Home ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12-16 FEBRUARIE 1938

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12-16 FEBRUARIE 1938

ZIUA ŞI ADEVĂRUL ISTORIC DIN 12-16 FEBRUARIE 1938

Când după aproape treizeci şi opt de ani – în noiembrie 1975 – îl înmormântarăm tot acolo pe fiul Părintelui Iosif, pe fratele Titus, cei doi săpători au scos afară rămăşiţele încă întregi din coroana aruncată în mormânt atunci. Mai săpând puţin, cei doi au descoperit sicriul întreg al părintelui şi atât de rezistent, încât îi ţinea pe capacul lui pe amândoi, fără să se rupă. Eram de faţă cinci fraţi şi trei săpători. Şi am fost convinşi atunci că, dacă sicriul n-a putrezit de treizeci şi opt de ani în pământ, n-a putrezit nici sfântul din sicriu, după cum este scris: „…şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea”…

Dar n-am vrut să deschidem sicriul, pentru că minunea ar fi strâns îndată acolo tot oraşul. Iar aceasta ar fi însemnat, în vremea aceea, o mare primejdie atât pentru moaştele sfântului părinte, care erau acolo, cât şi pentru noi, care eram atunci ţinuţi sub cea mai aspră observaţie şi ameninţare.

În dimineaţa morţii, fraţii Opriş şi Popovici îi spălară cu grijă trupul lui chinuit pe care ani de zile îl pansaseră amândoi zi de zi, cu dragoste şi cu durere, înfăşurându-i în vată rănile sângerânde. Acum i le înfăşurau pentru ultima dată. Mare răsplată vor primi de la Dumnezeu aceşti doi fraţi pentru această muncă a lor atât de grea şi atât de necesară omului lui Dumnezeu. Cred că odată Însuşi Domnul Iisus le va spune: Ceea ce i-aţi făcut acestui martir al Meu, Mie Mi-aţi făcut!…

Apoi l-am îmbrăcat în albul stihar din vremea preoţiei lui, iar pe deasupra i-am îmbrăcat vechea reverendă preoţească pe care o purtase, de la începutul slujbei sale, toată viaţa lui de preot. Haina aceasta veche era doar semnul slujbei la care el ţinuse atât de mult şi pe care şi-o împlinise atât de vrednic.

Aşa l-am aşezat în sicriu, iar pe piept i-am pus Biblia lui de care fusese nedespărţit. Sicriul l-am aşezat pe două mese în sala redacţiei. Apoi am trimis după preotul Emi­lian Cioran, protopopul Sibiului, care trebuia să vină şi să-i facă primele slujbe.

Protopopul Cioran a venit, a dat pânza la o parte şi, văzându-l îmbrăcat în reverenda preoţească, a spus:

– De ce i-aţi îmbrăcat reverenda? N-am voie să-i fac nici o slujbă până nu i-o dezbrăcaţi. El a fost caterisit şi nu mai poate purta haină de preot.

– Nici mort, părinte? ziserăm noi îngroziţi…

– Nici! Aşa este porunca!

– Dar, bine, e haina lui, ce să mai facem noi cu ea? El s-a dus acum, să meargă şi ea cu el. De ce vă mai formalizaţi? Nu-i poate fi iertat nici acum şi nici asta? Nu i se poate îngădui nici atâta?

– În zadar insistaţi! Eu nu pot să trec peste porunca pe care am primit-o. Nici clopotul nu se poate trage după el până nu i se va dezbrăca haina aceasta!…

– Vom încerca să obţinem îngăduinţa Mitropoliei!

– Încercaţi!

Şi protopopul Cioran ieşi, lăsându-ne muţi de uimire şi de scârbă, privindu-ne cutremuraţi unii pe alţii. Eram palizi cu toţii.

– De necrezut!… Ce înspăimântător de neînduplecată poate fi răzbunarea acestei categorii de oameni!… Toţi vrăjmaşii te lasă în pace după ce te-au ucis, dar aceştia nu. Te urmăresc să se răzbune şi când eşti în sicriu!… O, dragul, sfântul, chinuitul şi fericitul nostru părinte! Ce mult te asemeni şi în moarte cu Mântuitorul tău şi al nostru! Şi Lui i-au luat hainele…

A doua zi fu duminică. Continuară să vină alţi şi alţi fraţi şi surori de aproape şi de departe. Alte şiroaie de lacrimi se vărsară peste sicriul iubit şi sfânt. Sute de glasuri şi inimi îndurerate intrară în sala redacţiei, îmbrăţişând sicriul scump, strigând numele atât de drag şi de sfânt al părintelui şi profetului neuitat.

