CELE TREI RĂDĂCINI
Vorbirea fratelui Popa Petru de la nunta de la Şoimeni – 4 octombrie 1981
(…) Cu această ocazie atât de fericită şi [datorită] acestei sărbători care trece peste priceperea noastră, stând aci şi privindu-ne unii pe alţii, am vrea ca ziua de astăzi să fie ca aceea de oarecând, când s-a oprit soarele în loc. Aşa am vrea! Să ne putem privi unii pe alţii şi să ne săturăm. Căci Tatăl nostru este un Tată atât de bogat! Şi Dumnezeul nostru [este] aşa de bun cu noi şi bunătatea Lui nu se sfârşeşte niciodată. Şi dacă El este atât de bogat, ne hrăneşte mereu! Mereu şi mereu, cu cuvintele vieţii veşnice.
Pe lângă toate bucuriile sfinte şi scumpe, şi mari de care Dumnezeu ne-a făcut parte în această sărbătoare dublă, am vrea să mai citim împreună cu frăţiile voastre încă două versete; din Coloseni capitolul 2, versetele 6 şi 7: „Astfel dar, după cum aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să umblaţi în El, fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.”
Slăvit să fie Domnul!
Apostolul Pavel îi îndeamnă pe coloseni: „…după cum aţi primit pe Iisus Hristos Domnul, aşa să umblaţi în El”. Aduceţi-vă aminte, scumpii şi dragii noştri fraţi, de prima lacrimă, de dragostea dintâi, de cântările dintâi, de bucuriile noastre, de întâlnirile noastre dragi cu lacrimi. Aşa L-am primit noi pe Hristos. Aşa ne-a fost nouă vestit Domnul Iisus de către cei dinaintea noastră. Căci numai aceia care L-au primit pe Domnul Iisus au dreptul să spună: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri…”. Înainte de a-L primi noi pe Domnul Iisus, ştiţi fiecare ce a fost în viaţa noastră… A fost pustietate. A fost moarte. A fost gol. [Dar a venit] momentul în care ne-am întâlnit, prin îndurarea lui Dumnezeu, cu Fiul lui Dumnezeu, pe Care Tatăl L-a trimis nouă, fiecăruia dintre noi, căci El era Fiul lui Dumnezeu. Noi n-aveam un mântuitor. Noi eram morţi în păcatele noastre şi-n greşelile noastre, şi-n neştiinţa noastră, şi-n întunecimea noastră. Cerul a dat pământului ce-a avut mai scump, dar pământul nu L-a primit, ci L-a spânzurat pe cruce.
Fraţii mei dragi, voi L-aţi primit în inima voastră şi-n viaţa voastră şi de-atunci sunteţi binecuvântaţi. Acelaşi cuvânt al Sfântului Apostol Pavel este şi pentru noi, pentru fiecare. Dacă L-aţi primit pe Hristos Domnul, cum L-aţi primit pe El, aşa să umblaţi în El.
Binecuvântaţi să fiţi în veci de Dumnezeu cei care L-aţi primit pe Iisus!
Priviţi-L! Priviţi-L cu cununa de spini. Priviţi-L cu fruntea însângerată. Priviţi faţa Lui, cum spunea Isaia: „Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa. Era aşa de dispreţuit, că-ţi întorceai faţa de la El”. Scuipat în faţă, lovit cu pumnii, cu cununa cea de spini pe cap… Aşa L-aţi privit şi aşa aţi crezut în El. Acesta-i Dumnezeul vostru. Aşa L-aţi primit pe Domnul Iisus Hristos.
M-am gândit la cei douăzeci şi patru de bătrâni din Apocalipsa, care şi-au aruncat cununile lor la picioarele lui Iisus, la picioarele Mielului celui înjunghiat. Binecuvântaţi să fiţi în veci de veci de Domnul voi, bătrâni, voi, sfinţii bătrâni, care aţi avut cununi şi le-aţi aruncat la picioarele Lui! La picioarele Aceluia care a purtat cununa cea de spini. Bine aţi făcut voi că aţi aruncat toate cununile de pe capetele voastre la picioarele Lui. Capetele voastre să fie fără cununi până în Ziua cea mare a veşniciei, când şi voi veţi fi încununaţi, toţi aceia care aţi aruncat cununile voastre la picioarele Lui.
