- Prin ele noi trăim relația de comuniune reală cu Dumnezeul Cel Viu
- Se numesc „teologale” de la cuvântul „theos”, și nu teologice, care duc către speculativ și abstract
- Credința, nădejdea și dragostea sunt într-o unitate pentru că fiecare în parte și toate la un loc îl fac pe creștin fiu al lui Dumnezeu în Fiul
- Fiecare virtute teologală este complementară celorlalte două
- Putem spune că iubirea e în centru, căci ea rămâne și atunci când credința și nădejdea dispar (1 Corinteni 13)
Ca virtute teologala, iubirea are trei aspecte:
- a) Fata de Dumnezeu;
- b) Fata de aproape;
- c) Fata de noi înșine.
Dumnezeu este iubire. Iubirea (ca ființă) descoperă ființa lui Dumnezeu și constituie recunoașterea caracterului ontologic al credinței si al nădejdii. Spre deosebire de iubirea omului, iubirea lui Dumnezeu este paradoxală, este prin excelenta generozitate. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu iese în evidență ca posibilitate de afirmare a libertății (e liber sa Îl iubească sau nu).
Când omul afirma că Îl iubește pe Dumnezeu, Dumnezeu îl vrea întreg, împlinirea celei mai mari porunci date de Iisus, se realizează cu totală dăruire conștientă de sine. Deci, iubirea ca virtute, iubirea creștină, este o iubire gândită și nu un sentimentalism ieftin. Ea se concretizează în păstrarea poruncilor.
Progresul în iubirea lui Dumnezeu este progres în libertate, dar, câtă vreme omul se găsește în păcat, nu-L poate iubi pe Dumnezeu, dacă totuși omul afirmă asta, atunci, e vorba doar de un sentiment.
Iubirea și teama de Dumnezeu: Teama se naște din credință și nu invers, iar fără aceasta nu-L putem iubi cu adevărat pe Dumnezeu. Este acea teama de a nu ne face nevrednici de iubirea Sa. Astfel, există doua feluri de teama:
- a) cea de la începutul demersului duhovnicesc (teama de iad, proprie credincioșilor maturizați);
- b) teama celor desăvârșiți (este rodul prezentei harului), ea eliberează omul de orice altă teamă pământească. Tot de ea se leagă se sentimentul măreției darurilor lui Dumnezeu și de pericolul nestatorniciei omului.
Iubirea ca urmare a lui Hristos.
Prin iubire devenim ucenicii/prietenii lui Hristos, iar cel ce nu face dovada iubirii lucrătoare nu se poate numi ucenic al Lui.[1] Pentru a intra în comuniune cu Hristos a cărui ființă este iubirea, trebuie să activam iubirea Sa, sa Îl iubim pe cel care ne-a iubit mai întâi. Iubirea față de Hristos se manifestă ca un fel de prietenie față de El, un alt termen ce reflectă iubirea dintre Hristos și credincioși este cel de căsătorie, iar raportul dintre Hristos și Biserica este ca legătura dintre bărbat și femeie. Toate aceste raporturi scot în evidență intimitatea, dependenta iubitoare față de Învățător, înrudirea duhovnicească prin care El ne trimite rodul răscumpărări, harul Sf. Duh.
Când voința omului si voința lui Hristos coincid prin iubire, consecința acestei unități = păstrarea poruncilor, expresie a voinței lui Dumnezeu: “Voi sunteți prietenii Mei dacă faceți ceea ce vă poruncesc” (In. 15,14).
Iubirea și Sf. Euharistie: In Sf. Euharistie, prin lucrarea Sf. Duh, El este actualizat și își continuă prezenta printre noi, iar ucenicul Sau caută să se apropie de El prin rugăciune publică/privata, frecventarea Bisericii, primindu-L cu iubire în taina Sf. Euharistii.
Iubirea ca participare la iubirea intratrinitară.
Dumnezeu vrea ca noi sa-L iubim mai întâi pe El Însuși, nu pentru ca ar avea nevoie de iubirea noastră, ci pentru ca El ne iubește cu o iubire prietenească, care, cere reciprocitatea. Ea trebuie să aibă o dimensiune ascendentă, cum spune Sf. Grigorie de Nyssa: “ne schimbăm în funcție de ceea ce iubim”.
Motivația iubirii noastre pt. Dumnezeu este aceea că El este Valoarea Absoluta, dar, motivul fundamental al iubirii creștine rămâne bunătatea lui Personală a cărei dovada este iubirea Sa. Iubirea nu numai că este iubire pentru Dumnezeu ci este și iubire cu Dumnezeu, ne face să iubim și să vrem ceea ce Dumnezeu vrea și iubește.
Iubirea pentru Dumnezeu pune în lucrare iubirea față de aproapele, iar cea față de aproape o condiționează pe cea față de Dumnezeu[2]. Astfel, potrivit motivațiilor care Îl fac pe om sa iubească, deosebim trei tipuri de iubire:
- a) Iubirea interesată (cu interes, față de bani etc);
- b) Iubirea naturala (a părinților față de copii spre ex.);
- c) Iubirea dezinteresată (vine din iubirea față de Dumnezeu și nu urmărește vreun interes).
Scopul vieții creștine este mântuirea prin trecerea de la iubirea interesată la cea dezinteresată. Progresul în iubirea dezinteresată se realizează prin credința, nădejde, smerenie etc. Dezvoltatre iubirii dezinteresate este influențată și de factori externi, spre exemplu, în oraș, duhul individualist influențează negativ iubirea.
Necesitatea și însușirile iubirii creștine:
Iubirea este esența creștinismului, centrul vieții creștine; Ea trebuie să aibă următoarele roade:
1) Sa fie mai presus de orice (creștinul să nu prețuiască mai mult creația decât pe Dumnezeu; progres în iubire = lupta împotriva păcatului; dăruirea întregii noastre ființe lui Dumnezeu);
2) Să fie intense și lucrătoare (să izvorască din inimă și sa se manifeste în fapte);
3) Să fie statornică (Porunca lui Hristos “Rămâneți în dragostea mea”). Roade ale iubirii: unirea cu Dumnezeu; asemănarea cu El; teama fireasca de El; lepădarea de sine etc.
Păcatele împotriva virtuții iubirii:
Rădăcina tuturor păcatelor este iubirea pervertită, în mândrie. Enumeram păcatele:
- Ura – împotriva lui Dumnezeu poate veni din diferite nenorociri/frica de pedeapsa etc, ea presupune lipsa credinței și a nădejdii;
- Nepăsarea – față de cele duhovnicești/dezgustul față de desăvârșire, vine din viața imorala, la fel, lipsește nădejdea;
- Sentimentalismul – reduce iubirea la emoție, o găsim în superficialitatea omului și în egoism;
- Fanatismul și fundamentalismul – stări de spirit pasionale, lipsite de dragostea de aproape și generate de o credința ce vrea să se impună altora și nu prin iubire.
Păcate sunt și actele de bunăvoință față de aproape făcute pentru a fi văzute de oameni, căci sunt făcute din egoism și prin urmare sunt doar niște acte de bunăvoința sociala.
[1] Filosoful Max Scheler zice: “Inima persoanei lui Hristos nu se daruieste altcuiva decat ucenicului” – poate intreaba #paranoid
[2] Trecerea de la pag. 26 la pag. 27 e foarte dubioasa, votez pentru verificarea ei.
sursa: Teologie Morală – Anul IV – sem 1
Pr. prof. dr. Vasile Răduca
