ceasul Praznicului. Nici nu mă rugam, nici nu mă gândeam… Stăteam şi aşteptam cu nerăbdare… Ce greu a trecut sâmbăta, sâmbăta noaptea!
Dar, când răsunau clopotele de Înviere şi am văzut că n-am murit, am simţit o mare dezamăgire.
Oare de ce n-am fost izbăvit? De ce am fost lăsat mai departe în această groapă cu lei înfuriaţi şi cumpliţi? Dumnezeul meu, de ce oare nu ai avut milă de mine?
De undeva, nu ştiu de unde, mi s-a părut că aud un răspuns:
– Nu pentru moarte ai fost adus tu aici! Deşi, într-un anumit fel, ai şi murit deja…
Traian Dorz, din “Istoria unei Jertfe”, Vol. 3