M-am gândit la versetul din I Petru capitolul 5, acolo unde le scrie tinerilor: „…şi voi, tinerilor, fiţi supuşi celor bătrâni. Şi toţi, în legăturile voastre, să fiţi împodobiţi cu smerenia”.
O, voi, fraţii mei tineri, priviţi ce-au făcut bătrânii. Cum şi-au aruncat ei toată cununa lor, toată slava lor la picioarele Mielului celui înjunghiat. Ei au rămas fără cununi în faţa Celui care purta cununa cea de spini. Tineri dragi, ar fi bine să urmaţi şi voi pilda celor bătrâni. Tinereţea voastră este o cunună aşa de frumoasă! Sănătatea voastră, talentele pe care vi le-a dat Dumnezeu vouă sunt cununi care vă fac să fiţi aşa de frumoşi…
O, dragii noştri tineri, aruncaţi şi voi toate cununile voastre la picioarele lui Iisus. Aruncaţi şi voi toată tinereţea voastră, toate bucuriile voastre, talentele voastre, tot ceea ce aveţi, tot ceea ce vă încununează astăzi şi vă face să fiţi aşa de fericiţi şi pe [voi, şi pe] cei care vă privesc şi vă admiră, aruncaţi-le şi voi pe toate la picioarele lui Iisus. Pentru că numai în felul acesta veţi putea să fiţi mâine şi voi încununaţi cu slavă, cu cununa slavei. Numai aceia care au ştiut să se plece, să se smerească şi să arunce tot ceea ce era pentru ei o bucurie sau o cunună, numai ei, numai ei vor fi încununaţi mâine, în Împărăţia lui Dumnezeu, cu cununa veşnică a slavei.
Cum aţi primit pe Hristos Domnul, aşa să umblaţi în El. A umbla în El este o fericire dulce atunci când trăieşti ca El. Aseară s-a amintit aci un cuvânt, că trebuie să trăim ca Iisus. Mare lucru este lucrul acesta! Numai prin aceasta va cunoaşte lumea şi cei din jurul nostru că noi suntem copii ai lui Dumnezeu. Când Petru şi Ioan altădată erau în faţa sinedriului şi erau traşi acolo la răspundere pentru că făcuseră acea minune cu bolnavul, ei au răspuns cu atâta îndrăzneală sfântă, încât cei mari au cunoscut şi au priceput că ei fuseseră cu Iisus. Pe feţele lor, în fiinţa lor şi în viaţa lor se vedeau aceleaşi trăsături ca ale Domnului lor.
Să trăieşti ca Iisus… În mijlocul acestei lumi întunecate, pline de necunoştinţă, pline de întunecime şi necredinţă, să trăieşti ca Iisus. Voi, tineri dragi, să trăiţi ca Iisus! Să umbli în El, să umbli cu El, să umbli ca El! Acesta este lucrul care ni se cere fiecăruia dintre noi.
Dar dulce este umblarea cu Iisus. Umblarea aceasta a lui Enoh a [durat] trei sute de ani, şi pe urmă a fost aşa de fericit că Dumnezeu l-a chemat şi l-a luat la El acasă, pentru că îi era drag. Îi e dragă lui Dumnezeu umblarea cu El, fraţii mei dragi, nu numai vorbirea… Vorbele noastre de multe ori sunt nişte baloane de spumă care se sparg şi nu folosesc la nimic. N-au nici o putere. La predica lui Petru din Ziua Cincizecimii, trei mii de suflete s-au întors la Dumnezeu. Priviţi şi citiţi Faptele Apostolilor şi veţi vedea ce simplă a fost această predică şi ce putere a avut această predică. Pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci stă în putere. Dacă Împărăţia lui Dumnezeu ar sta în vorbe, toţi vorbăreţii ar moşteni Împărăţia lui Dumnezeu; dar nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Numai trăitorii, aceia care au trăit. A vorbi… zicea cineva: „Cine are un pic de carte, cine are un pic de cunoştinţă poate să vorbească”. Dar pentru a trăi ca Hristos, pentru a umbla ca Dumnezeu prin lumea aceasta, fraţii mei dragi, pentru aceasta se cere o renunţare de fiecare dată, în fiecare clipă, în fiecare loc. O lepădare de sine de fiecare dată, în fiecare împrejurare. Să te smereşti, să fii ascultător până la moarte ca El, şi moarte pe cruce.
