Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
Slăvit să fie Domnul!
Home În ziua de 3 martie, anul 1888, s-a născut Părintele Iosif Trifa

În ziua de 3 martie, anul 1888, s-a născut Părintele Iosif Trifa

În ziua de 3 martie, anul 1888, s-a născut Părintele Iosif Trifa

Domnul nostru Iisus Hristos a spus: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă grăuntele de grâu care a căzut pe pământ nu moare, rămâne singur. Dar, dacă moare, aduce multă roadă…“ (Ioan 12, 24).

Astfel, „moartea“ grăuntelui de grâu începe chiar din clipa când primeşte să fie aruncat în brazdă.

El nu moare dintr-o dată, dar moare în fiecare zi câte puţin, prin munca şi lupta pe care le duce spre rodul pe care îl pregăteşte.

Rodul va apărea numai atunci când jertfa grăuntelui semănat va fi dăruită în întregime…

În vremea când la Mitropolia Sibiului se făceau astfel de planuri şi se întocmeau astfel de hotărâri, în comuna Vidra de Sus, din Munţii Apuseni, satul lui Avram Iancu, trăia „grăuntele de grâu“ şi vieţuia „jertfa“.

Grăuntele şi jertfa se numeau atunci tânărul preot Iosif Trifa.

Se născuse în ziua de 3 martie, anul 1888, în satul Certege, de lângă Câmpeni, în judeţul Turda, ca al patrulea fiu dintre cei şase ai familiei de ţărani Dumitru şi Ana Trifa.

Primul lor fiu era Ioan, al doilea, Nicolae. Aceştia amândoi au trăit, au murit şi au fost îngropaţi acolo în satul natal, Certege.

Al treilea fiu a fost Constantin, ajuns învăţător, până la urmă, în Sibiu, unde a trăit, având două fete. Apoi a murit.

Al patrulea a fost el, Iosif.

A cincea a fost o fată, Sofia, care a trăit şi a murit la Cluj.

Al şaselea şi ultimul a fost Dionisie, născut în anul 1894.

La vremea când scriem aceste gânduri, Dionisie încă trăieşte. Şi unele lucruri privitoare la trecutul familiei lor, înainte de a le scrie aici, de la el le-am cules. Şi cu gura lui mi le-a spus.

Dumitru, tatăl copiilor, avea o fire obişnuită. Dar soţia lui, Ana, era o femeie adânc evlavioasă şi plină de credinţă. Era singura din sat care, pe vremea aceea, avea în casa ei Cuvântul lui Dumnezeu, Psaltirea, de unde citea şi se ruga mereu cu putere şi cu lacrimi.

Dintre toţi copiii ei, Iosif era singurul care semăna cel mai mult cu mama, atât la înfăţişarea din afară, cât şi la suflet. Din pricina asta, mama ţinea la el mai mult ca la oricare dintre ceilalţi copii ai ei, arătând asta nu numai prin cuvinte, ci şi prin toate purtările ei faţă de Iosif. Toţi ceilalţi fraţi vedeau bine că Iosif era cel mai iubit de mama.

Dar, la un an după naşterea lui Dionisie, adică în anul 1895, buna şi evlavioasa mamă a lui Iosif a trebuit să moară. Cauza văzută a morţii ei a fost o întâmplare nefericită. Iat-o:

În casa lor de ţărani de munte, creşterea vitelor era unul din mijloacele de existenţă, ca şi al celorlalţi săteni. Vacile cu lapte erau mulse dimineaţa şi seara, când mergeau şi veneau de la păşune. Mulsul vacilor îl făceau de obicei femeile.

Într-una din zilele acelui an, Ana, mama lui Iosif, tocmai mulgea vaca. Copilul Iosif, care avea atunci şapte ani, şedea pe treptele casei şi se uita la mama lui şi la vacă. Dintr-o dată, văzu cum dintre celelalte vaci din curte se repede spre ea un tăuraş tânăr pe care nimeni nu-l ştia că împunge.

Mama, aplecată la muls, a fost izbită pe neaşteptate de taurul înfuriat. Apoi luată în coarne şi trântită la pământ, zdrobită cu capul şi călcată în picioarele acestuia.