Dar nu-şi mai răspundeau decât unii altora. Sau poate că ne răspundea fiecăruia dintre noi acea parte din părintele nostru, al tuturora, care era în noi, în fiecare, prin ceea ce ni se dăruise el tuturor în dragostea lui Hristos. Purtăm în noi fiecare o părticică din fiinţa lui sufletească aşa cum fiecare dintre fii poartă în el o parte din fiinţa tatălui lor care i-a născut. Hristos, prin el, a pus în fiecare din noi ceva divin şi care ne face pe toţi să simţim la fel, să credem la fel, să vorbim la fel şi să fim în stare să murim la fel pentru acelaşi scop sfânt.

Numai puterea lui Dumnezeu era aceea care putuse face în noi şi în alte sute şi sute de mii de suflete această transformare, această renaştere, această întrepătrundere fericită, cerească şi veşnică. Cred că toate flăcările vii care ard acum în miile noastre de suflete au ars toate, mai întâi, în el, în inima lui, într-una singură, mare, unic de mare inimă, cum numai Hristos Singur o poate aprinde în rarii uriaşi ai Evangheliei Sale.

Hristos parcă trece prin Istorie păşind numai din vârfuri în vârfuri de astfel de munţi. Şi parcă Se opreşte doar din când în când pe câte un astfel de Tabor unde ne îngăduie să-L vedem pentru o clipă transfigurat, prin mijlocirea câte unui astfel de profet şi de ales al Său.

Ce uriaşe sunt astfel de vârfuri de munţi şi ce strălucite rămân aceste taboruri după trecerea Lui peste ele! Părintele Pavel, părintele Ioan Hrisostomul, Părintele Iosif!… Ce mare responsabilitate le rămâne acelora care rămân după ei şi cărora le-a strălucit Hristos atât de cutremurător prin aceştia!… Ei au fost oameni ca şi noi, dar noi n-am fost asemenea lor! Trebuie de acum înainte să ne dăm şi noi toate silinţele să suim până unde ne va fi cu putinţă, pe urmele lor, spre Hristos, spre realizarea Lui în noi şi a noastră în El.

Duminică, ziua întreagă, s-au perindat prin faţa sicriului sute şi sute de suflete îndurerate din Sibiu şi din toată ţara; nu numai fraţi din Oastea Domnului, ci din toate cultele şi familiile, toţi cei care îl cunoscuseră sau numai auziseră despre el şi despre uriaşa lui lucrare, care îl admirau şi îl iubeau pentru geniul său, pentru marele lui suflet; veneau să-l vadă şi să-şi ia de la el ultimul rămas bun.

Erau foşti orfani crescuţi de el şi îngrijiţi în orfelinatul pe care îl condusese ca un părinte bun şi ocrotitor. Erau prieteni şi cunoscuţi din oraş, germani, români, maghiari, preoţi şi pastori, luterani, catolici, baptişti, creştini după Evanghelie – amestecaţi printre fraţii şi surorile din Oastea Domnului – toţi veniţi să aducă ultimul lor omagiu omului lui Dumnezeu a cărui lucrare îi impresionase pe toţi.

Numai din partea Bisericii Sibiului nu venea nimeni.

Toată ziua şi toată noaptea continuă programul de vorbiri, de cântări, de rugăciuni şi lacrimi fierbinţi ale fraţilor şi surorilor strânşi până pe afară în jurul sicriului său. Numai dintre preoţii şi cărturarii atât de lăudaţi şi lăudăroşi din anii trecuţi nu era nimeni.

Printre cei care au vorbit duminică, amintim pe fraţii: Marini din Sibiu, I. Faur din Sălaj, I. Drăgoescu, Ilie Prisăcaru, Gh. Comiza, I. Opriş, Gh. Cosmeanu, Traian Dorz, Traian Ursu, Isaia Pele şi mulţi, mulţi alţii.

Luni dimineaţa, încep să sosească cei mai depărtaţi: Viorel Bujoreanu şi sora Tili, Leon Andronic din Bucovina, Teodor Marin, Paraschiv Sârghie, Gh. Condruz din Moldova, un grup de fraţi şi surori din Bucureşti. Fanfara şi grupul fraţilor din Săsciori şi Sebeş, intonând cântarea „Pasăre măiastră”… Cântăm cu toţii în hohote de plâns.

