„LITERA OMOARĂ; IAR DUHUL FACE VIU” (II Cor 3, 6)

Iubiţi fraţi şi surori!

S-a vorbit mult şi se vorbeşte mult despre Oastea Domnului! Se vorbeşte poate prea mult. Toată istoria ei este însă scurtă şi simplă. Toată istoria ei se află în paginile Scripturii. Eu am citit mult în Scripturi şi am observat un lucru. În lucrurile mântuirii sufleteşti nu se mai petrece nimic nou. Nimic nou şi nimic mai mult decât e scris acolo. Ci doar adevărul din Biblie se repetă mereu în alte şi alte forme.

Aşa e şi cu Oastea Domnului. Ea nu e ceva nou. Ea este una din frământările mântuirii pe care le vedem în Scripturi. Şi în special Oastea este una din frământările vieţii primilor creştini. Ca şi viaţa primilor creştini, Oastea este opera Cincizecimii, este lucrarea Cinci­zecimii. Ea a ieşit din lucrarea şi revărsarea Duhului Sfânt. De aceea i-am ales, ca praznic special, praz­nicul Duhului Sfânt.

În istoria mântuirii neamului omenesc, Cincizecimea este, desigur, un hotar nou, un hotar de lume nouă, de viaţă nouă. Golgota a iscălit zapisul împăcării noastre cu Dumnezeu, iar Cincizecimea i-a pus pecetea Duhului Sfânt. Cincizecimea a întărit acest zapis cu pecetea Duhului Sfânt.

Cincizecimea a dat pe primii creştini. Cincizecimea i-a dat pe creştinii cei adevăraţi. Cincizecimea i-a dat şi pe apostolii cei adevăraţi. Şi aceştia împreună – apostolii şi credincioşii – au format Biserica cea adevărată, Biserica cea vie, Bi­serica Duhului Sfânt.

Cincizecimea a lisat în lume dragostea şi frăţietatea primilor creş­tini. Nu este ceva mai minunat decât să citeşti prin Faptele Apo­stolilor [despre] viaţa primilor creştini, ră­maşi după ziua Cincizecimii. Rămâi uimit de traiul lor. Citind, parcă simţeşti Duhul ce lucra în ei şi printre ei. „Mulţimea celor ce cre­zuseră era o inimă şi un suflet… un mare dar era peste toţi… se cutremura locul unde se rugau” (Fapte 4, 31-35). „Stăruiau în învăţătura Apostolilor, în legătură frăţească şi în rugăciuni” (Fapte 2, 41-47).

Şi Cincizecimea a mai făcut ceva. Mântuitorul a aflat în lume „litera legii”. „Litera legii” ajun­sese la culmea puterii ei – ca să zic aşa – atunci când L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Cincizecimea a omorât această „literă” şi a slo­bozit în lume „duhul”.

Se ridică însă şi aici marea în­trebare: de ce n-a rămas până la sfârşit această operă a Duhului Sfânt? De ce n-a rămas Cinci­zecimea până la sfârşit în viaţa şi traiul creştinătăţii? Căci doar nu se poate tăgădui adevărul că s-a dus de mult, de mult traiul şi viaţa primilor creştini. Creştinătatea de azi – pusă faţă în fată cu creşti­nătatea din Faptele Apostolilor, cu viata primilor creştini – e ceva de necunoscut. Cineva spunea că creş­tinul de nume de azi – pus alături de creştinul cel viu din Faptele Apostolilor – e întocmai ca şi omul cel viu pus alături de omul schimonositură, care se împlântă prin semănături pentru a speria cu el ciorile.

Întrebarea de ce a slăbit viaţa primilor creştini nu e grea de dezlegat. Creştinismul a ajuns acolo unde e azi pentru că creştini n-au rămas în „duh”, ci, rând pe rând, s-au întors iarăşi la „literă”. În viaţa creştinătăţii, în istoria mântuirii s-a dat şi se dă o mare „bătălie între „duh” şi „literă”. Între creştinismul cel gol şi între creştinismul cel plin de Duh Sfânt.