O, fraţii mei dragi, umblarea cu Hristos! Ferice de cei care L-au primit pe El şi au trăit ca El, şi au umblat cu El pe pământ. Ei vor umbla cu El şi dincolo, în veşnicie.
Apostolul Pavel merge apoi mai departe cu îndemnul către coloseni şi le spune: „Fiind înrădăcinaţi în El şi întemeiaţi, şi zidiţi, sporind în aceasta cu mulţumire către Dumnezeu”.
Înrădăcinaţi în El… După ce L-ai primit pe Iisus, fratele meu, sora mea iubită, tu ai nevoie de rădăcini puternice în Hristos, în Dumnezeu. Că vin furtunile, vin ispitele, vin păcatele, vin primejdiile… şi pe atâţia, şi pe atâţia i-a smuls, dacă n-au avut aceste rădăcini puternice, şi i-au azvârlit departe, departe…
Orice plantă îşi are rădăcinile ei. Orice floare are rădăcini. Un firuţ de iarbă, şi el, are rădăcini. Fără rădăcini nimic nu trăieşte, toate se usucă. Un pomişor îşi are rădăcinile lui. Un arbore, şi el, are rădăcini, nu numai trunchi. Şi are şi ramuri. Unii arbori, de multe ori, cresc falnici datorită timpului favorabil, datorită mediului înconjurător. Au nişte crengi aşa de puternice şi voluminoase, dar n-au rădăcinile pe măsura ramurilor lor. Rădăcinile rămân slabe şi ramurile depăşesc puterea rădăcinilor. Aceşti arbori sunt în primejdie. În orice clipă poate să vină un vânt, poate să vină o furtună, să-i smulgă din rădăcini.
În vara asta am trecut printr-o pădure. Şi erau numai arbori culcaţi la pământ. Lungi, puternici se vedeau, dar rădăcinile le erau mai slăbuţe. Şi am întrebat pe cineva:
– Ce este, Doamne, aici? Ce parchet s-a făcut aici? Toţi arborii căzuţi la pământ! Zice:
– A fost o furtună puternică şi, aşa cum îi vezi, de douăzeci, douăzeci şi cinci de metri, pe toţi i-a culcat, i-a pus la pământ.
– Şi ce va fi acuma?
– Ce să fie? Se face parchet ori se taie şi se duce la foc şi se face o plantaţie nouă.
„Vai, mi-am repetat mereu în inima mea şi-n gândul meu, se duc la foc şi se face o plantaţie nouă.” De ce oare a fost vântul acesta puternic? De ce oare nu puteau [să rămână] ei, care au crescut în lumina şi-n căldura soarelui atâţia ani şi-aşa de frumos? De ce a trebuit ei să fie răsturnaţi? De ce s-a îngăduit furtuna aceea? De ce? Ea a fost un examen. Furtuna aceasta a fost îngăduită de Dumnezeu ca să fie un examen, să se vadă. Cei care au avut rădăcinile puternice n-au fost răsturnaţi.
De aceea Apostolul Pavel îi îndeamnă pe coloseni să fie înrădăcinaţi.
Fraţii mei dragi, toate lucrurile noastre văzute, din afară: forma noastră de evlavie, manifestările noastre, vorbirile noastre, toate lucrurile acestea văzute, sunt numai nişte ramuri, sunt numai nişte frunze. Virtuţile noastre sunt rădăcinile care ne ţin.