Vin fraţii din Arad cu Simion Achim, din Lugoj cu Trandafir Munteanu, din Sighişoara, din Cetatea Albă cu părintele Malcoci, din Vaslui cu fratele Tudusciuc, cântăreţul atât de cunoscut…

Pastorul de la Biserica Evanghelică Luterană din Sibiu rosteşte lângă sicriu o cuvântare şi o rugăciune în limba germană, luându-şi rămas bun cu adânc respect şi dragoste, spunând: „La revedere, scumpul meu frate, în Patria Cerească…”. Sora Tili şi mulţi alţii fac un legământ: „Nu te vom uita niciodată şi vom urma totdeauna cuvântul tău, părintele şi binefăcătorul nostru…”.

În numele fraţilor din Moldova, fratele David Bă­lăuţă spune, printre altele: „Am venit să sărut pentru ultima dată, în numele tuturor fraţilor, mâna cu care ne-a scris şi ne-a binecuvântat Părintele Iosif. Ceea ce a făcut omul acesta pentru noi şi pentru mulţi nu a mai făcut şi nu a mai putut face nimeni. Cărţile lui m-au adus pe mine şi pe mulţi la viaţă”…

Acelaşi lucru îl spune şi fratele Paraschiv Sârghie, în numele misionarilor Oastei. Şi alţii, şi alţii. Toată ziua a decurs astfel, cei dinăuntru făcând loc altora, care tot veneau, umplând sălile, coridoarele, curtea, strada…

Luni am încercat din nou la Mitropolie… Era a treia zi de la moartea părintelui… Căutam înduplecarea lor, spre a nu ne obliga să sfâşiem de pe corpul neînsufleţit al părintelui reverenda veche pe care i-o îmbrăcasem. Era doar a treia zi de când stă mortul în casă şi ştie lumea toată… Şi toţi se întreabă miraţi de ce nu-l mai înmormântăm.

În zadar însă! Hotărârea mitropolitului era neînduplecată. Nici un preot n-a vrut să vină nici astăzi să facă nici o rugăciune la sicriu. Toată noaptea a patra l-au pri­vegheat numai lacrimile, rugăciunile, cuvântările şi melodiile frăţeşti.

Privegherile la morţi ale fraţilor sunt totdeauna ca în vieţile sfinţilor, pătrunse şi călăuzite în totul de Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu… Dar aceste patru nopţi şi zile – petrecute chiar lângă sicriul aceluia care pentru prima dată, din vremea primilor creştini, a început în ţara noastră şi în poporul nostru astfel de privegheri – le-am trăit cu o deosebită cutremurare a sufletului nostru.

O, în ce chip păgânesc se desfăşurau înainte de Oastea Domnului privegherile şi chiar înmormântările morţilor în poporul nostru!… Pe lângă băuturile îmbătătoare şi jocul de cărţi şi fumul de tutun, în jurul mortului se auzeau şi se vedeau, de obicei, cele mai scârboase cuvinte şi gesturi, şi fapte. Parcă anume le scornise diavolul, ca să-şi bată joc de tot ce este cutremurător şi sfânt în credinţa noastră şi în faţa morţii omului. Mai toţi cei care erau înainte-vreme la acele privegheri râdeau şi petreceau ca păgânii, tocmai în locul şi în timpul când ar fi trebuit să se roage şi să plângă cu cei care stăteau în casa aceea de jale şi durere… şi nimeni până la Părintele Iosif nu se îngrozise şi nu se ridicase ca să poată opri aceste nelegiuiri. Nimeni până la acest sfânt care zace aici în acest sicriu n-a putut opri şi schimba nimic din aceste practici păgâneşti şi satanice în poporul şi în Biserica noastră. Dar acum, iată ce minunat a lucrat Dumnezeu prin el şi în privinţa asta, prin lumina puternică a Duhului Sfânt. Ori pe unde a pătruns Oastea Domnului, au fost înlăturate aceste vechi şi urâte obiceiuri. Şi înlocuite cu cuvântul, cu rugăciunea şi cântarea Domnului. Alcoolul, jocurile de cărţi, fumatul, vorbele şi obiceiurile scârboase au fost aruncate afară pe totdeauna şi n-au ce să mai caute cu nici o ocazie, nici la botezuri, nici la nunţi şi nici la înmormântări, în casele creştineşti. Mai ales în zilele şi nopţile de jale şi de cutremur sufletesc, la privegherile, înmormântările sau parastasele celor care trec în veşnicie.

