Cine are o viaţă grea are o moarte uşoară; şi cine are o viaţă uşoară are o moarte grea. Acesta este un adevăr pe care toţi îl văd la sfârşit, dar puţini îl văd la început. De aceea, când îi merge rău, cel cu viaţa grea plânge prea mâhnit, iar cel cu viaţă uşoară, când îi merge bine, râde prea nebun.

Dar cât de puternic şi de înţelept este Dumnezeu în lucrările Lui! Însă numai omul care, cu o inimă smerită şi cu un cuget curat, se adânceşte în profunzimea tainelor puterii şi înţelepciunii Sale se învredniceşte ca Duhul Sfânt să i le lumineze. Ca un reflector extraordinar de luminos aruncat dintr-o dată asupra unor comori strălucitoare.

Pentru a afla aceste comori şi pentru a te învrednici de harul lor, este nevoie neapărat să umbli permanent cu Dumnezeu. Nu doar din când în când. Să fii în Hristos, nu doar lângă El. Să ai şi Duhul Adevărului, nu doar Cuvântul lui. Căci Duhul este singurul care te călăuzeşte în el. Fără Duhul Sfânt falsele duhuri te vor că­lăuzi fals. Şi în cuvântul Adevărului nu vei afla orientarea, ci dezorientarea.

Profetul Domnului avea un extraordinar simţ de orien­tare în orice situaţie. Şi o intuiţie clară şi imediată a miezului oricărei probleme. De fapt, aceasta este şi calitatea unui profet.

Nimic nu l-a surprins. Nimic nu l-a dezorientat. Ştia finalul oricărui lucru la începutul acelui lucru şi nu rămânea în urma nici unui timp. Intuia desfăşurarea ori­cărei situaţii şi nu-l surprindea nepregătit nimic. Vedea limpede dezlegarea oricărei neînţelegeri şi avea cele mai clare idei şi mai inspirate cuvinte pentru înfăţişarea ei.

Cunoştea răutatea şi puterea răzbunătoare a mitropolitului şi era convins că, până la urmă, ura şi influenţa lui vor reuşi să-i calce în picioare dreptatea, să-i nesocotească meritele, să-i răpească dreptul. Dar a fost hotărât să lupte până la capăt pentru apărarea dreptăţii în faţa silniciei. Şi a adevărului în faţa minciunii. Pentru că îi poruncea aceasta principiul sfânt pentru care venise şi atitudinea demnă în faţa procedeului murdar.

De aceea Adevărul lui avea neapărat nevoie de un glas care să strige. Izvorul avea nevoie de o deschidere prin care să ţâşnească. Şi ultimelor lui mărturisiri le trebuia un mijloc prin care să fie împărtăşite fraţilor şi veşniciei.

Fusese sugrumat, în noiembrie, «Ostaşul Domnului», ultima foaie prin care Părintele Iosif grăia cu sutele lui de mii de fraţi şi de cititori din Oastea Domnului.

În aceste zile m-am liberat şi eu definitiv din armată şi am ajuns gata să-mi reiau locul de luptă şi de muncă lângă părintele şi superiorul meu. Fratele Marini, tovarăşul meu mai mare, era pentru un timp acasă la ai lui, în Săsciori. Iar pe Vonica (celălalt tovarăş al nostru) l-am aflat în tabăra vrăjmaşă. Soţia şi interesul îl făcuseră să ne trădeze.

Lipsa unei gazete ne ardea inima şi preocuparea găsirii ei ne frământa tot timpul când stăteam de vorbă împreună.

– Dragă Dorz, zise părintele într-o zi, la începutul lui decembrie, avem două posibilităţi: ori cu Munteanu, ori cu Stoichiţă. (Munteanu avea ziarul «Acţiunea» şi ne era prieten. Stătusem un timp, anii trecuţi, cu chirie în casa lui şi ne înţelesesem foarte bine cu el. Stoichiţă era un avocat cu renume şi un om care se bucura de un mare respect în faţa tuturor). Vom conveni cu unul dintre ei să scoatem gazeta noastră sub numele gazetei lor, ca număr paralel ori ca supliment duminical.

– Cred că oricare dintre ei ne va înţelege şi va accepta.

– Haidem la Stoichiţă! El are foaia «Glasul Dreptăţii». Sună mai potrivit pentru noi.

Ne-am pregătit şi, în câteva minute, fratele Popovici ne-a dus cu maşina în strada Avram Iancu, nr. 9, unde Stoichiţă îşi avea biroul avocaţial. Era la birou cu stagiarul său, Corneliu Radu.

Din câteva cuvinte, părintele s-a înţeles cu ei, fiindcă el îi cunoştea bine, iar ei aveau un adânc respect pentru numele şi cauza Oastei Domnului şi a părintelui, pe care şi ei, ca şi toată lumea, o cunoşteau. S-a convenit, deci, ca primul număr din «Glasul Dreptăţii» să apară de Crăciunul anului 1937.

– Acum să-l chemăm şi pe Marinel şi să ne aşezăm pe muncă! îmi zise părintele bucuros, îndată ce eram în stradă.

– Slăvit să fie Domnul, Care ne-a dat izbânda. Ce repede şi ce minunat s-a rezolvat începutul! Sperăm că Domnul ne va ajuta şi totul va fi frumos.

Astfel, ce a urmat mai departe se ştie. «Glasul Dreptăţii» a apărut din decembrie 1937 până în martie 1938… Ne-a fost dat şi acest glas prin planul cel tainic şi minunat al Domnului şi Dumnezeului nostru, pentru că în timpul celor trei luni cât a apărut el, s-au petrecut ultimele evenimente dramatice din viaţa părintelui. Şi noi aveam să trăim şi să păstrăm un alt adevăr istoric, de cea mai mare însemnătate pentru tot viitorul Oastei Domnului. Fără această gazetă, prin care aveam nevoie să respirăm şi noi, şi Adevărul, ar fi fost foarte greu. Dumnezeul dreptăţii n-a lăsat să rămână în întuneric nici nelegiuirile săvârşite în acele zile de către mitropolitul răzbunător şi nici frumuseţea martiriului răbdătorului Său slujitor.

Toate lucrurile petrecute atunci sunt descrise mai pe larg în cartea cu istoria Oastei, vol. 2[1]. Dar pentru cei care n-au ajuns să citească acolo, vom vedea aici, în capitolul următor, câteva părţi mai însemnate, cuprinzând împrejurarea morţii şi a înmormântării Părintelui Iosif, cu ultimele lui cuvinte. Precum şi legământul tuturor osta­şilor Domnului de lângă sicriul şi mormântul lui, cu cel de-al doilea Adevăr.

[1] Traian Dorz, Istoria unei jertfe, vol. 2, Ed. «Oastea Domnului», Sibiu, 1999.

Zile şi adevăruri istorice / Traian Dorz. – Ed. a 3-a. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010

va urma