La un arbore, rădăcinile nu se văd. Ele-s ascunse în pământ. Dar ele dau putere ramurilor şi fructelor. Rădăcinile nu se văd. Ele-s ascunse. Tot ce-i văzut n-are prea mare valoare. Numai ce-i ascuns.
Fraţii mei dragi, rădăcinile acestea ascunse în Hristos, în Dumnezeu i-au sprijinit şi le-au dat putere celor dinaintea noastră. Rădăcinile acestea care nu s-au văzut. Ne-am gândit la oamenii mari ai lui Dumnezeu din Biblie: cât de înrădăcinaţi au fost ei în Hristos, în Dumnezeu! Ce rădăcini puternice au avut ei! Ne gândim la puterea rugăciunii. Rugăciunea cu putere, nu rugăciunea buzelor, nu rugăciunea de obicei, de formă. Rugăciunea cu putere, ea este o rădăcină. Ea este o rădăcină puternică ce i-a sprijinit în grele încercări şi vremuri pe marii oameni ai lui Dumnezeu. Puterea rugăciunii. Acesta nu-i un lucru văzut. Este un lucru ascuns. Numai Dumnezeu ştie sufletul care se roagă în taină, cu putere. Numai Dumnezeu cunoaşte lacrimile, postul şi rugăciunea acelora care strigă către El.
Doamne, ce bine ar fi ca timpul nostru să se lungească şi să ne mai gândim la unii oameni mari din Biblie, la rugăciunile lor! Ce putere au avut aceste rugăciuni? Ne gândim la Ana, mama lui Samuel din Biblie, când stătea acolo în faţa Domnului, în templu; şi se ruga multă vreme, cu sufletul amărât. Nu i se auzea gura. Nu i se auzea graiul. Doar buzele şi le mişca şi, cu sufletul amărât, ea striga către Dumnezeu. Câtă putere a avut rugăciunea acestei fiinţe, a acestui suflet! Era acolo preotul Eli, omul acela care era obişnuit cu rugăciunea; care stătea în templu de ani, de zeci de ani. Dar n-a putut s-o înţeleagă pe fiinţa aceasta, puterea rugăciunii ei.
Rugăciunea este o putere; rugăciunea cu putere… Părintele Iosif vorbea despre puterea acestei rugăciuni. Chiar [scrisese] el o carte cu privire la puterea rugăciunii.
Ne gândim apoi la Moise, omul lui Dumnezeu, prietenul lui Dumnezeu, acela care vorbea cu Dumnezeu gură către gură, aşa cum vorbeşte un om cu prietenul lui. Moise… Moise… Poate unii… zeloşi ai timpului lor, ne vor judeca: „De ce vorbiţi despre oameni?…”.
O, fraţii mei dragi!… Aceştia n-au fost oameni de rând! Aceştia au fost oamenii lui Dumnezeu! Oameni cu care Dumnezeu a lucrat împreună la mântuirea altora. Oameni fără de care Dumnezeu n-a lucrat. Ci a lucrat împreună cu ei. Aceştia nu-s oameni de rând. Domnul Iisus Însuşi vorbeşte… Dacă citiţi la Matei 11, versetul 7 şi mai departe, [o să vedeţi că] El spune noroadelor despre Ioan Botezătorul: „Ce aţi ieşit voi să vedeţi în pustie? Un om îmbrăcat în haine moi? O trestie clătinată de vânt? Un prooroc? Da, vă spun, mai mult decât un prooroc. Vă spun că, dintre cei născuţi din femeie, n‑a fost nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul”. Aşa vorbeşte Domnul Iisus despre omul Lui; despre oamenii Lui; despre aleşii Lui, care au fost scumpi şi dragi în ochii lui Dumnezeu. Şi, dacă în ochii lui Dumnezeu ei sunt atât de scumpi… „oricine vă primeşte pe voi – le spune El lor –, pe Mine Mă primeşte. Oricine nu vă ascultă pe voi, pe Mine nu Mă ascultă”.
