Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Iertarea împărtăşită – Duminica a XI-a după Rusalii

Iertarea împărtăşită – Duminica a XI-a după Rusalii

Iertarea împărtăşită – Duminica a XI-a după Rusalii

Evanghelia de la Matei 18,23-35
 

23 De aceea, asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului împărat care a voit să se socotească cu slugile sale. 24 Şi, începând să se socotească cu ele, i s-a adus un datornic cu zece mii de talanţi. 25 Dar neavând el cu ce să plătească, stăpânul său a poruncit să fie vândut el şi femeia şi copii şi pe toate câte le are, ca să se plătească. 26 Deci, căzându-i în genunchi, sluga aceea i se închina, zicând: Doamne, îngăduieşte-mă şi-ţi voi plăti ţie tot. 27 Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria. 28 Dar, ieşind, sluga aceea a găsit pe unul dintre cei ce slujeau cu el şi care-i datora o sută de dinari. Şi punând mâna pe el, îl sugruma zicând: Plăteşte-mi ce eşti dator. 29 Deci, căzând cel ce era slugă ca şi el, îl ruga zicând: Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti. 30 Iar el nu voia, ci, mergând, l-a aruncat în închisoare, până ce va plăti datoria. 31 Iar celelalte slugi, văzând deci cele petrecute, s-au întristat foarte şi, venind, au spus stăpânului toate cele întâmplate. 32 Atunci, chemându-l stăpânul său îi zise: Slugă vicleană, toată datoria aceea ţi-am iertat-o, fiindcă m-ai rugat. 33 Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? 34 Şi mâniindu-se stăpânul lui, l-a dat pe mâna chinuitorilor, până ce-i va plăti toată datoria. 35 Tot aşa şi Tatăl Meu cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre.

 1. Cuvântarea bisericească (Mt 18). Evanghelia acestei Duminici cuprinde ultima parte a ceea ce se numeşte Cuvântarea despre viaţa comunitară sau Cuvântarea biseri­cească (Mt, cap. 18). Este vorba de penultima din cele cinci cuvântări în care apare oarecum sistematizată învăţătura Mântuito­rului în Evan­ghelia de la Matei. Ca şi celelalte, şi această a patra cuvântare, plasată la sfârşitul activităţii lui Iisus în Galileea, are o introducere (18,1) şi o încheiere (19,1). Este vorba, cum se arată în introducere, de o cuvântare adresată ucenicilor. Ţinând seama însă de sensul cuvântului la Matei, „ucenici” sunt nu numai Cei Doisprezece, ci toţi membrii Bisericii; creştinul comu­ni­tăţii mateiene se recunoştea în aceşti „ucenici”, cum se cuvine să ne recunoaştem şi noi, astăzi, silindu-ne să primim şi să trăim în mod concret aceste minunate învăţături ale Mântuitorului.

Cuvântarea bisericească poate fi împărţită în două părţi. În partea întâi (v. 1-14), pornind de la ceea ce se poate numi o „acţiune parabolică” (un act pilduitor), anume faptul că Iisus cheamă la Sine un prunc şi îl pune „în mijlocul” ucenicilor, ni se atrage atenţia asupra îndatoririi de a avea o comportare prevenitoare, plină de atenţie, faţă de „cei mici”. Sensul expresiei este polivalent. „Cei mici” sunt, desigur, în primul rând, pruncii, pe care Mântuitorul ne îndeamnă să-i primim în numele Său (v. 5). Dar sunt şi „cei mici” din Biserică („care cred în Mine”, zice Iisus, v. 6), cei smeriţi, cei săraci sau aceia la care se referă Sfântul Apostol Pavel numindu-i „cei slabi” şi pe care „cei tari” trebuie să se ferească a‑i sminti în vreun fel (Rom, cap. 14; 15,1-7; I Cor, cap. 8).

Textul mateian cuprinde o ameninţare teribilă la adresa celor care-i smintesc pe „cei mici” (v. 6-7), care sunt oarecum „preferaţii” Tatălui ceresc (v. 10) şi pentru a căror mântuire a venit în lume Fiul Omului (v. 11).