Creştinii cei dintâi câştigaseră cu totul această bătălie; biruiseră cu totul „litera”. Dar în curgerea vremii, încetul cu încetul, „litera” a început iar a omorî „duhul”. În­cetul cu încetul, creştinii s-au întors iarăşi la „literă”. S-au întors iar la „acele începuturi sărăcăcioase”, cum le numeşte Apostolul Pavel. Deja pe timpul Apostolului Pavel, vedem o luptă îndârjită între duh şi literă. Litera iar prinsese putere. Şi pe urmă… litera a biruit. Creştinismul s-a golit de duh şi s-a umplut iar de literă.

Foarte bine – va zice cineva – dar Biserica a rămas. Da! E adevărat, Biserica cea întemeiată în ziua Cincizecimii a rămas şi va ră­mâne până la sfârşitul veacurilor. Dar… răul e că, rând pe rând, Bi­serica şi-a pierdut tot mai mulţi şi tot mai mulţi din copiii ei cei du­hovniceşti, din copiii ei cei adevăraţi.

Într-un loc zice Apostolul Pavel marile vorbe: „Nu ştiţi că trupul vostru este biserica Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” (I Cor 6, 19). „Au nu ştiţi că voi sunteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt locuieşte în voi?” (I Cor 3, 16). Ei bine! Tocmai „biserica” aceasta – biserica din noi – a slăbit şi s-a stricat în scurgerea vremii. Creştinii cei duhovniceşti au început a deveni oameni lu­meşti. Din „biserica” lor a fugit Duhul Sfânt şi s-a aşezat duhul acestei lumi. A fugit „porumbelul” şi s-au aşezat ciorile păcatelor. Li­tera şi lumea a omorât duhul. Aşa că despre mulţi creştini s-ar putea zice azi: voi sunteţi biserica duhu­lui veacului acestuia.

Şi, fireşte, odată cu aceasta s-a resimţit şi Biserica. A slăbit şi Bi­serica. Pentru că Biserica o formea­ză copiii ei cei vii, cei duhovniceşti.

Aici intră rosturile Oastei şi istoria Oastei. Noi, ostaşii Domnu­lui, am fost învredniciţi de Dum­nezeu să ne cerceteze cu Duhul Lui cel Sfânt. Un vânt ceresc a su­flat peste noi şi ne-a trezit la o viată nouă. O cincizecime a suflat cu putere peste noi şi ne-a trezit la viaţa primilor creştini. Noi eram morţii din văile lui Ezechil. Ne omorâse „litera” şi păcatul. Şi din moarte ne-a înviat suflarea Duhu­lui Sfânt. Duhul Sfânt a făcut din noi fraţi şi surori. Duhul Sfânt a înviat între noi traiul şi frăţietatea primilor creştini. Duhul Sfânt a fă­cut adevărate minuni cu noi.

Iar Biserica trebuie să se bu­cure de această revărsare, de acea­stă minune. Biserica s-a întărit cu această revărsare. Şi nu ne putem închipui că Biserica ar putea să urască şi să prigonească pe cei mai buni copii ai ei. Ne îngrozim şi numai la gândul că s-ar putea împlini cele de la Ioan 9, 25: să fie alungaţi cei ce strigă: „Orbi eram şi acum vedem”.

Multe biruinţe a făcut Oastea Domnului. Cea mai mare, eu socot că e lupta ce a dat-o cu litera. Din creştini de literă, am făcut creştini de duh. Din creştini de nume, am făcut creştini de faptă.