O, fraţii mei dragi, preţuiţi-i pe oamenii lui Dumnezeu, că-L preţuiţi pe Dumnezeu! Ascultaţi-i pe oamenii lui Dumnezeu, că-L ascultaţi pe Dumnezeu.
De aceea am zis: şi Moise era unul dintre aceşti iubiţi şi aleşi de Dumnezeu. Moise… care vorbea cu Dumnezeu gură către gură. Moise, a cărui faţă strălucea când venea de la întâlnirea cu Dumnezeu, iar el şi-o acoperea: „Doamne, să nu vadă copiii lui Israel strălucirea feţei mele!”. El îşi ascundea strălucirea. Moise, acela care s-a rugat în timpul luptei, în timpul primejdiei. Când Amalec era în război cu Israel, Moise se suie pe munte. De ce te sui tu, Moise, pe munte? Poate chiar şi Iosua ar fi dorit aşa de mult să fie Moise lângă el în luptă! Poate mulţi dintre cei care trebuiau să lupte ar fi dorit prezenţa lui lângă ei, să-i îmbărbăteze. De data aceasta, Moise îşi alege alt loc, altă slujbă. El se duce pe munte, nu se duce la slujbă. Ce faci tu acolo pe munte, Moise?
O, binecuvântat să fie Dumnezeul tău, Moise, în vecii vecilor! Dumnezeul părinţilor tăi şi Dumnezeul părinţilor noştri! Că în toate vremurile au fost oameni care au făcut ca Dumnezeu; care au trăit ca Iisus; care s-au rugat ca Iisus. Aduceţi-vă aminte de Domnul Iisus, de câte ori nu Se suia pe munte, singur, la o parte, să Se roage singur… Şi de-acolo primea El putere ca toată ziua să vestească Evanghelia lui Dumnezeu.
Şi Moise face aşa: se duce pe munte, nu jos la luptă. De‑acolo de pe munte, el a putut să-şi ajute fraţii, care erau în primejdia cea mai mare.
Fratele meu drag, când fraţii tăi sunt în primejdie, suie-te pe munte, că numai de-acolo poţi să-i ajuţi. Dacă-ţi iubeşti fraţii, dacă vrei să-ţi ajuţi fraţii, nu mai sta în vale! Ridică-te la rugăciune!
Când Moise se ruga, biruia Israel. Iar când mâinile lui Moise, slăbite, muncite, obosite, nu mai puteau, se lăsau în jos, era pierdută toată biruinţa lui Israel. Şase mii de oameni din Israel erau ei. Dar toţi piereau. Toată rugăciunea lor era nimic; toată sforţarea lor, toată puterea lor era nimic… Două mâini pe munte, la rugăciune… acolo era biruinţa.
Cum a vrut Dumnezeu să-l înalţe pe omul Lui în acele momente, în ochii lui Israel! Biruinţa, nu putea ea să fie [şi altfel], căci în mâna lui Dumnezeu era? De ce a lăsat Dumnezeu biruinţa în mâinile lui Moise? Acuma Moise se roagă şi ei numai prin rugăciunea lui Moise au biruinţă.
Mâini slăbite… mâini muncite… o, mai staţi spre ceruri, oricât sunteţi de obosite! Pentru că atunci când voi veţi înceta, mâini scumpe ale oamenilor trimişi de Dumnezeu, noi toţi pierim… Mai staţi acolo, către cer înălţate, mâini sfinte! Mai staţi până când va birui poporul lui Dumnezeu. Până când vor birui credincioşii lui Dumnezeu, mai staţi acolo!
Ce cinste pentru Aron şi pentru Hur în acele momente! Ei au observat acest lucru cei dintâi, căci ei au fost mai lângă Moise.
O, fraţii mei dragi care aveţi lângă voi un trimis al lui Dumnezeu, voi sunteţi cei dintâi care să-i observaţi pe cei care atâta vreme au ţinut mâinile spre cer, ca să le mai sprijiniţi şi voi.