Această puternică şi necesară schimbare, iată, numai Oastea Domnului a putut s-o facă. Chiar şi numai pentru asta, cât de multă recunoştinţă ar fi trebuit să-i arate Biserica şi Poporul nostru acestui mare om al lui Dumnezeu şi vrednic slujitor sfânt! Pentru că au fost destui preoţi şi până la el care au văzut cu durere şi cu ruşine aceste lucruri, dar n-au făcut – ori n-au putut face – nimic, practic, pentru înlăturarea şi înlocuirea lor. Dar acum, de ani de zile, în ţara noastră are loc, cu ocazia înmormântărilor, acel nou fel de privegheri şi parastase cu totul în duhul creştin, cum cere Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu să fie acestea. Şi cum sunt acum lângă sicriul lui.

Lângă sicriul Părintelui Iosif toate privegherile au fost astfel. În inimile tuturor celor care au trăit acele zile şi nopţi, vărsând cele mai fierbinţi lacrimi şi înălţând cele mai înfiorate rugăciuni, au rămas de neuitat pe totdeauna cele văzute şi trăite acolo. Binecuvântat să fie Numele Domnului Dumnezeului nostru pentru tot ce ne-a dăruit El Bisericii noastre şi Neamului nostru prin acest mare fiu şi slujitor al Său, în anii vieţii şi în zilele morţii lui.

În ultima noapte de priveghere au curs cele mai multe şi mai fierbinţi lacrimi, rugăciuni, cuvântări şi mărturisiri frăţeşti. Atunci au mai sosit şi alţi mulţi fraţi cunoscuţi din ţară: Mermezan din Simeria, Mureşan din Someş, Şandru din Mediaş, Farcaş din Turda, Urdea din Cluj. Sunt în totul aici fraţi din peste două sute de comune din patruzeci de judeţe. În afară de mulţimea străinilor veniţi şi ei să-i arate recunoştinţă şi preţuire.

Este a patra zi şi Mitropolia stă neînduplecată. Nici un preot nu vine din partea Bisericii ca să se apropie de acest sicriu sfânt, cu îndeplinirea ultimelor îndatoriri religioase, care se fac chiar şi celor mai decăzuţi oameni. La toate stăruinţele noastre, am primit acelaşi scurt şi dur răspuns: „Să-i scoateţi haina de preot! Nu-i vrednic s-o poarte nici mort! Altfel nici un preot nu va fi autorizat să-i facă slujba de înmormântare, oricât ar sta aşa!”…

– Ce este de făcut? ne-am sfătuit noi.

– N-avem decât să ne supunem!

– Dar cine să mai scoată haina aceasta acum, a patra zi, de pe corpul acesta înţepenit?

– S-o scoată ei, cei care nu se cutremură de acest sacrilegiu… Noi nu mai putem face acest lucru. Este o nelegiuire înspăimântătoare. Cine să poată pune mâna să mai sfâşie haina aceasta de pe trupul acesta atât de sfâşiat?…

Până la urmă, totuşi au făcut aceasta doi oameni de la serviciul înmormântări. Am ieşit cu toţii scârbiţi şi îndureraţi afară, iar oamenii aceştia au sfâşiat fâşie cu fâşie haina cea neagră de pe trupul părintelui, rămânând pe el numai veşmintele albe de pe sub ea. Cu aceasta, lumea îi luase tot ce fusese al ei.

S-a raportat Mitropoliei că haina lui Iosif fusese sfâşiată. Atunci a fost autorizat şi protopopul Cioran să-i facă o scurtă slujbă de înmormântare şi să se tragă pentru el o singură dată clopotul de la o biserică.

Am scos pentru slujbă sicriul părintelui în curtea casei.

Pe atunci, în jurul casei din Aleea Filosofilor, 18, era o curte foarte mare, iar lângă casă, mesteacănul alb şi înalt sub care stătusem cu părintele în 12 septembrie anul trecut, când se desfăşurase consfătuirea pe ţară şi când mă rugasem îngenuncheat lângă el, cu mâna mea pe umărul lui. De sub acest mesteacăn ne vorbise el cu atâta înfiorare profetică atunci. Ce mulţi eram şi atunci în jurul său! Dar atunci el era altfel în mijlocul nostru.

