Sunt vremuri în care le simţim parcă mai mult ca oricând lipsa…
Oare de ce doar după ce s-au statornicit dincolo de vremelnicie sufletele noastre simt (resimt) această durută şi tăcută văduvie?
Sunt doisprezece ani fără fratele Moise Velescu. Sau doisprezece ani în care fratele Moise ne rămâne întrebarea permanentă şi imperativă adresată nouă, fiecăruia în parte, dinspre Veşnicie, despre cum stăm cu aşezarea pe Cale, despre cadenţa noastră în ritmul Lucrării şi al împlinirii noastre, laolaltă, în Hristos. Fără astfel de oameni ai lui Dumnezeu, Oastea Domnului ar fi ca o biserică fără clopote şi icoane cu sfinţi… Ei sunt cei care au tras după ei istoria Oastei şi a Bisericii, dându-i sens proniator şi primenind hagiografic apartenenţa noastră de continuitate şi fidelitate la Neamul acela princiar descendent din Dumnezeu şi sfinţii Săi.
La fiecare comemorare la care am reuşit să ajung la Arad la vreme de înveşnicire a fratelui Moise, întotdeauna vremea a fost ca un zâmbet. Un zâmbet ca cel al fratelui nostru, mutat (atât de impropriu mi se pare acest cuvânt, în acest context, în care nici nu ştii cât de mult astfel de suflete sunt mai prezente Acolo, decât aici!) de la noi. E atâta linişte şi cuminţenie la mormântul fratelui! Şi atât de tihnite lacrimă şi dor… Şi preaplin de primăvară…
Fratele Moise a fost el însuşi un vestitor neobosit al Primăverii celei fără de sfârşit. Laolaltă cu ceilalţi fraţi ai noştri, osteniţi de alergare şi odihniţi în bucuria de Acasă. Nu pot să nu regăsesc zâmbetul său în cel al fratelui Aurică Androne. Şi invers… Sau în al altor fraţi aşezaţi în împlinite aduceri-aminte. Însă parcă cei doi îşi împrumutau adesea – ca într-un flux şi… aflux de binecuvântată părtăşie – din pacea şi discreţia lor, spre bunul mers al Lucrării şi echilibrarea tensiunilor din ea, cu acel calm şi bună cuviinţă cum numai la oamenii învăluiţi deja în veşnicie le poţi găsi. O linişte contagioasă, un calm desăvârşit şi o inimă în care încăpeam toţi, cu micimile şi neputinţele noastre. Şi ei, ca şi cei de dinaintea lor, au avut împotrivitorii lor. Însă fiind necontenit cu ochii aţintiţi spre Hristos, umbrele au rămas mereu în urma lor…
„Sfinţii sunt armata de geniu a lui Hristos”, spunea oarecând Sf. Serafim de Sarov. Pentru că ei resemnifică, de fiecare dată, şi revendică locul lui Dumnezeu în lume. Ce Oaste nebiruită avem noi la Hristos! Ce avocaţi de nădejde avem noi la întâlnirea cu Dreptul Judecător! Şi ce moştenire de har şi dar ne este pusă la îndemână, ca îndestulare în drumul către Împărăţie!
Când sfinţii fac schimb de lacrimi cu oamenii, atunci se nasc sufletele pentru Cer. Fratele Moise a ştiut să se împrietenească cu sfinţii. Şi a înţeles că oricare dintre noi are acel acum ca moment pentru a începe să-şi lucreze mântuirea. Însă şi că doar consecvenţa e cea care dă statornicire în sfinţenie. Fratele Moise a fost un învingător. Pentru că a fost fidel învăţăturii date o dată pentru totdeauna celor care au pornit pe calea învingătorilor! Şi pentru că s-a înrolat fără rezervă şi pe totdeauna în armata de geniu a lui Hristos! A ştiut să lăcrimeze pe verticala întâlnirii cu Dumnezeu şi să lupte neostoit pe orizontala vieţii ce i-a fost rânduită între oameni.
Şi să străbată cu vrednicie calea aceea imprecis de lungă şi de tenebroasă dintre iad şi rai, inundând-o cu lumină. Şi zâmbet…
De multe ori ne întrebăm ce ne-ar fi spus fratele Moise pentru vremurile şi în situaţiile acestea, pe care le trăim. Deseori, în tumultul momentelor grele pe care le traversam, în vremea sa, fratele Moise tăcea… O tăcere din care de cele mai multe ori învăţam (poate mai târziu decât ne-am fi dorit noi) mai mult decât din netăcerea sa. Nu doar sau mai ales nu din cuvinte ne vorbesc cel mai adesea marii oameni ai lui Dumnezeu. Fratele Moise, ca şi Părintele Iosif, fratele Traian, fraţi şi fraţi luminoşi, din tăceri, fidelitate cu sfinţii şi osmotică aşezare în rânduială, ne vorbesc necontenit. Pentru unii,
din scrierile lor, pentru alţii din tăcerile lor. Şi pentru toţi, cu viaţa lor!
La vreme de nelinişte şi tulburare, zâmbetul fratelui Moise, balsam pe Cale… Fie-ne nouă după cuvântul şi (ne)tăcerea sa!…
Romeo PETRAŞCIUC