Cea mai frumoasă cinste pentru Aron şi Hur [a fost] în momentul acela când unul s-a pus lângă el de-o parte şi altul s-a pus de cealaltă parte şi au ţinut mâinile lui Moise în sus până când a biruit poporul lui Dumnezeu. Oare ce rugăciune va fi făcut Moise în acele momente? Oare a auzit cineva o larmă a gurii lui?… cum am amintit de Ana, că numai buzele şi le mişca, dar nu i-a auzit nimeni graiul. Rugăciunea Anei a fost un suspin; rugăciunea Anei a fost din adâncul inimii. Rugăciunea lui Moise, de bună seamă, a fost la fel.
Despre Cineva se spunea, mai târziu, că a înălţat către Dumnezeu rugăciuni cu strigăte, cu lacrimi şi cu suspine. Aşa a făcut şi Moise în acele momente. Suspinele lui şi lacrimile lui au fost auzite la Dumnezeu. Suspinele Anei şi lacrimile Anei au fost auzite la Dumnezeu. Şi suspinele şi lacrimile au făcut ca rugăciunea lor să fie cu putere, să fie ascultată şi ei să biruie. Aceasta este rugăciunea cu putere.
O, fratele meu, o, sora mea, aceasta a fost o rădăcină puternică, ce i-a ţinut pe oamenii lui Dumnezeu, în vremurile grele, să nu fie doborâţi de vânturi, de orice ispite, de orice furtuni puternice. Folosiţi rugăciunea, puterea rugăciunii, voi, fraţilor iubiţi şi voi, surori dragi! Priviţi la Iisus în fiecare dimineaţă, Acela încununat cu spini.
Şi dacă voi, tinerilor, veţi arunca şi voi slava voastră, cununa voastră, tinereţea voastră, bucuria voastră la picioarele Mielului înjunghiat, să ştiţi că veţi primi şi voi pe pământ ceva; veţi primi şi voi ce a primit El: cununa de spini.
Şi voi, surorilor iubite care L-aţi primit pe Hristos în inima şi-n viaţa voastră şi care vreţi să aveţi cununa de slavă în cer, nu vă aşteptaţi pe pământ la bucurii. Nu aşteptaţi, pe pământ, să vă meargă numai bine, căci Iisus, Acela care a purtat cununa de spini, va pune şi pe fruntea voastră cununa cea de spini. Ce vei simţi atunci, sora mea? Ce vei simţi atunci, fratele meu, când şi a ta faţă va fi brăzdată şi însângerată? Când şi ai tăi ochi vor trebui să plângă mereu? Când vei spune şi tu în fiecare dimineaţă că-ţi mănânci pâinea cu lacrimi? Când aşternutul tău ţi-l stropeşti cu lacrimi în fiecare noapte? Aceasta e cununa de spini, sora mea, pe care ţi-a pus‑o Iisus, dacă tu ai pus la picioarele Lui cununa ta. Poart‑o, sărut-o şi mulţumeşte-I lui Iisus, şi mulţumeşte-I lui Dumnezeu că te-a învrednicit pe pământ de ocară, că te-a învrednicit pe pământ şi pe tine să suferi, să ai parte de suferinţă. Pentru că, pe urmă, vei avea şi tu parte de bucurii. Cei care au avut parte de suferinţă, aceia vor avea parte şi de bucurii Dincolo, în Împărăţia lui Dumnezeu.
Ce pildă puternică de rugăciune ne-a fost, apoi, Ilie! Ilie, despre care spune Apostolul Iacov că era supus aceloraşi slăbiciuni ca şi noi, dar că s-a rugat cu stăruinţă să nu plouă – şi n-a plouat în ţară trei ani şi şase luni. La rugăciunea acestui om, Dumnezeu închide cerul:
– Doamne, altarele Tale le-au dărâmat. Pe proorocii Tăi i-au omorât. Am rămas numai singur… Nu Te cunoaşte, Doamne, pe Tine. (…).
– O, dragul Meu, slujitorul Meu, aşa spui tu? Eu te ascult. Iată, închid cerul şi nu va mai ploua în ţara asta până când vei zice tu.