Copilul, înspăimântat, începu să strige şi să plângă. Dar, până să vină tata şi alţi oameni spre a-l alunga pe taurul înnebunit şi furios, mama era aproape moartă.

Au luat-o pe braţe şi au dus-o în casă.

Au făcut pentru ea tot ce se pricepeau pe atunci, dar, după câteva zile, Iosif şi fraţii lui nu mai aveau mamă.

În zilele zăcerii mamei, toţi copilaşii stăteau nemângâiaţi şi plângând în jurul patului ei, fiecare întrebând-o cu ochii în lacrimi de zeci de ori:

– Mamă, te mai doare?

Iar mama, adunându-şi ultimele puteri, le spunea cu glasul tot mai stins, ca dintre săgeţi de foc:

– Nu, dragii mamei, nu mă mai doare. Şi îi privea pe rând în ochi, pe toţi.

Ochii cei mai trişti şi inima cea mai zdrobită erau ale lui Iosif. Mama vedea şi simţea bine aceasta. Tot timpul zăcerii ei, el a stat aproape neclintit în picioare, lângă patul ei, privind-o cu presimţirea celei mai mari dureri şi aplecându-şi capul pe aşternut, lângă sânul ei.

Sub perna mamei, Iosif vedea şi acum Psaltirea sfântă de care mama lui nu se despărţise niciodată şi din care el o văzuse de atâtea ori citind şi rugându-se cu multe lacrimi.

Într-o clipă, mama, simţind bine că ea va muri curând, pe când Iosif stătea iarăşi lângă ea, întinse cu greu mâna ei slăbită şi, luând Psaltirea de sub pernă, o sărută cu lacrimi. Apoi, punând-o pe braţele lui Iosif, îi zise cu glasul încet şi întretăiat de suspine:

– Tu, dragul mamei, vei fi un copil al lui Dumnezeu şi un slujitor al Lui. Văd pe faţa ta Semnul că El te-a ales să fii al Său. Ţine Psaltirea mamei! Din ea să înveţi să-L iubeşti pe Domnul şi să te rogi Lui. Eu mă duc la El şi nu mai am nevoie de ea. Dar tu să o iubeşti mai mult decât orice avuţie din lume, că în ea va fi mântuirea ta şi a multora, prin tine…

Şi mama, cu ultima ei putere, cuprinse capul lui Iosif. Cu ochii scăldaţi în lacrimi, îl sărută pentru ultima dată şi cu ultimul ei sărut. Apoi, îşi lăsă sfâşiată capul pe pernă şi închise ochii, abia mai putând răsufla dintre dureri.

Iosif, cu Psaltirea mamei în braţe, simţi ca şi cum i s-ar rupe adânc şi puternic inima, dintr-o dată. Un plâns sfâşietor şi neoprit i se slobozi. Din ochii lui îndureraţi porniră şiroaie de lacrimi, udând cămaşa mamei, deasupra inimii care abia mai pâlpâia. Deasupra inimii care singură l-a iubit pe el atât de mult şi l-a putut înţelege cu adevărat.

Ce cutremurător moment a fost acesta şi cât de neuitat i-a rămas copilului pe toată viaţa lu! Mai târziu, el va scrie atât de mişcător despre Psaltirea mamei şi despre cuvintele ei din urmă…

În ziua următoare, mama era în sicriu.

Durerea aceasta a fost cea dintâi care s-a aşezat pe inima lui Iosif, pentru toată viaţa, ca o lespede grea. O, câte de acestea vor mai fi, până la cea din urmă!

După moartea mamei, copiii au rămas în grija tatălui, care acum trebuia să le fie şi mamă. Acest om, cinstit şi harnic în afară, s-a arătat nespus de bun şi iubitor înăuntrul casei lui, crescându-şi copiii orfani de mamă după cât se pricepea el de bine.

Dar treburile dinăuntru ale casei erau cât se poate de grele şi el, încă destul de tânăr, n-a putut rămâne multă vreme singur.

Pe Dionisie, copilul cel mai mic, rămas abia de un an de mama lui, l-a dat „de suflet“ unui frate al său din Câmpeni, frate care n-avea copii şi care dorea să-l înfieze.

