28 mai,Psalmul, 61, v. 8
O, cât de greu de împlinit este legământul acesta că voi cânta neîncetat lui Dumnezeu!… În viaţa atâtor oameni sunt aşa de puţine zilele şi de rare prilejurile în care sufletul lor plin de bucurie să simtă nevoia de a se scălda numai în valurile dulci ale cântării. Sunt aşa de puţine clipele când preaplinul inimii fericite simte nevoia să se reverse în unde liniştite şi calde de rugăciune şi de iubire, de mulţumire şi de recunoştinţă, în dulcea înfiorare a cântării… sau să izbucnească în nemaistăvilita bucurie a unor măreţe şi înalte imnuri…
În gura omului credincios, cântarea bucuriei are prilejul să stea prea mulţi ani foarte rar şi foarte puţin, căci el este mereu ca un străin şi un călător prin multe locuri primejdioase şi printre vrăjmaşi nenumăraţi (1 Petru 2, 11). În gura credinciosului, care este mereu în căutarea celor viitoare, răsună mai degrabă cântările de jale sau gemetele de durere, decât cântările vesele.
Cândva, în primăvara vieţii noastre de credinţă, în zilele fericite ale dragostei dintâi, am cunoscut şi noi, poate, câteva clipe şi câţiva ani de fericire, când primele noastre întâlniri cu Hristos şi cu bucuriile Lui treziseră harfa de aur a dragostei noastre, scoţând din ea cântări cum nu mai auzisem răsunând altele pe pământ… Cât de minunat le-au luat atunci cele patru vânturi şi le-au împrăştiat peste toată faţa pământului! Câte lacrimi de dragoste pentru Hristos au stors aceste cântări şi câte inimi au străpuns!… Ele au făcut atunci ca o mare întindere de lume să cunoască o izbucnire de veselie nemaicunoscută, ca în noaptea osanalelor îngereşti de la Betleem.
Dar ce curând s-a lăsat peste florile acestor cântări fericite bruma şi noaptea apăsătoare a încercărilor îndelungi şi aspre! Şi, în loc să cântăm neîncetat, de ani îndelungaţi suferim neîncetat, şi gemem neîncetat, şi plângem, ne rugăm şi nădăjduim, aşteptând neîncetat, strigând, şoptind, suspinând: «Înveseleşte-ne, Dumnezeul nostru, iarăşi, tot atâtea zile câte ne-ai smerit!… Tot atâţia ani câţi am gustat nenorocirea…» (Ps. 90, 15). Măcar atâţia!
O, Doamne Iisuse, dar cu toate acestea noi Te iubim pe Tine mai presus de orice, căci am descoperit ce fericită şi strălucită este părtăşia cu Tine mai ales în suferinţe! (1 Petru 4, 13-14). Niciodată n-am fi ştiut noi ce mare poate fi bucuria de a pătimi pentru Tine, dacă nu ai fi îngăduit s-o cunoaştem (Filip. 1, 29). Cum am fi aflat altfel că fericirea cea mai mare de pe pământ este a suferi împreună cu Tine, Iisuse, şi pentru Numele Tău? (Luca 6, 22; Evrei 13, 13). Căci numai aşa noi am găsit mijlocul de a ne bucura totdeauna (1 Tes. 5, 16), l-am găsit bucurându-ne în necazurile noastre (Rom. 5, 3). Căci necazuri având totdeauna, dacă în ele ne căutăm prilejul bucuriilor, atunci le vom avea neîncetat. Vom avea neîncetat, ca şi primii noştri fraţi creştini, acele bucurii pe care lumea nu le poate cunoaşte şi nu le poate înţelege, pentru că ea fuge de necazuri, le urăşte şi le dispreţuieşte. O, Doamne Iisuse, fii binecuvântat, căci Tu vei aduce odată şi pentru noi vremea cântării, vremea unei neîncetate şi fericite cântări, din clipa când vom auzi glasul Tău cel preadulce chemându-ne pe nume! (1 Tes. 4, 16).
Din clipa când Însuşi Tu, Iisuse, venind şi luându-Ţi Biserica Ta, zicându-i: «Vino, sora Mea, frumoasa Mea!», din clipa când Tu îi vei spune: «Scoală şi vino, căci iată a trecut pe totdeauna iarna (prigoanelor), a încetat ploaia (nedreptăţilor) şi s-a dus (vremea lacrimilor), se arată florile (împlinirea făgăduinţelor mântuirii)… şi a venit vremea cântării (veşnicia)» (Cânt. 2, 11-13), din clipa aceasta, Doamne Iisuse, vom cunoaşte şi noi cântarea necurmată (Apoc. 7, 14-17). O, ce dulce şi scumpă va fi pe vecii vecilor această fericită vreme a cântării, pe care am aşteptat-o atât de îndelung, am dorit-o atât de mult şi Ţi-am cerut-o atât de des! Bucuriile acelei vremi vor fi veşnic pentru noi mângâierea pentru toate suferinţele îndurate pe pământ şi răsplata lacrimilor vărsate sub apăsările îndurate pe nedrept (1 Cor. 15, 58; Luca 16, 25; Apoc. 7, 9-17). Te rugăm, Doamne Iisuse, să ne ajuţi ca până atunci să-Ţi fim neîncetat ascultători şi credincioşi din tot sufletul nostru, chiar dacă ar trebui să umblăm numai plângând pe toate ogoarele în care semănăm Cuvântul Tău şi numai sângerând pe urmele paşilor Tăi. Să nu cârtim niciodată şi să nu ne plângem, ci, pentru bucuria eternă care ne este pusă înainte, să lucrăm cu nebiruită îndrăzneală acum (2 Cor. 3, 12). Amin.