Pilda cu oaia cea pierdută vine să ilustreze cum Însuşi Dumnezeu face totul ca să nu piară „vreunul dintr-aceştia mici” (v. 14). Partea a doua a cuvântării (v. 15-35) se referă mai ales la iertarea „fratelui” care a greşit (este vorba, deci, în primul rând, de relaţiile dintre membrii Bisericii): cum să-l îndreptăm pe cel greşit, prin mustrare frăţească, mai întâi între patru ochi, apoi, dacă nu ascultă, cu martori, instanţa ultimă fiind „Biserica” (v. 15-17); despre puterea de a lega şi de a dezlega (v. 18); un cuvânt oarecum rupt de context, despre puterea rugăciunii în comun, a „doi sau trei” adunaţi în numele lui Hristos (v. 19-20); apoi întrebarea lui Petru: de câte ori să iertăm celor ce ne greşesc (v. 21) şi răspunsul Mântuitorului, despre iertarea fără limite (v. 22), un răspuns ilustrat prin parabola cu datornicul nemilostiv, pe care am auzit-o în Evanghelia de astăzi (v. 23-35).

Învăţăturile acestei cuvântări sunt foarte clare, cum tot atât de clară este aplicabilitatea lor la viaţa Bisericii, de pretutindeni şi de totdeauna.

2. Cine este mai mare? În fruntea capitolului 18 stă o întrebare a ucenicilor: „Cine, oare, este mai mare în Împărăţia cerurilor?” (v. 1). Problema se punea, desigur, în Biserica primară, al cărei martor este evanghelistul care redă aceste cuvinte. Aşa cum se reflectă pe parcursul cuvântării, Biserica este o instituţie structurată ierarhic. Răspunsul Mântuitorului arată însă că întrebarea din v. 1 este pusă în mod greşit. Că nu a fi „mare” are vreo importanţă, ci a intra în Împărăţia cerurilor (a intra, adică, de pe acum, în ceea ce este Împărăţia cerurilor ca realitate prezentă; şi a intra în Împărăţia eshatologică, la sfârşitul veacurilor). Că, de fapt, este „cel mai mare în Împărăţia cerurilor” acela care „se va smeri pe sine ca pruncul acesta” (v. 4) şi că membrii Bisericii cu o anumită responsabilitate ierarhică trebuie să se ferească a sminti pe vreunul „din aceştia mici” şi, urmând pilda Tatălui ceresc (Păstorul din pilda cu oaia cea rătăcită), să caute cu tot dinadinsul recuperarea celui ce a greşit. Şi, iarăşi după pilda Tatălui ceresc, care ne-a iertat datoria imensă şi cu neputinţă de plătit de către noi a păcatelor noastre, fiecare trebuie să iertăm nelimitat greşelile fraţilor noştri.

3. „De şaptezeci de ori câte şapte”. Dacă prima parte a cuvântării cuprinde un avertisment aspru la adresa celor ce smintesc pe fraţi (v. 6-7), partea a doua se încheie cu un nou avertisment tot atât de aspru, adresat celor care nu iartă „din inimă” greşelile fraţilor (v. 35).

Problema iertării frăţeşti este nu numai extrem de importantă, ci şi de o permanentă actualitate în viaţa oricărei comunităţi creştine. Credincioşii sunt şi ei supuşi greşelii. Sfântul Efrem Sirul zice că în Biserică toţi sunt păcătoşi şi toţi sunt sfinţi. Sfinţi suntem prin harul lui Hristos. De multe ori însă răspunsul nostru este departe de a fi pe măsura harului sfinţitor de care ne împărtăşim. Greşim necontenit împotriva iubirii lui Dumnezeu; precum tot necontenit greşim împotriva iubirii frăţeşti. Avem nevoie de iertarea lui Dumnezeu, cum avem nevoie şi de iertarea fraţilor noştri. Ca unii pe care Dumnezeu ne-a iertat şi ne-a împăcat cu Sine în Hristos, ca unii care cerem mereu lui Dumnezeu iertarea păcatelor noastre, se cuvine ca şi noi să iertăm greşelile fraţilor noştri.

În două rânduri fusese deja expusă această învăţătură în Evanghelia de la Matei. Este vorba de două cuvinte din Predica de pe Munte (Mt, cap. 5-7). Primul este cel din Mt 5,23-26, unde Mântuitorul Hristos învaţă că nu se cuvine să-ţi aduci darul tău la altar decât după ce te-ai împăcat cu fratele tău, pilda care urmează, adică cea cu pârâşul care te târăşte în faţa judecătorului pentru datoria neplătită, încheindu-se cu un sever avertisment. Iar al doilea este însăşi a cincea cerere din Rugăciunea domnească: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12), cu comentariul pe care Mântuitorul ţine să-l adauge (cum nu o face pentru celelalte şase cereri ale rugăciunii): „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mt 6,14-15).

Desigur că Sfântul Apostol Petru ştia că trebuie să ierte greşeala fratelui său. Dar, întreabă el, care sunt limitele acestei iertări: „Doamne, de câte ori va greşi faţă de mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare până de şapte ori?” (v. 21). Rabinii iudei discutau şi ei în jurul acestei probleme. Întemeindu-se pe texte ca acela din Amos 2,4, unde este vorba de trei păcate ale lui Iuda, „ba chiar de patru”, ca acela din Iov 33,29, despre izbăvirea omului de către Dumnezeu de două sau de trei ori, sau ca acela din Fac 50,17, privind rugăciunea de iertare adresată lui Iosif de fraţii săi vinovaţi, cărturarii iudei credeau că se poate merge cu iertarea până la de trei ori. Spunând: „de şapte ori”, Apostolul crede că se încadrează îndeajuns în spiritul învăţăturii lui Hristos. Răspunsul lui Iisus arată cât de greşit este un astfel de mod de a concepe relaţiile frăţeşti. Reluând, în sens contrar, ideea din cântarea lui Lameh, după care actul ucigaş al lui Cain declanşează valuri de violenţă ce cresc la infinit: „Dacă pentru Cain va fi răzbunarea de şapte ori, apoi pentru Lameh de şaptezeci de ori câte şapte” (Fac 4,4), Domnul descoperă infinitul milostivirii revelate prin venirea în lume a Împărăţiei cerurilor: „Zis-a lui Iisus: nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte” (v. 22). De patru sute nouăzeci de ori! Ceea ce pare absurd. Avem aici, de fapt, demonstraţia prin reducere la absurd a imposibilităţii de a trata problema relaţiilor cu „fratele” (cu aproapele, în general) într‑un mod cantitativ.

4. Pilda datornicului nemilostiv. Pilda cu datornicul nemilostiv este cea mai bună ilustrare a celei de-a cincea cereri din rugăciunea Tatăl nostru, în care iertarea dumnezeiască fără de care nu ne putem mântui şi pe care o cerem mereu de la Tatăl ceresc este condiţionată de iertarea de către noi a greşelilor fraţilor noştri (membri ai Bisericii) şi, în general, ale semenilor noştri.

Această parabolă arată că în faţa lui Dumnezeu fiecare dintre noi nu este decât un datornic cu totul insolvabil. Cei zece mii de talanţi – o sumă uriaşă, ba chiar cu totul neverosimilă ca datorie a unui particular – arată că niciodată nu I-am putea plăti lui Dumnezeu ceea ce I se cuvine din partea noastră, ceea ce păcatul nostru I-a sustras din bunurile de o valoare nelimitată pe care ni le-a încredinţat. Iată adevărata noastră situaţie în faţa lui Dumnezeu! Faţă de omul păcătos, El arată însă o iubire, o generozitate fără limite şi mai presus de orice cuvânt omenesc. Judecata Sa este o judecată „împărătească”, de fapt o iertare „împărătească”. Judecata „împără­tească” transcende toate categoriile noastre juridice. Dreptatea lui Dumnezeu este cu totul altfel decât dreptatea noastră omenească. Ea se împlineşte în iertarea gratuită („în har sunteţi mântuiţi”, Ef 2,8) şi desăvârşită: „Iar stăpânul slugii aceleia, milostivindu-se de el, i-a dat drumul şi i-a iertat şi datoria” (v. 27). Precizarea din acest verset este foarte importantă pentru înţelegerea parabolei. Ni se arată astfel că izvorul iertării „împărăteşti” este mila. Acest izvor de nemărginită milă trebuie să se reverse şi în inima noastră şi din el se cuvine să dăruim cu aceeaşi nestinsă generozitate iertare fraţilor noştri: „Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slugă cu tine, precum şi eu am avut milă de tine?” – întreabă „omul-împărat” din parabolă.

