Pe aceeaşi temelie
Temelia este Hristos şi nimeni nu poate pune o altă temelie decât aceea care a fost pusă şi care este Iisus Hristos.
Pe această temelie zidind, fiecare să ia însă bine seama ce zideşte şi cum zideşte.
Sfintele Scripturi ne dovedesc că în zilele apostolilor – ba încă înaintea începerii înţelegerii de către ei a jertfei – capul sfântului Ioan Botezătorul a fost tăiat, sângele lui sfânt constituind un prim liant pus parcă sub grandioasa şi unica temelie din lume a unicei Jertfe adusă de Hristos.
Imediat apoi, peste această temelie şi peste întreg cuprinsul tainicei zidiri, se aşază un alt liant, sângele curs din rănile lăsate pe pietre al întâiului martir şi mucenic al lui Hristos Domnul, cu frumosul nume de Ştefan.
Astfel, la data precis stabilită şi ştiută numai de El, de Cel Veşnic Sfânt, peste şi între pietrele vii zidite peste această Eternă Temelie se varsă liantul necesar să stabilească legăturile.
E de prisos, ba şi absurd, să vă închipuiţi o grămadă de mortar fără cărămizi pe un şantier. Dar, după ce temelia e pusă, când vezi stive de cărămizi, fără să vrei cauţi cu privirea după mortar, ştiindu-l necesar.
În 1937, o soră credincioasă, zdrobită de frământările de la Oaste, a avut un vis. Ceea ce se petrecea în visului surorii noastre era identic cu o profeţie pe care a făcut-o Părintele Iosif în scrisoarea trimisă fraţilor cu ocazia măreţei adunări de la Rusaliile anului 1933, când era bolnav, internat în Sanatoriul de la Davos din Elveţia (vezi cap. 6, scrisoarea nr. 3).
În visul ei se făcea că undeva în Sibiu se clădea o biserică, se lucra de zor, însă, ca în cazul lui Manole, ce se zidea ziua se dărâma noaptea.
Atunci a venit acolo mitropolitul N. Bălan cu o propunere, zicând: „Spre a putea înainta lucrarea la această biserică şi spre a nu se obosi nimeni în zadar, ar trebui să zidim în pereţii acestei biserici pe Părintele Iosif“.
Şi, în partea dinspre răsărit, unde urma să fie altarul, se făcea că în locul unei ferestre a fost pus Părintele Iosif cu mâinile întinse lateral, în formă de cruce. Astfel zidurile se înălţau, încadrându-l până la genunchi, apoi mai în sus, până la mâini, apoi peste mâini şi, în sfârşit, până deasupra capului, formând un geam cu două ochiuri mari sub braţe şi la fel două ochiuri mici peste braţe, până deasupra capului.
Şi astfel s-a putut continua lucrarea la această biserică, fără a se mai dărâma.
A fost un vis care era o lumină şi un răspuns pentru aceste vremuri şi pentru înţelegerea noastră, a celor de azi.
A fost şi este o lucrare, o construcţie, şi era şi este necesar liantul spre a face posibilă legătura miilor, a zecilor de mii, a sutelor de mii de cărămizi din această măreaţă zidire.
Nici că se putea altfel.
Acest fapt ni-e atât de limpede azi, încât altfel nici nu ne-am putea explica înţelesul din cuvintele Sfintelor Scripturi.
Suprema jertfă a întregii umanităţi a fost adusă atunci de El, de Domnul Iisus, la Golgota pe cruce. Acum a fost adusă însă o supremă jertfă pentru Oaste, până aici şi până în 12 februarie 1938, pe întreg întinsul ogor al Oastei. Sămânţa aruncată a fost stropită cu lacrimi şi cu sânge. Cu lacrimile şi cu sângele acestui îndurerat şi suferind apostol şi profet al zilelor noastre.
Da, aşa a fost semănat şi tot aşa este şi acum semănat ogorul Bisericii noastre, cu sămânţa tratată în baie de lacrimi şi de sânge. Cum făcea mama mea când pregătea grâul ce urma să-l semene, mâine-zi, tata, pe micuţul lui ogor. Pe atunci eram copil şi vedeam cum mama muia piatră vânătă (sulfat de cupru) cu apă şi cu var, apoi peste această soluţie turna din vasul ei cel sfânt „apă sfinţită“, pe urmă cu un buchet de busuioc stropea grâul prima dată în formă de cruce – ca preotul la sfinţirea caselor. Şi, pe măsură ce tata îl întorcea cu lopata lui cea de lemn, mama stropea în continuare cu soluţia ei sfinţită.
Cu astfel de pâine trupească, sfinţită în muncă, în lacrimi şi‑n sudoare m‑au crescut părinţii mei trupeşti. Iar părintele nostru duhovnicesc, Părintele Iosif, tot cu o pâine sfinţită şi stropită – pe lângă Sângele Crucii, şi cu sângele rănilor sale şi cu lacrimile sale – ne-a hrănit.
Aşa ne putem da seama de ce atunci când nu există jertfă, liant, nu se lucrează, nu se clădeşte, nu se aşază miile de cărămizi în zidul Bisericii lui Hristos.
Numai cărămizile reclamă mortarul.
Numai viile cărămizi, jertfa.
Ferice de vremile în care se lucrează la Biserica lui Hristos, clădindu-se. E nevoie de jertfă, spre a face eterna legătură, împlinind astfel ce lipseşte din trupul Bisericii lui Hristos, prin suferinţele lor.
Căci,
„cu orice rând de oameni, cât va fi pe lume harul,
necesară va fi jertfa, necesar va fi calvarul.
Urmând calea Marii Jertfe şi-nmulţind răscumpăraţii,
se impune-un preţ de jertfă fiecărei generaţii!“
O, când Hristos vă cheamă
O, când Hristos vă cheamă, când El vă luminează,
porniţi să duceţi pacea în locul urii crunte,
să fiţi mereu nainte, cununa vă urmează!
Chemarea voastră-i munca şi locul vostru-n frunte!
Din rândurile voastre fu primul tânăr care
deschis-a nesfârşita martirilor oştire,
unind prin taina jertfei în veci biruitoare
sublima-i tinereţe cu-a lui Hristos iubire.
Când norii încercării s-or grămădi în faţă,
ca-n vremuri fraţii noştri: uniţi-vă vegherea,
căci pentru biruinţă în clipa cea măreaţă
chemarea-i rugăciunea, iar locu-ngenuncherea!
După seninul veşnic al ultimei furtune
voi veţi vedea a Vieţii slăvită răsplătire,
căci Însuşi Împăratul Măririi-o să-ncunune
suprema biruinţă atinsă prin jertfire!
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 2
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 2000