Acum, iată, încă şi mai mulţi fraţi, dar el acum ne grăieşte despre acelaşi adevăr într-un fel şi mai cutremurător.

Dovada morţii este cea mai puternică dovadă, pentru Adevăr, a celui care l-a propovăduit. Fără dovada morţii pentru el, nici un adevăr n-are pecetea veşnică şi netă­găduită a valorii sale, nici frumuseţea nemuritoare a profetului care l-a propovăduit. Numai moartea biruitoare a profetului adevereşte valoarea nemuritoare a soliei lui.

Tăcerea părintelui este acum vorbirea lui cea mai puternică şi atestarea cea mai înaltă a valorii tuturor celor ce ni le-a propovăduit el până acum. Toate cele propovăduite erau promisiuni incomplete; doar această moarte biruitoare este desăvârşita lor împlinire. Adevăratul şi credinciosul martor şi martir al lui Hristos, profetul vremilor noastre, adusese suprema dovadă a Soliei lui dumnezeieşti: jertfa vieţii sale însăşi. În trupul său suferind împlinise şi el desăvârşit – ca şi Sfântul Apostol Pavel, ca şi Sfântul Ioan Hrisostomul – ceea ce mai lipsea suferinţelor lui Hristos pentru Biserica Sa, pentru Lucrarea Oastei Lui. Prin sfârşitul său sfânt şi cutremurător adeverise că tot ce începuse şi lucrase în viaţa sa era adevărat şi sfânt.

De la Sfântul Ioan Gură de Aur (poate ultimul care mai făcuse o astfel de lucrare şi mai avusese un astfel de curaj în Biserica creştină), nici un alt sicriu poate că n-a mai grăit o atât de puternică predică.

Şi acel mare şi curajos sfânt a fost caterisit, prigonit, chinuit, nedreptăţit şi martirizat ca acesta, murind şi el ori fiind omorât undeva, tot pe drumul exilului. Dar ce minunat i-a făcut dreptate Dumnezeu! Astăzi, Sfântul Ioan, ca Sfântul Pavel, străluceşte în faţa lumii, în faţa Bisericii, în faţa veşniciei, în faţa lui Dumnezeu cu o aureolă nemuritoare. Dreptatea lor a biruit, numele lor este strălucitor, cauza lor a triumfat pe totdeauna fiindcă ei au luptat până la moarte pentru Hristos, pentru Adevăr, pentru biruinţa Evangheliei Veşnice.

Dar unde sunt acum vrăjmaşii şi prigonitorii lor? Uitarea şi iadul i-a înghiţit pe toţi şi pentru totdeauna. Aşa se va întâmpla până în veci cu toţi acei care prigonesc Adevărul şi îi ucid pe profeţii lui Dumnezeu care sunt trimişi să‑l înalţe şi să-l apere.

Iată acum aici un alt sicriu al altui mare profet. În el este o jertfă a cărei mărime noi încă nu o putem măsura. Suntem încă prea aproape de muntele acesta. Dar va veni vremea când Dumnezeu şi Istoria vor face dreptate şi acestui uriaş, foarte aproape de măreţia celor doi de dinaintea sa.[1]

Abia atunci se va putea vedea cu adevărat şi cât de mici, de netrebnici şi de vinovaţi au fost acei contemporani ai săi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă ca să zădărnicească planul ales şi sfânt. Cât de nedreaptă şi de ucigaşă a fost răzbunarea lor împotriva lui. Şi cât de mare crimă au făcut ei nu numai împotriva acestei sfinte victime, ci şi împotriva Bisericii şi Poporului acestuia, pentru salvarea cărora fusese trimis profetul şi solia lui. Şi împotriva Adevărului divin, etern şi mântuitor pentru care venise el.

Deocamdată, iată totuşi cum Dumnezeu ocroteşte totul în chip minunat şi puternic. Domnul Însuşi a îngrijit ca noi să avem acum o foaie prin care să-i putem înştiinţa pe fraţi de tot ce se petrece. Şi un loc unde să ne putem împlini faţă de acest profet şi martir al Evangheliei şi Bisericii lui Hristos ultimele îndatoriri pământeşti şi creştineşti în chip corespunzător.