5. O pildă a iertării neîmpărtășite. Mila şi iertarea dumnezeiască rămân, de atâtea ori – de cele mai multe ori –, neîmpărtăşite. Şi această parabolă, care ar putea fi numită parabola iertării neîmpărtăşite, ilustrează, într-un paralelism antitetic bulversant, brutalitatea relaţiilor dintre oameni, ba chiar dintre fraţii creştini, pentru „datorii” cu totul ridicole. Iertat de o datorie de zece mii de talanţi, omul nu poate să-l îngăduie pe fratele său care-i cere păsuire pentru o datorie neînsemnată, de numai o sută de dinari. Măcar că acesta îl roagă cu aceleaşi cuvinte cu care se adresa el însuşi, disperat, stăpânului său, atunci când trebuia ca el şi toţi ai săi să fie vânduţi la târgul de sclavi. „Doamne, îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti ţie tot” – zice marele datornic (v. 26), fără însă ca promisiunea sa să aibă vreo şansă de a fi împlinită; e o simplă vorbă rostită la disperare. „Îngăduieşte-mă şi îţi voi plăti”, îi zice, la rândul său, cel împreună slujitor cu el (v. 26), acesta făcând o promisiune pe care este sigur că o va şi putea împlini. Şi totuşi datornicul cel nemilostiv nu are nici un pic de milă. Ba, mai mult, se arată cu totul lipsit de dreaptă judecată: aruncându-şi datornicul în închisoare, nu face altceva decât să-l pună pe acesta în totală imposibilitate de a-şi plăti datoria.

6. „Credincioși” care nu știu ce-i iertarea. Cu tot atâta lipsă de milă şi cu tot atâta lipsă de dreaptă judecată se poartă şi astăzi atâţia dintre noi! Nu vorbesc de necredincioşi, nu vorbesc de cei ce n-au cunoscut Evanghelia! E destul să mergem într-o sală de tribunal, ca să vedem pe atâţia dintre „bunii credincioşi” târându-şi semenii – ba chiar rudele cele mai apropiate, de multe ori pe fraţii de aceeaşi mamă, şi chiar pe înşişi părinţii lor – în faţa judecătorilor şi, în stăruinţa de a-şi câştiga „dreptatea”, aducând împotriva lor, fără cea mai elementară frică de Dumnezeu şi ruşine de oameni, tot felul de învinuiri, care adeseori nu sunt altceva decât minciuni sfruntate şi calomnii.

Ce ură fără margini îşi arată soţul şi soţia care ajung la procesul de divorţ, călcând în picioare tot ceea ce a fost cândva frumos în unirea lor, batjocorindu-şi jurămintele pe care şi le-au făcut şi mai ales jurământul mare şi sfânt pe care l-au făcut împreună la Taina Sfintei Cununii, cu mâna pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, în faţa preotului, a naşilor şi a tuturor celorlalţi martori! Ce lipsă de cel mai elementar simţ omenesc arată unii ca aceştia faţă de propriii lor copii, semănând atâta amar şi suferinţă în fiinţa lor plăpândă!

E adevărat că nu toţi oamenii ajung pe la tribunale. Şi deşi numărul divorţurilor este atât de mare, nu toţi cei căsătoriţi ajung la divorţ. Şi totuşi, lipsa milei şi a iertării este atât de larg răspândită, ura din inimi atât de generală, familiile – chiar multe dintre familiile celor ce se consideră credincioşi – atât de mult tulburate de dispute şi neînţelegeri fără sfârşit, încât, luând seamă la toate acestea, nu numai că ne pierdem orice iluzie cu privire la neamul omenesc în ansamblu, dar vedem pusă sub un grav semn al întrebării însăşi situaţia celor credincioşi, situaţia lor personală, dar şi situaţia comunităţilor lor, a Bisericii din care ei fac parte. Oare nu planează asupra noastră a tuturor ameninţarea avertismentului din finalul acestei parabole: „Tot aşa şi Tatăl vostru Cel ceresc vă va face vouă, dacă nu veţi ierta – fiecare fratelui său – din inimile voastre” (v. 35)?

7. „Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă?”. Cât de rău a putut fi nemilostivul din această parabolă! Înţelegem de ce „s-au întristat foarte tare” ceilalţi slujitori atunci când l-au văzut pe unul dintre ei comportându-se cu atâta lipsă de milă, cu atâta nedreptate. Această întristare ne face să ne gândim la întristarea ucenicilor atunci când Iisus le-a vestit patima Sa (Mt 17,23), sau atunci când le-a descoperit că între ei se află un trădător (26,22); în toate aceste cazuri, evanghelistul foloseşte acelaşi verb grecesc (lupein). Această tristeţe este generată de contradicţia între ceea ce oamenii ar trebui să facă şi ceea ce ei fac, în mod concret.

Cum ar trebui să ne comportăm unii faţă de alţii, mai ales cum ar trebui să se comporte între ei fraţii în Hristos, ne-o spune acest cuvânt al Domnului: „Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă?…” (v. 33). În schimb, în totală contradicţie cu ceea ce ar trebui să fie, este ceea ce se face de fapt, este situaţia concretă între oameni, situaţia concretă din sânul însuşi al comunităţilor creştine, o situaţie marcată profund – atunci ca şi acum – de „sminteala” lipsei de milă şi de iubire de fraţi: „Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala” (Mt 18,7). Textul mateian arată însă, în continuare (v. 8-9), că făcătorul de sminteli se sminteşte în primul rând pe el însuşi; de unde îndemnul de a tăia şi de a arunca de la tine ceea ce te sminteşte (chiar „mâna ta”, sau „piciorul tău”, sau „ochiul tău”), ca nu cumva din pricina lor „să fii aruncat în gheena focului”. Tot aşa, datornicul nemilostiv este astfel nu numai faţă de fratele său, ci el este nemilostiv şi fa­ţă de sine însuşi, căci pune stavilă milei dumnezeieşti; refuzând să o împărtăşească altora, o împiedică, în acelaşi timp, să se re­verse în inima sa, să ia chip şi trup în fiinţa sa.

Ca unii care ne numim creștini, se cuvine să avem conştiinţa iertării noastre în Hristos. Încheierea pildei din Evanghelia de astăzi ne arată însă că întreaga viaţă a omului iertat rămâne supusă judecăţii finale, adică „definitive”, atunci când Dumnezeu „va răsplăti fiecăruia după faptele sale” (Mt 16,27). Dar să nu ne amăgim! Pilda ne spune, de fapt, că fiecare este judecat încă de pe acum, după felul în care primeşte şi împărtăşeşte fraţilor iertarea primită de la Tatăl ceresc. În măsura în care fiecare iartă fratelui său, „din inimă”, aşa cum iartă Dumnezeu, în aceeaşi măsură iertarea, la care Tatăl ceresc are întotdeauna iniţiativa şi întâietatea, se împlineşte în comunitate şi în fiecare dintre cei care o împărtăşesc fraţilor lor. Numai trăind această părtăşie a iertării descoperim profunzimea cererii din Tatăl nostru: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri” (Mt 6,12); şi, în acelaşi timp, percepem adevărul dumnezeiesc al Fericirii a V-a: „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui” (Mt 5,7).

PR. PROF. DR. VASILE MIHOC
LUMINA EVANGHELIEI
Exegeze la Evangheliile duminicale
Editura Agnos

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!