Iar ca să-i poată creşte pe ceilalţi şi-a căutat şi găsit o femeie bună, anume Ruxanda, din Vidra, satul lui Avram Iancu – şi s-a recăsătorit.

Aceasta, a doua mamă a copiilor, Dumnezeu a vrut să fie la fel ca prima, un suflet credincios şi bun. Ea, nemaiavând copii şi fiind o femeie cu frica lui Dumnezeu, i-a iubit din toată inima pe copiii soţului ei, ca şi cum ar fi fost şi ai ei.

Ce duios îşi aminteşte Părintele Iosif, până la sfârşitul vieţii lui, de dragostea acestei a doua mame, care l-a iubit pe el aproape tot atât de mult ca mama lui cea adevărată. Dragostea ei a mai îndulcit amărăciunea zilelor copilului şi i-a uşurat mult povara anilor de mai târziu.

Chiar şi Dionisie, care acum are peste 78 de ani[1], îşi aminteşte totuşi şi el despre această mamă bună, cu multă dragoste şi recunoştinţă.

Dionisie nu stătea atunci la casa părintească din Certege, venea numai uneori, vara, prin vacanţele lui şcolare, fiind înfiat de unchiul său şi locuind în Câmpeni. Dar, chiar şi din aceste răstimpuri mai scurte petrecute acasă, are numai amintiri frumoase despre această mamă, care, la fel ca prima pe care abia o ştiuse, îl avea cel mai drag tot pe Iosif, copilul blând, care avea asupra sa atât de vădit Semnul ceresc.

De la Dionisie, cum am spus, am aflat multe din cele scrise aici, care, fie că nu mi le spusese Părintele Iosif, fie că de-atunci le uitasem.

Purtarea lui Iosif, inima lui, toată înfăţişarea sa îi cuceriră inima acestei de-a doua mame – şi ea îi spuse într-o zi soţului ei:

– Dumitre, Iosif este fiul meu. Pentru el eu vreau să fac totul. Vreau ca el să meargă la şcoală, să se facă preot şi să vină să slujească în satul părinţilor mei.

Aşa a şi făcut.

Primele patru clase primare Iosif le-a făcut la şcoala din satul snatal, Certege, mergând pe jos, adesea prin frig şi ploaie, cei 8 km, la şcoală şi înapoi.

După aceea, părinţii voiau să-l dea mai departe, la o şcoală mai înaltă… Această şcoală le părea lor a fi, cea mai potrivită, gimnaziul de la Beiuş.

Acolo, tânărul Iosif a mai învăţat alţi patru ani, fiind mereu unul dintre elevii cei mai silitori şi preţuiţi.

Ca să se vină de la Certege până la Beiuş, la şcoală, sau ca să se meargă de acolo până la Certege, trebuia să se treacă, pe jos, peste munţii care despart aceste două depărtări. Tânărul Iosif făcea şi el aceste drumuri împreună cu convoaiele de consăteni ai săi, moţii, care veneau la „ţară“ cu cercuri şi cu ciubere. Sau se întorceau cu desagii plini de grâu şi porumb încărcaţi pe caii lor mici de munte.

Aşa a făcut el şi cei patru ani de la Beiuş, cu hrană de acasă sau de la gazde sărace, în multe lipsuri şi greutăţi. Însă multe amintiri rămaseră neşterse în sufletul lui Iosif din aceşti ani cu călătorii care durau zile şi nopţi peste munţi, acasă şi înapoi la şcoală, în cei patru ani trăiţi aici.

La vechiul gimnaziu românesc din Beiuş, care era unul dintre cele mai însemnate din Ardeal, pe vremea aceea, tânărul Iosif era printre cei mai buni la învăţătură. La inspecţii sau întreceri, el era adesea cel care salva situaţia clasei sale şi, uneori, chiar a şcolii.

Sentimentele lui patriotice, căldura inimii şi ascuţimea minţii sale l-au făcut curând iubit şi preţuit tuturor, ajungând a fi considerat ca un fel de purtător de steag între colegii săi.