După o scurtă slujbă, ca pentru cei mai săraci, mai necunoscuţi şi mai din urmă oameni, oficiată de către protopopul Cioran, mai vorbesc câţiva fraţi pentru luarea ultimului rămas-bun de la cel ce pleacă trupeşte dintre noi… Toţi îi spun părintelui nostru sufletesc: la revedere, scumpul nostru, Acolo Sus la Domnul, unde dorim să ajungem şi noi lângă tine, după ce şi noi ne vom fi sfârşit cu bine lucrarea. Şi ne vom fi împlinit deplin legământul, ca tine, până la moarte…

Înainte de a se închide sicriul, se apropie şi depune pe fruntea părintelui ultima sărutare un trimis al Mitropoliei Greco-Catolice de la Blaj, care venise să-i aducă omagiul şi preţuirea acestei Biserici-surori, dintre ai cărei fii duhovniceşti fac parte astăzi multe zeci de mii în Oastea Domnului, renăscuţi la o viaţă nouă prin acest om al lui Dumnezeu. Era preotul Dr. Dumitru Neda, profesor la Teologia Blajului şi scriitor de valoare la revista «Unirea». În câteva cuvinte rostite plângând, acest ales prieten şi admirator al Părintelui Iosif a vorbit despre marea valoare pe care a avut-o el în Biserică şi în Evanghelie. Despre pierderea lui de neînlocuit pe care o lasă plecarea lui dintre oameni… Gestul lui ne-a cutremurat pe toţi. Nici un alt prieten nu a mai făcut aşa. După Biserica Luterană, iată, şi Biserica Greco-Catolică şi-a trimis cuvântul ei de preţuire şi dragoste. Numai din Biserica Ortodoxă, care era cea mai datoare, nu s-a spus nici un cuvânt. Nici măcar protopopul Cioran, care oficiase scurta slujbă, n-a spus nici o vorbă. Nici măcar una, cum se spune obişnuit la oricare mort, oricare ar fi fost el. Nemaipomenit ce mare şi ruşinoasă greşeală!… Veşnică şi neiertată va fi josnicia aceasta.

După aceasta, sicriul a fost ridicat pe umeri de către fraţi… S-a format un cortegiu cum nu mai văzuse Sibiul niciodată. Mii de oameni mergeau în urma sicriului, plângând. Aşa a mers multă parte din drum, purtat de mâinile fraţilor, sicriul uşor şi drag şi urmat de lacrimile lor grele şi fierbinţi.

De la un loc, sicriul a fost aşezat în carul funebru care venea în urmă. La trecerea pe lângă prăvălii şi case, toţi locuitorii ieşeau afară şi nu erau ochi care să nu fie plini de lacrimi, văzând această zguduitoare privelişte. La trecerea pe lângă cazărmile regimentelor, gorniştii acestora ţineau să dea ultimul onor aceluia care a fost unul dintre cei mai mari gornişti ai lui Hristos din lumea aceasta.

După două ore de mers, convoiul a ajuns la cimitir. Dar sicriul nu este coborât în mormânt; era aşteptat şi părintele Vladimir, care trebuia să sosească, pentru a fi şi el împreună cu toţi fraţii în momentul solemn al legământului ce urma să-l facem cu toţii în faţa mormântului părintelui nostru şi lângă sicriul lui.

La sosirea părintelui Vladimir, în cel mai cutremurător şi neuitat moment, rugându-se el, rugându-ne noi toţi, am pus pe sicriul lui şi în faţa mormântului său un unanim şi veşnic legământ: că vom urma întocmai, cu toţii şi pentru totdeauna, învăţătura lui şi pilda lui în Oastea Domnului, în Biserica străbună şi în mijlocul Poporului nostru. Neabătuţi niciodată şi de nimic de la păstrarea şi apărarea acestor valori prin munca şi lupta noastră evanghelică, în slujba lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru. Că nu ne vom abate niciodată şi nu ne vom lepăda nici de Domnul, nici de Oastea Lui şi nici de părintele nostru sufletesc care ne-a născut pe noi în Evanghelia lui Hristos.

După depunerea acestui zguduitor legământ de statornicie şi ascultare până la moarte pe calea Oastei şi în slujba lui Hristos, după pilda şi învăţătura părintelui, sicriul său a fost coborât în mormânt.

Când primii bulgări de pământ au început să răsune, căzând pe sicriu, un hohot de plâns unanim a izbucnit din toate miile de piepturi care erau în jur, până departe. Pe atunci, de la mormântul acesta încolo nu mai era nimic decât loc gol, acum plin de mulţime.