Binecuvântat să fie Dumnezeu! Ce bun e El! Cum îi ascultă El pe iubiţii Lui! Aceasta a fost o rugăciune cu putere. Numai la cuvântul acestui om Dumnezeu a deschis cerul, după multă vreme. Numai la cuvântul lui!
Rugăciunea cu putere…
Pe urmă, după ce a făcut el acea mărturisire frumoasă în faţa lui Ahab şi în faţa întregului Israel, se duce şi el, săracul, patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, departe undeva, până la muntele lui Dumnezeu, Horeb. Şi acolo i Se arată Domnul:
– Ce faci tu aici, Ilie al Meu? Slujitorul Meu, dragul Meu, aici eşti tu? N-am ştiut Eu că tu eşti aici? Eu am ştiut că mărturiseşti Numele Meu în faţa celor mari.
– Doamne, iată în ce stare am ajuns… Altarele Tale-s dărâmate, proorocii Tăi au murit. Am rămas numai eu singur; şi caută să-mi ia viaţa.
Atunci trece prin faţa lui Ilie un vânt puternic, ce sfărâma stâncile. Şi Dumnezeu nu era în vânt. Ilie stă acolo liniştit, în peşteră. Şi vine un foc; şi nu era Dumnezeu în foc. Şi vine un cutremur; şi nu era Dumnezeu în cutremur. Şi vine un susur blând şi liniştit. Ilie iese afară şi-şi acoperă faţa:
– Aici e Dumnezeu!
Slăvit să fie Dumnezeu, Cel ce vine la voi blând şi liniştit. Nu vine în furtuni, nu vine în vuiet, nu vine în cutremure. Dumnezeul părinţilor noştri, Acela blând şi liniştit! Duhul acela blând şi liniştit… Noi aşa L-am cunoscut pe Dumnezeul nostru. Aşa L-am primit pe Domnul Iisus în adunarea ostăşiei Lui scumpe: într-un susur dulce şi blând, şi liniştit. O linişte dulce, care-ţi acoperea şi-ţi cuprindea întreagă fiinţa ta şi faţă a ta. Aşa-i când vine Dumnezeu. Aşa-i când vine Iisus! Nu vine (…) cu cutremure… nu vine, fraţii mei, cu vuiete. El vine în susurul cel dulce şi blând, şi liniştit. Noi aşa L-am primit pe El. Noi aşa vrem să-L urmăm pe El. Noi aşa L-am primit de la părinţii noştri, [de la] înaintaşi. Noi aşa vrem să-L lăsăm mai departe şi copiilor noştri. Să-L cunoască pe Dumnezeul Acela de pe Golgota, Care a spus: „Veniţi la Mine şi învăţaţi de la Mine că Eu sunt blând şi smerit cu inima”.
Puterea rugăciunii…
Sora mea care ai fost altoită în Hristos, puterea rugăciunii e rădăcina care te va ţine în vremurile grele.
Podoaba smereniei este apoi o altă rădăcină puternică, ce i-a sprijinit pe copiii lui Dumnezeu în toate vremile. „Blând şi smerit cu inima.” Această podoabă este neobservată. Această podoabă este ascunsă. Nimănui nu-i place să se împodobească cu smerenia. Tuturor le place să se împodobească cu lucruri văzute, izbitoare în afară: cu frumuseţe, cu laude… Dar cine oare?… Numai sfinţii au dorit smerenia. Să se acopere, să se îmbrace cu ea. Nimănui [altcuiva] nu i-a plăcut această podoabă. Nici n-au ştiut că smerenia este o podoabă, numai sfinţii lui Dumnezeu. Această podoabă a smereniei este o rădăcină puternică, pe lângă puterea rugăciunii, care i-a sprijinit în toate veacurile pe copiii lui Dumnezeu.
Sora mea iubită, vrei să rămâi în Hristos? Vrei să nu fii smulsă de vreun vânt, de vreo furtună? Rădăcinile-s acestea puternice: puterea rugăciunii, podoaba smereniei şi trăirea în sfinţenie.
