14 februarie – Psalmul 22, vers 22
După cum Dumnezeul Cel Viu este Mântuitorul tuturor oamenilor, dar mai ales al celor credincioşi (1 Tim. 4, 10), —
tot aşa noi trebuie să muncim în adevăr şi să ne luptăm spre a vesti Numele Său Cel Sfânt
şi Cuvântul învăţăturii Sale mântuitoare tuturor oamenilor,
dar mai ales celor mai apropiaţi nouă.
Fiindcă noi cunoaştem acest Nume
şi ne-am împărtăşit din mântuirea dăruită de El.
Vestirea Numelui Său, care este iubire,
şi a Cuvântului Său, care este dreptate,
trebuie să fie nu numai miezul predicilor noastre, dar mai ales lumina faptelor noastre.
A predica Cuvântul cel Adevărat al Domnului Iisus Hristos celor mai de departe nouă nu este prea greu lucru. Cere să ai numai o pregătire oarecare şi puţin talent.
Dar a mărturisi Numele Lui cel Sfânt fraţilor tăi,
adică celor din apropierea ta,
familei tale,
vecinilor tăi, —
este nu numai o dovadă a conştiinţei cinstite, ci mai ales dovada unei înalte şi permanente sforţări de a trăi în lumina şi în ascultarea lui Hristos.
De aceea slujba celor ce doar predică învăţăturile Domnului este foarte uşoară…
Pe când mărturisirea celorlalţi este nu ocupaţie, ci jertfă,
nu datorie, ci dăruire.
Din pricina aceasta predicatori se găsesc destui şi peste tot,
dar mărturisitori cu fapta şi cu adevărul se găsesc prea puţini şi numai în rare locuri.
Legământul pe care l-am pus încă din clipa când Sângele Său cel Sfânt ne-a curăţit de întinăciunile noastre
şi ne-a iertat de osânda păcatelor
ne este un angajament solemn că vom fi nu numai predicatori şi vestitori la cei străini,
ci nişte mărturisitori ai lui Hristos la cei apropiaţi.
Vai însă, cât de puţin şi de slab mi-am îndeplinit eu acest angajament sfânt şi cutremurător!
Poate că predici am rostit şi eu destule
şi la destui,
prin graiul şi prin scrisul meu,
iar pentru aceasta mi-am primit mai mult sau mai puţin de la semenii mei o plată bună sau rea…
Dar angajamentul cel mai însemnat de mărturisitor cu trăirea în mijlocul celor apropiaţi mie nu mi l-am împlinit
nici cum eram dator
şi nici cât puteam să-l fac.
Iar ca mine vei recunoaşte că ai făcut şi tu, frate credincios, şi tu, soră credincioasă.
Şi ca noi au mai făcut şi mai fac încă şi alţii mulţi dintre noi…
Cea mai mare parte dintre oameni facem aşa.
Ce pierdere dureroasă şi ce stare jalnică este aceasta!…
Dar Domnul nostru Iisus Hristos şi Sfinţii Săi aleşi n-au fost aşa.
Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat, făcându-Se ca noi,
frate cu noi,
asemănător nouă ca stare şi putere,
apoi ne-a vestit nouă,
de lângă noi,
în numele Tatălui, mărturisindu-ne prin trăirea Sa Adevărul (Ioan 17, 6-8).
În urma acestei mărturisiri a Lui,
iar apoi a aleşilor Săi, care au făcut întocmai ca El,
au rămas milioane nesfârşite de ucenici
şi veacuri multe de roade strălucite…
Dar oare pe urma noastră ce a rămas frumos şi durabil?
Şi ce va mai rămâne oare, după trecerea focului încercător al lucrărilor noastre? (1 Cor. 3, 13).