Din vremea de atunci, se păstrează un document care este de o mare însemnătate în a întări ceea ce am spus şi vom mai spune aici cu privire la acest mare suflet al neamului nostru şi al credinţei noastre. E vorba despre un document publicat în revista «Spre Lumină», din Iaşi, în anul 1906, şi care era o scrisoare adresată de „studentul“ Iosif Trifa, din clasa a VII-a a gimnaziului din Beiuş (Belenyes), la 1 martie 1906, ca din partea ultimei clase a şcolii româneşti din această parte a Ardealului subjugat de stăpânirea maghiară – către un alt student din ultima clasă a unei astfel de şcoli din Moldova, elevul Leon George (fost mai târziu ministru la Bucureşti), dar atunci elev, în clasa a VII-a, al Liceului Naţional din Iaşi.

Cineva, scriind mult mai târziu despre aceasta, spunea următoarele:

„…E o scrisoare istorică. Ea se produce în anul şi în luna în care la Teatrul Naţional din Bucureşti se dădea «lupta pentru limba românească», de către tineretul naţionalist, sub flacăra entuziasmului creator al D-lui Iorga. Scrisoarea aceasta poartă o pecete de mare valoare documentară pentru acela care era să fie «chemat» de la Vidra pentru marile rosturi ale unei mişcări unice în istoria Bisericii româneşti. Cititorii vor aprecia, după acest document al unui şcolar, dacă el a fost, cum s-a spus în «Lumina satelor», «creaţia» cuiva de acolo, sau a fost cu mult înainte «creat» pentru rosturile naţionale şi duhovniceşti ale frumoasei mişcări, «Oastea Domnului».

Toate «judecăţile» ce caută să-l doboare din inima noastră se vor izbi, ca de o stâncă, de cultul «moşilor şi strămoşilor» acestui vas ales din Munţii Apuseni, de «conştiinţa iubirii de neam deplin dezvoltată» într-o vreme de robie, de vibraţia acestui «fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horia» peste care, cum spune Neemia, «s-a văzut de toţi mâna cea bună a lui Dumnezeu».

Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

«…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România (T. Severin şi Bârlad). Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da, numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremurilor, prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri“. Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici dulcea limbă românească şi tot ce e român ocupă locul din urmă.

O faptă potrivită aţi făcut deci adresându-vă aici, unde mulţi mai tare iubesc o limbă şi o literatură străină. Străinii până acolo au mers, încât şi din acest sărac Institut au scos limba românească. Numai două ore la săptămână sunt consacrate studiului limbii noastre. Deşi suntem câţiva tineri în care e pe deplin dezvoltată conştiinţa iubirii de neam, limbă şi literatură, totuşi trebuie cu durere să spun că mulţi, având cultură străină şi cei mai mulţi nici una, stau înapoi, ba tare înapoi…

Cât despre mine, află că sunt fiu de ţăran român, din ţara şi satul lui Iancu şi Horia. Ţinutul în care m-am născut e curat românesc. Deşi în şcoală m-am întâlnit cu o limbă şi cultură străine, eu am rămas pe lângă dulcea limbă vorbită de moşii şi strămoşii mei şi, pe cale privată, am studiat şi studiez cu multă plăcere literatura noastră.

Cu acestea – mângâiat în sufletul meu că totuşi este cineva care îşi aduce aminte de noi, cei străini în Institutele noastre, mulţumindu-vă şi rugându-vă să vă aduceţi aminte şi mai departe de noi, pe care soarta vitregă ne-a adus în trista poziţiune de azi – rămân, salutându-vă cu iubire frăţească.

Iosif Trifa – student în clasa a VII-a, Gimnaziul din Beiuş – Belenyes  (Biharmegye)»“

 Apoi adăuga:

„Tânărul I. Trifa, de la gimnaziul din Beiuş, din 1906 a crescut în înţelegerea iubirii de neam şi în iubirea lui Hristos. Pentru că a fost «grâu deplin în spic», pentru aceea a şi fost chemat la o «lucrare mare».

Cu 17 ani mai târziu, ca oarecând prin Neemia, Dumnezeu a dat prin «gornistul» nostru, Părintele I. Trifa, Ţării şi Bisericii noastre o mişcare de trezire cu ecouri atât de largi în inimile tuturor.

Prin mâna lui binecuvântată s-a petrecut, mai mult ca totdeauna, în straturile poporului, partea cea de consolidare sufletească, de care se simţea atâta nevoie. E un fapt cultural de mâna întâi.

Prin foile redactate de el, s-a făcut auzită strigarea lui desluşită contra ticăloşiei neamului. Lupta contra alcoolismului, bunăoară, este o pagină de biruinţă naţională, datorită acestui om.

Aşijderea, noi am auzit de la dânsul, mai răspicat decât de la oricare altul, «pentru ce este părăsită Casa lui Dumnezeu» (Neemia 13, 11). Şi cum că aşa este o mărturisesc bisericile umplute de «ostaşi» după auzirea «trâmbiţei».

Ba, încă (după cunoştinţa ce avem), în luptele «sângeroase» dintre cele două Biserici din Ardeal, Sf. Sa a fost singura punte de întoarcere spre matcă prin această binecuvântată mişcare.

Cei care vor îndrăzni – acum şi totdeauna – să tăgăduiască aceste realităţi naţionale vor fi «înfruntaţi şi ruşinaţi, că fără cuvânt au pregătit laţul pentru mine, fără cuvânt au săpat o groapă sufletului meu» (Psalm 35).

«Trudeşte, făcătorule de bine,

Veni-vor, roiuri, alţii după tine

Şi vor culege rodul, bogăţia,

Tu fii ostaşul jertfei mari, depline,

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sângele tău cald stropeşte glia.»

                         (Sămănătorul – de Al. Vlahuţă)

Strigă, trâmbiţaşule, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, strigă înaintea Domnului, ca Neemia: «Adu-Ţi aminte de mine, Dumnezeul meu, pentru acestea şi nu şterge faptele mele evlavioase pe care le-am făcut pentru Casa Dumnezeului meu şi pentru cele de păzit ale ei» (Neemia 13, 14).“

Acel ce scria atunci aşa, în «Isus Biruitorul» nr. 25, din 16 iunie 1935, era I. Gr. Oprişan.

 De la gimnaziul din Beiuş, se obişnuia atunci să se treacă la „Teologie“, ori la Arad, ori la Sibiu, unde tinerii erau pregătiţi atât ca preoţi, cât şi ca învăţători pentru satele şi oraşele ardelene.

Dar, înainte de plecarea la „Teologie“, au mai avut loc discuţii în casa părinţilor de la Certege.

Tata ţinea să-l facă pe Iosif nu preot, ci avocat.

Mama cea nouă a copilului însă, îndemnată de acelaşi tainic gând ceresc ca şi mama lui cea bună, nu lăsa după tatăl, ci ţinea sus şi tare cum zisese de la început:

– Iosif să se facă preot! – voia ea hotărâtă. Eu voi cheltui cu el din averea de la părinţii mei, până va sfârşi şcoala!

Şi, până la urmă, aşa a şi rămas, cum a zis ea.

Preotul din satul Certege, acum bătrân, anume Cotişel, sprijinea şi el gândul mamei, mai ales că, având o nepoată cam tot de aceeaşi vârstă, se gândea s-o facă, până la urmă, preoteasa lui Iosif şi să-i aşeze în locul şi în averea lui.

Dar, în timpul acesta, planul Domnului era altul.

Iosif s-a îmbolnăvit nu numai de un reumatism general, ci şi de o boală destul de gravă ce se localizase la gât. A urmat un timp îndelungat de zăcere la pat, cu alergări pe la medici şi cu tratamente pe la staţiunea Bazna, dar nu părea a se uşura cu nimic starea bolnavului.

În vara celui de-al doilea an de boală, buna mamă era din nou cu Iosif la Băile Bazna, plângându-se şi întrebând în toate părţile de un leac vindecător. Acolo, la băi, a găsit ea pe un medic francez. Mama, îndurerată, i s-a plâns, arătându-i copilul suferind şi cerându-i un sfat.

– Te rog, domnule doctor, dacă ştii să-i faci ceva ca să se vindece, eu plătesc oricât! – se ruga cu lacrimi mama. Doresc ca el să fie preot. Şi tocmai gâtul lui este bolnav.

Bunul medic a făcut ce a ştiut el, dar mai mult a făcut puterea lui Dumnezeu. Iosif s-a vindecat şi, astfel, toamna următoare el putu să plece la „Teologie“.

Dar, în timpul bolii, tânărul slăbise mult. Nepoata preotului Cotişel, văzându-l slab şi bolnăvicios, s-a răzgândit. Iar după ce s-a răzgândit nepoata, s-a răzgândit şi unchiul ei. Până şi tatăl lui aproape îşi pierduse orice nădejde şi era gata să se răzgândească şi el. Numai mama, nu. Ea era plină de credinţa că asta este voia lui Dumnezeu şi stăruia neapărat ca Iosif să nu se lase de teologie.

Şi stăruinţele credinţei ei au învins din nou.

Dar suferinţa se încuibase în trupul plăpând al lui Iosif şi nu-l va mai părăsi până la sfârşit. Sub o formă sau alta, suferinţa l-a ţinut în şcoala ei mereu, pregătindu-l deplin pentru misiunea pe care i-o rânduise Dumnezeu, în tainicul şi minunatul Său plan mântuitor.

Ce minunat va scrie el mai târziu despre marele rost al suferinţei în viaţa lui! „Căci fără de ea – va spune el – eu n-aş fi putut niciodată înţelege şi cunoaşte Taina Crucii şi Jertfei Scumpului meu Mântuitor. Fără şcoala suferinţei, nimeni n-a putut pătrunde nici în inima lui Dumnezeu, nici în inimile oamenilor“

Până acum suferinţa îl chinuise numai în suflet şi pe din afară, acum îi intrase şi înăuntru, în trup.

Academia Teologică îi putea scoate pe absolvenţii de la sate cu două diplome: şi de preot, şi de învăţător. Unii erau slujitori şi ai bisericii şi ai şcolii. Şcolile, fiind atunci confesionale, ţineau tot de biserică. Învăţătorul era şi cântăreţ de strană. Trebuinţele fiind mari, iar învăţători puţini, multe şcoli aveau drept învăţător pe preotul satului. Sau pe soţia acestuia.

Dar anii au trecut. Tânărul Iosif, terminând Teologia la Sibiu, se întoarce acasă la Certege, unde aştepta desfăşurarea viitoare a lucrurilor privitoare la el.

Împins de un puternic îndemn lăuntric, el folosea acum din plin orice clipă pentru citit, pentru rugăciune, pentru meditaţie, pentru scris. Deşi slăbuţ şi suferind încă, luând cartea sub braţ, ieşea la deal, spre munţi, iar acolo, printre brazi şi păsări cântătoare, slăvea pe Dumnezeu şi se adâncea în cunoaşterea Sfântului Său Cuvânt.

Psaltirea mamei lui îi era mereu nedespărţită. O săruta, strângând-o la inima lui şi, aducându-şi cu lacrimi aminte, o citea şi o iubea, pătrunzând-o din ce în ce tot mai mult. Nu numai pentru preţul ei cel scump căpătat prin dragostea şi credinţa mamei lui, ci, mai ales, pentru nebănuitul preţ pe care îl avea ea acum şi pentru el ca semn şi cuvânt al Dragostei Dulcelui său Mântuitor, Iisus Hristos.

Acolo, în munţi, singur numai cu Domnul, între brazii şi florile munţilor cunoscuţi, tânărul Iosif şi-a petrecut, în vara aceea, cele mai liniştite ceasuri de rugăciune şi meditaţie, în genunchi pe iarba aspră, cu Psaltirea mamei strânsă lângă inima lui, cu ochii îndreptaţi spre cerul unde era acum mama sa şi cu lacrimile fierbinţi ce i se prelingeau pe obraji, picurând pe scumpa carte, sărutată cândva de buzele sfinte ale mamei neuitate.

Cuvintele din urmă ale mamei sale bune îl urmăreau mereu. I se întipăriseră în minte cu nişte litere de foc şi îi răsunau tot mai puternic în inimă, ca o poruncă venită din cerul şi din mormântul unde o ştia:

– Ţine Psaltirea mea… învaţă din ea să-L iubeşti şi să te rogi lui Dumnezeu… În ea va fi mântuirea ta şi a multora…

Dumnezeu să te binecuvânteze, scumpă şi dulce mamă, acolo unde eşti tu acum, împreună cu scumpul tău fiu, Iosif, peste care tu, cea dintâi, ai văzut Semnul ceresc şi pe care tu ai ştiut să-l pregăteşti în aşa fel, încât Dumnezeu să-l poată alege pe el, slujitorul şi sufletul cel mai potrivit, spre a-l folosi apoi pentru slava Numelui Său şi pentru mântuirea unor atât de mari mulţimi de suflete!

Ca unul dintre acei mulţi-mulţi, care am aflat calea mântuirii prin chemarea fiului tău, Iosif, bună şi iubitoare mamă, mă rog şi eu cu lacrimi Domnului nostru Iisus Hristos să-ţi facă parte, la Dreapta Lui Slăvită, de toate fericirile făgăduite, Acolo, acelora care au ajutat pe mulţi să se mântuiască. Fiindcă în jertfa unui fiu sfânt este o atât de mare parte din jertfa unei mame sfinte.

Dar la partea tăcută şi ascunsă a mamei gândesc prea puţini.

„Mântuirea ta şi a altora“ – îi zisese mama.

Tânărului Iosif i se limpezea acum tot mai luminos adevărul acesta: că propria sa mântuire este legată de munca şi lupta lui, spre a-i putea mântui pe alţii.

El se pregătea pentru slujba preoţiei.

Şi ce altceva, oare, este slujba aceasta decât o totală dăruire în munca şi în lupta de a-i mântui pe aceia la care va fi trimis?…

Un puternic cutremur sufletesc se făcu în fiinţa sa, şi conştiinţa răspunderii pentru mântuirea tuturor celor din jurul său începu să i se trezească neliniştitoare şi puternică.

Frământările sufleteşti îl duceau la rugăciune, iar rugăciunea la meditaţie.

Din aceste meditaţii începură să se închege în inima lui gândurile şi planurile viitorului său.

Slăvit să fie Domnul!


[1] Autorul se referă la anul redactării textului.

Traian Dorzdin “Istoria unei jertfe”, vol. I, pag 23-31

Author: admin

Comentarii

  1. ,,Cred ca ceva din aceasta incredintare sfanta a primit, in ziua in care s-a nascut Parintele Iosif,si mama lui,Anuta.Dumnezeu sa o odihneasca in imparatia Sa cea cereasca,pentru ca a fost o maica cu adevarat sfanta. Ea a avut in pastrarea ei, de la Dumitru,sotul ei,Psaltirea. Biblia pe care o primise tatal sotului ei,Nicolaie Trifa,chiar din mana lui Avram Iancu…Inainte de moarte insa,ea a luat Psaltirea ei si i-a dat-o copilului ei Iosif,cel care implinea atunci 7 ani. Si i-a spus:,,Tine cartea lui Dumnezeu! Tu vei fi omul lui Dumnezeu.Te vei mantui pe tine si pe altii prin aceasta carte”!
    A fost o profetie pe care Parintele a retinut-o mereu…
    Pentru ca Lucrarea pe care a facut-o Parintele pentru Biserica noastra si pentru salvarea poporului nostru este unicul mijloc prin care noi putem fi salvati toti, si din pacate, si din coruptie, si din inghetul spiritual, si din toate dezbinarile si tulburarile dintre noi. Si care sa ne faca o inima si un gand pentru vatra calda a parintilor nostri, a Bisericii noastre, a istoriei noastre, a specificului nostru national si crestinesc! „(Din vorbirea fratelui Traian Dorz,la Certege 1988)

    Recunostinta vesnica Parintelui Iosif Trifa,pentru tot binele facut noua !

  2. Recunostinta vesnica Par.Iosif ! Nu avem dreptul sa uitam de cel care ne-a nascut la o viata noua !

  3. Doamne, ce urata ar arata lumea noastra daca asemenea oameni nu ar fi trait printer noi.
    Multumim Tatalui Ceresc pentru harul de a cunoaste asemnea capodopere.
    Vor ramane printre noi pentru todeauna.
    De asemenea caractere, oameni sfinti are nevoie fiecare generatie in parte.
    Rev. Ilie U. Tomuta

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

WhatsApp chat