Nu era deznădejde în acest uriaş hohot de plâns. Ci era dovada nemaivăzută a unei unice şi mari iubiri cu care era petrecut un părinte adevărat de către toţi fiii săi recunoscători, care nu vor putea uita niciodată marele bine pe care li l-a făcut acela care i-a născut pentru viaţa veşnică. Nici un alt bine, pe care ni l-ar mai putea face vreun om pământean, nu poate fi atât de mare ca acesta. De ce atunci să se poată mira cineva că durerea noastră era atât de mare şi plânsul nostru atât de sfâşietor? Nu deznădejdea, ci dragostea are plânsul cel mai dureros şi lacrimile cele mai amare din lume.

Abia căzură primele lopeţi de pământ peste sicriu şi, în mijlocul hohotelor de plâns, fratele Trandafir Munteanu, ridicând în sus coroana adusă de fraţii din Lugoj, a aruncat-o peste sicriu în mormânt. Pământul a acoperit-o o dată cu sicriul, acolo, peste el…

Când după aproape treizeci şi opt de ani – în noiembrie 1975 – îl înmormântarăm tot acolo pe fiul Părintelui Iosif, pe fratele Titus, cei doi săpători au scos afară rămăşiţele încă întregi din coroana aruncată în mormânt atunci. Mai săpând puţin, cei doi au descoperit sicriul întreg al părintelui şi atât de rezistent, încât îi ţinea pe capacul lui pe amândoi, fără să se rupă. Eram de faţă cinci fraţi şi trei săpători. Şi am fost convinşi atunci că, dacă sicriul n-a putrezit de treizeci şi opt de ani în pământ, n-a putrezit nici sfântul din sicriu, după cum este scris: „…şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea”…

Dar n-am vrut să deschidem sicriul, pentru că minunea ar fi strâns îndată acolo tot oraşul. Iar aceasta ar fi însemnat, în vremea aceea, o mare primejdie atât pentru moaştele sfântului părinte, care erau acolo, cât şi pentru noi, care eram atunci ţinuţi sub cea mai aspră observaţie şi ameninţare.

Acesta era deci cel de-al doilea mare Adevăr. Şi aceasta cea de-a doua mare Zi. Ziua şi Adevărul acestui cutremurător legământ pus în faţa lui Dumnezeu şi în faţa mormântului sfânt al marelui Său profet, că vom urma neabătuţi şi nedezbinaţi calea şi învăţătura sa. Că vom trăi şi vom apăra principiile şi cauza Oastei Domnului aşa cum Dumnezeu ni le-a făcut cunoscute şi aşezate prin el.

Acest cutremurător moment şi legământ făcut de înaintaşii noştri şi de noi pentru prezent şi pentru tot viitorul să ne rămână de neuitat şi de neînlocuit tuturor celor care urmăm şi vom mai urma Domnului şi lor în această Lucrare a Oastei Domnului.

El este obligatoriu şi veşnic atât pentru noi, cât şi pentru urmaşii noştri, iar de călcarea lui să rămână vinovaţi şi răspunzători în faţa Judecăţii lui Hristos toţi acei care îl vor călca, precum şi acei care vor îngădui altora să-l calce, până în vecii vecilor.

Preabunule Doamne şi Dumnezeul nostru, în faţa acestui sfânt sicriu şi în faţa acestei cutremurătoare jertfe pe care Lucrarea Oastei Tale o aduce acum în faţa Ta, Te rugăm, binecuvântează şi pecetluieşte cu puterea Duhului Tău Sfânt legământul acesta zguduitor şi mare.

Dăruieşte-ne tuturor ostaşilor Tăi prezenţi şi viitori puterea şi ajutorul de a ni-l ţine până la moarte. Şi nu ne lăsa pe nici unul să ni-l călcăm vreodată. Ca, luptând biruitori şi murind biruitori şi statornici în Oastea Ta, să ajungem cu bine la cununa biruinţei veşnice la care a ajuns acum profetul Tău şi părintele nostru iubit. Amin.

[1] Într-adevăr, previziunea s-a adeverit după 65 de ani! Astfel, în sentinţa sa din 28 oct. 1990, Sf. Sinod al B.O.R., rejudecând procesul, hotărăşte reabilitarea memoriei Părintelui Iosif Trifa şi ridicarea pedepsei caterisirii ce i-a fost aplicată în 1935. (N. ed.)

Zile şi adevăruri istorice / Traian Dorz. – Ed. a 3-a. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

 

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *