Arhimandritul Iuliu Scriban
În anumite ramuri, nu vedem vrăjmaşii unde sunt, dar îi vedem şi-i hărţuim pe cei care nu sunt.
În ţara noastră, a răsărit un preot care a dat la iveală un aşezământ de o frumoasă noutate. E preotul Iosif Trifa de peste munţi, care a înfiinţat o tabără de vieţuire şi de lucrare creştinească zisă Oastea Domnului.
Ţinta cea dintâi a acestei noi închegări a fost de a stârpi beţia. Deoarece beţia însă nu se poate desfiinţa prin mijloacele obişnuite, precum: sfaturi, sperieturi medicale, ci numai prin fiorii credinţei, preotul Trifa şi-a luat calea aceasta.
Azi aşezământul său trăieşte de 10 ani şi a avut un spor negândit. El este şi o dovada despre puterea de viaţă din sânul Bisericii noastre, că ea a fost în stare să influenţeze mii de oameni din grosul norodului (are 60.000 de membri) pentru treburile credinţei.
În fiecare săptămână vezi cum alte şi alte suflete se încălzesc şi se îndrumă spre o viaţă nouă prin această vestire a credinţei. Ziarele acestui aşezământ (căci are două foi: «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» în fiecare săptămână) vestesc astfel de fapte.
Acum ce să vezi? În loc să te aştepţi ca preoţii să sară de bucurie că în sânul Bisericii lor a răsărit o astfel de putere, că miilor de oameni li se luminează minţile şi inimile, că ei sunt o biciuitoare dovadă împotriva balelor argetoianiste despre puterea credinţei şi că Biserica este aducătoare de sănătate şi de îndreptare a sufletelor, nu de superstiţii, cum spun băloşii, – o mulţime de preoţi s-au năpustit asupra acestei Oşti a Domnului, că ar fi o buruiană otrăvită în sânul Bisericii noastre, că ea este năvălirea protestantismului peste noi, că este înstrăinarea noastră de la vechile datini ale Bisericii, că părtaşii Oştii Domnului au o călcătură care nu mai este cea cu care sunt deprinşi preoţii noştri.
Şi e adevărat. Oamenii aceştia, îndreptaţi cu mintea şi cu inima, nu mai beau, nu mai flecăresc degeaba, nu dau bani pe buruiana de afumat mustăţile, nu mai umblă prin adunări unde se pierde vremea şi se pun la cale netrebnicii; dar, în schimb, au prins alte gusturi: le place să stea de vorbă despre lucruri duhovniceşti, descoase pe câte un preot, când îl prind, despre tot ce li se năzăreşte în treburi de credinţă, citesc şi nu mai seamănă deloc cu lumea obişnuită a sătenilor şi mahalagiilor noştri.
Dacă aceia sunt cum sunt: cu sudălmi în gură, cu umblete la cârciumi, cu vremea măcinată fără nici un folos, – nu se miră nimeni fiindcă de multă vreme îi vedem aşa. S-au deprins ochii noştri cu ei şi ni se pare că aşa e firesc să fie.
Dacă însă creştinii din Oastea Domnului sunt o arătare nouă prin purtarea lor, dacă ei sunt mult mai doritori ca alţii să ştie despre lucrurile credinţei, să ia parte la lucrările duhovniceşti, – mirare până peste o poştă, că aşa ceva nu s-a mai văzut, nu trebuie să fie.
Aceasta este filozofia omului de rând: ce nu s-a mai văzut nu poate fi de ispravă. Şi deoarece noi cele nemaivăzute le descoperim la străini, gata vorba că şi preotul Trifa trebuie să fi luat acestea de la străini. Trebuie să le fi cules de la protestanţi.
Prin urmare, afară cu el! Să rămânem la beţiile noastre, la flecărelile noastre, la bătăile dintre bărbat şi nevastă, la toată înstrăinarea omului de Biserică, fiindcă aceştia în fiecare noapte dau cu cuţitele prin mahalale; dar strigarea de „Săriţi, hoţii!” se aude împotriva părintelui Trifa!
Cât e de leneş omul şi nu se dă să se scoale la treabă! Ajunge însă foarte harnic când sare la bătaie că de ce-l chemi la treabă.
Fapta părintelui Trifa e o sculare la treabă. E mai cu seamă o sculare supărătoare, fiindcă înşişi oamenii satului şi ai mahalalei îţi stau în ochi ca un ghimpe şi nu te lasă să te trândăveşti.
Se găseşte hoitul, se găseşte scos din tabieturile lui…
„Da’ de unde, măi cutare, mai ieşi Trifa ăsta, să ne tulbure somnul de după-amiază şi mistuiala de peste noapte? Ia hai şi l-om da peste cap! Ce? N-a mai mers Biserica şi fără el? Să nu putem acuma trăi de răul lui?”
Astea sunt mârâielile care scapă printre dinţi şi care ar vrea să veşnicească în Biserică împărăţia căscatului.
Şi se petrece atunci lucrul cel mai ciudat: nu este atâta strigare şi hărmălaie în Biserica noastră împotriva tuturor păgânismelor care spurcă viaţa naţională, câtă este împotriva lui Trifa. Nu a fost şi nu este în foile noastre bisericeşti atâta spumegare împotriva lui Argetoianu, câtă a fost şi este împotriva lui Trifa.
Şi fiindcă, în chip cuminte, nu ai ce spune împotriva lui Trifa, care lucrează cu metode duhovniceşti, se revarsă acum împotriva lui numai tâmpenii. Pe cele din urmă le citesc din scrisul unuia, pr. Mirică din Pucioasa Glodeni, care ştiţi ce găseşte că e erezie din partea Oştii Domnului? Că un ostaş a spus preotului din sat: „Părinte, hai să fii cu noi, adică să fii cu noi în Oastea Domnului!”.
Ştiţi cum judecă potrivnicul?… „Deoarece acesta mă poftea la ceva, urmează că între el şi acel preot era o deosebire.”
Apoi chiar o potrivişi, sfântă lumină a satelor!
Va să zică, dacă eu te-aş pofti: „Hai să fii şi d-ta cu ceata celor de la «Calendarul» sau cu cei din Societatea «Viitorul» a d-lui Boroianu”, înseamnă că te poftesc la altceva decât la cele bisericeşti… Dacă eu sunt la Societatea Ortodoxă, înseamnă că sunt la altceva decât la însăşi lucrarea Bisericii!
Măi, măi, măi, da’ cu cap mai este combătută Oastea Domnului!
Ci ea îşi urmează drumul ei şi dă în nasul vrăjmaşilor cu munca ei.
Puturoşii ce scot din lenea lor? Bârfeală şi născocire de vrăjmaşi din stele.
[Preluat din] «Calendarul»
Arhim. Scriban
«Oastea Domnului» nr. 12 / 19 martie 1933, p. 3
Arhimandritul Iuliu Scriban şi Oastea Domnului
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2016