Şi lupta aceasta, iubiţii mei, nu e gata. Ea se dă cu furie. Căci satan tot aici se învârte. Ca să fure Duhul din Oaste. Să fure mie­zul ca să rămână găocile…

Iubiţii mei! În frământarea de acum, eu văd bătălia între duh şl literă. Marea bătălie se dă azi la punctul acesta: va birul Oastea litera, sau va fi biruinţă de literă? La punctul acesta cădem sau biru­im. La punctul acesta va cădea Oa­stea sau va birul; va rămânea sau va pieri. Oastea va trăi şi va birui numai până va sta sub suflarea şi revărsarea Duhului Sfânt. Când va zbura „porumbelul” acesta, Oastea şi-a sfârşit viata. Va rămâne în ţara aceasta mai mult cu o „soci­etate”.

Iubiţii mei! Eu mulţumesc lui Dumnezeu că pe mine, un vas slab şi nevrednic, m-a folosit Domnul în lupta aceasta. Şi dacă în lupta aceasta mi-am pierdut liniştea, mi-am pierdut averea, mi-am pierdut viaţa, nu-mi pare rău, ci dau slavă lui Dumnezeu şi până la ultima răsu­flare voi lupta ca să biruie duhul.

În şcoala Apostolului Pavel am învăţat să-l apăr cu îndârjire pe Iisus cel Răstignit faţă de litera legii. Şi până la sfârşit Îl voi apăra. Şi dacă în lupta aceasta mi se va cere şi preţul vieţii – sunt gata să-l dau oricând.

Şi voi striga mereu şi pe fraţii mei de la fronturi să stea şi ei până la sfârşit în lupta aceasta, fă­când strajă cu toţii în jurul lui Iisus cel răstignit. Să nu ne fure satan pe Iisus cel răstignit. Să nu-l pierdem pe Iisus cel Răstignit.

Slăvit să fie Domnul! S-a trezit şi „Samaria” noastră. Suflă cu pu­tere Vântul cel ceresc şi peste ho­tarele ţării noastre. Prin poporul românesc, a început război ceresc. Şi dacă în acest război ni se cer şi jertfe şi suntem prigoniţi şi urâţi – noi să dăm slavă lui Dum­nezeu şi pentru aceasta. Ele sunt o mărturie că suntem cu adevărat pe câmpul de luptă al Domnului. Şi vom lupta până la sfârşit pe acest câmp de luptă, ca să dobândim pe urmă cununa vieţii celei veşnice.

Şi acum, la despărţire, câteva cuvinte pe care vă rog să le duceţi şi fraţilor de pe la fronturi.

Spuneţi fraţilor că „toate le pot în Hristos, care mă întăreşte” (F­ip 4, 3). Spuneţi-le că „puterea mea în slăbiciune se adevereşte; am plăcere în slăbiciuni, în neca­zuri, în nevoi, în prigoane, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (II Cor 12, 10). Spuneţi-le că „vă port pe toţi în inima mea” (Flp 1, 4), „vă am pe toţi în inima mea, pe viaţă şi pe moarte, şi mă laud cu voi, bucuria mea” (Flp 4, 1) şi, pentru voi, „sunt plin de mângâiere şi îmi saltă inima de bucurie în toate necazurile” (II Cor 7, 4). Rugaţi-vă pentru mine, precum şi eu „în toate rugăciunile mele mă rog pentru voi” (Flp 1, 4). „Rugaţi-vă pentru mine ca, ori de câte ori îmi deschid gura, să vorbesc cu în­drăzneală, aşa cum trebuie să vor­besc” (Ef 6, 20).

Spuneţi fraţilor să nu fie îngri­joraţi de cele ce s-au petrecut aici. Să nu fie îngrijoraţi de judecata ce s-a făcut aici. Căci va veni odată judecată după dreptate şi toţi cei cu inima curată o vor găsi bună (Ps 94, 14).

Domnul are grijă de copiii Lui, a Lui să fie slava, în vecii vecilor, amin.

«Isus Biruitorul» nr. 26 / 23 iun. 1935, p. 5

Părintele Iosif Trifa la zile de sărbătoare
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016