O, trăirea în sfinţenie… Aşa au trăit marii oameni ai lui Dumnezeu. Când te gândeşti la Iosif din Biblie, când un vânt vrăjmaş a vrut să-i păteze nevinovăţia, el cum a putut să biruie această ispită puternică? A trebuit să plătească scump, însă nu s-a lăsat întinat. Sfinţenia… sfinţenia vieţii… Aceasta este acea rădăcină puternică de care avem nevoie fiecare dintre noi. Pe lângă puterea rugăciunii, pe lângă podoaba smereniei, să avem trăirea în sfinţenie. Să trăim şi să umblăm aşa ca Hristos.
Mulţumim din adâncul inimii noastre Dumnezeului nostru celui Bun pentru toată dragostea pe care Şi-a arătat-o faţă de noi. Pentru tot ce a lăsat El pentru noi şi pentru tot ce ne-a dat El nouă când am lăsat şi noi ceva pentru El.
Mulţumim lui Dumnezeu pentru ziua de astăzi atât de fericită, că am fost aşa de bucuroşi la prilejul nunţii celor dragi şi scumpi ai noştri! Căci datorită lor, noi am avut parte de această întâlnire şi de această bucurie, pe lângă cealaltă, fraţii mei dragi, bucuria pe care am simţit-o fiecare, din câţi am fost aci, la mărturisirea fratelui nostru, pe care dorim să-l iertăm din toată inima noastră. Şi Domnul să-i ajute şi să-i dea putere ca, cot la cot, împreună să lucrăm de-aci înainte, în zilele şi anii care ne-au mai rămas, pentru slăvirea Numelui Sfânt al Domnului Iisus. În aceeaşi unitate frăţească, pentru ca să se poată repara toate cele ce au fost pagube şi stricăciuni în Lucrarea lui Dumnezeu. Să le ajute Domnul la toţi aceia care au pe inimă gândul acesta de a se apropia, de a se uni, căci aceasta e rugăciunea lui Dumnezeu: „…doresc ca toţi să fie una”. Nu ştiu cum au putut să vorbească despre dragoste aceia care n-au căutat să lupte pentru unitate. Toate vorbirile despre dragoste, atunci când nu vrei să fii una cu fratele tău, sunt nişte baloane de spumă, cum am amintit la început, care se sparg; n-au nici o valoare. Dacă-l iubeşti pe fratele tău, dragul meu, nu vei vrea pierzarea lui. Vei spune şi tu ca Moise atunci: „Poporul acesta a păcătuit, Doamne. Dar iartă păcatul lor. Dacă nu-l poţi ierta, şterge-mă, Doamne, pe mine din Cartea Ta”. Nu l-a şters Dumnezeu pe Moise din Cartea Lui. „Cum să te şterg Eu pe tine, dragul şi iubitul Meu?”. Niciodată nu I-a fost mai drag lui Dumnezeu Moise ca atunci când se puse el între păcatul poporului şi Dumnezeu. „Ei au păcătuit, Doamne. Loveşte-mă pe mine pentru ei! Ori iartă păcatul lor.” Şi Se lasă Dumnezeu înduplecat de Moise şi iartă păcatul celor care au păcătuit.
Fraţii mei dragi, rugaţi-vă pentru fraţii voştri! Rugaţi-vă pentru unitatea Lucrării! Iubiţi-vă cu căldură unii pe alţii, din toată inima voastră.
Dumnezeu să fie binecuvântat pentru sărbătoarea aceasta sfântă şi pentru bucuriile pe care ni le-a dăruit la această sărbătoare a nunţii celor dragi ai noştri.
Dumnezeu să binecuvânteze nu numai ziua aceasta a lor, ci să binecuvânteze toată viaţa lor şi toată veşnicia lor; să fie o pricină de bucurie, căci ei ne-au făcut bucuria aceasta sfântă în ziua de astăzi.
Slăvit să fie Domnul!
Frate de aur şi de miere sfântă – Popa Petru de la Săucani / Rus Ovidiu. – Sibiu : Oastea Domnului, 2014
