Chemarea şi misiunea Oastei Domnului

Lucrarea Oastei Domnului este, prin duhul şi prin slujba ei, o lucrare profetică. O mişcare duhovnicească, un misionarism voluntar, o trezire evanghelică, vie şi mărturisitoare, numai în slujba duhului profetic din Biserica Domnului Iisus Hristos.

Specificul ei, trăsătura ei puternică, chemarea ei divină, nu sunt amestecate cu treburile preoţiei. Ea nu practică, nici nu discută, nu schimbă şi nici nu înlocuieşte nimic din cele ce ţin de preoţie. Respectă şi împli­neşte Sf. Taine ale Bisericii, tot ce este poruncit şi aşezat ca dogmă în Biserică. Neînlocuind valoarea dogmelor cu nimic ea nu s-a îndepărtat niciodată şi nu se va îndepărta de împlinirea şi a celor văzute. Fără a nega nimic din importanţa şi trebuinţa acestora în viaţa de credinţă, le recu­noaşte pe toate.

Dar Lucrarea Oastei Domnului, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel – Sfântul Oastei, cum l-a numit Părintele Iosif – n-a fost trimisă „să boteze”… nici să cunune… nici să împartă Cina Domnului, nici să împlinească alte forme de felul acestora care ţin numai de slujba preoţească. Pe acestea, singură preoţia este chemată, este învestită şi este rânduită a le împlini. Iar noi, ceilalţi, trebuie, în privinţa lor, să respectăm pe acei care au chemarea aceasta, împlinin­du-ne datoria faţă de ele, după porunca Sfintelor Scripturi, oriunde este locul şi oricând este vremea rânduită acestora.

Chemarea şi misiunea Oastei Domnului, ca Lucrare în slujba duhului profetic din Biserică, nu este alta şi nu trebuie să fie niciodată alta, decât „aflarea şi vestirea lui Iisus cel Răstignit”. Trezirea sufletelor din moartea şi somnul păcatului şi aducerea lor la o viaţă vie în Hristos, în duhul şi porunca Evangheliei Mântuitorului. Vestirea naşterii din nou şi tră­­irea în totul, cu fapta, în Hristos. Această vestire va da vieţii pământeşti cea mai vrednică şi mai frumoasă împlinire, iar vieţii din veacul viitor feri­cirea şi slava veşnică.

Această vestire este toată slujba şi chemarea Oastei. Nimic mai mult decât acestea şi nimic mai puţin.

Aşa ne-a spus, din partea lui Dumnezeu, omul ales şi trimis de El, care a venit cu această solie de Sus!

Oricine a vrut să facă mai mult a căzut în cursa literei care omoară, în ghearele leului formalist şi superstiţios.

Oricine a vrut să facă mai puţin a căzut în cursa cealaltă, în gura şi în colţii ursului sectar, la fel de ucigaş.

Calea adevăratei mântuiri este îngustă, după cum spune Domnul Iisus. Este ca o muchie de plai între două prăpăstii. Oricine nu veghează, uşor cade în una sau în cealaltă.

Este ca o trecere printre două fiare care sunt legate foarte aproape de cale. Numai dacă te ţii totdeauna treaz şi drept prin mijlocul acestei căi, nu te pot apuca şi sfâşia nici leul şi nici ursul.

Să nu fim înţeleşi greşit nici de către unii, nici de către alţii. Nu vrem să spunem decât ceea ce se aude şi se înţelege. Să fim iertaţi însă dacă n-am putut fi atât de limpezi în cuvinte, pe cât am fost în gânduri.

Şi mai spunem încă o dată că aceste două slujbe din Biserică sunt surori. Şi că ele trebuie să se ajute una pe cealaltă, după cum se ajută cele două mâini date de Dumnezeu aceluiaşi trup.

În vremile binecuvântate ale Bisericii lui Hristos, aşa a şi fost…

Dar vremile şi perioadele acestea din istoria Bisericii, cel puţin până astăzi, parcă au fost prea rare şi au ţinut un timp prea scurt. Aceste două mâini ale Trupului lui Hristos au colaborat armonios numai de prea puţine ori. Dar, în vremile când au colaborat fericit, slava lui Dumnezeu s-a revărsat ca un fluviu ceresc peste istoria omenirii şi peste viaţa ei.

Vremile Sfântului Ioan Gură de Aur şi ale celorlalţi Sfinţi Părinţi au fost astfel de vremi.

Încă o dată: să facem bine deosebirea aceasta voită de Dumnezeu. Şi să luptăm pentru armonia dintre aceste două chemări duhovniceşti, pentru a nu se ajunge vreodată la un conflict între ele. Nici preoţia să nu nesocotească, sau să înlăture, sau să prigonească profeţia, nici profeţia să nu se amestece sau să dispreţuiască slujba preoţiei. Fiecare dintre acestea două, cunoscându-şi şi împlinin­du-şi datoria şi chemarea ei în Hristos, să o respecte, să o iubească şi să o sprijine frăţeşte şi pe cealaltă, spre a şi-o putea împlini cât mai bine pe a ei şi aceasta. Căci una este a lui Hristos pentru popor, cealaltă este a poporului pentru Hristos. Nici una nu poate sluji bine lui Hristos fără cealaltă.

Atât profetul, cât şi preotul, amândoi vor avea odată de dat seama în faţa lui Dumnezeu de felul cum şi-au împlinit această slujbă primită de la El.

Aşa ar fi trebuit să fie şi practic totdeauna în Biserica lui Hristos Domnul. Dar n-a fost totdeauna aşa.

Duhul profetic, folosindu-se şi de laici, nu numai de preoţi, încă din Vechiul Testament a fost aproape totdeauna prigonit de către duhul preotic. Cei mai mulţi dintre profeţii Domnului au avut de suferit chinuri şi moarte mai ales din pricina duhului preotic, îndepărtat de la adevărata lui chemare şi orb faţă de adevărata sa datorie.

Căzut în păcatul lăcomiei şi al desfrâului, acest duh a prigonit mereu pe celălalt, cu gelozie şi ură… Patimile şi moartea Domnului nostru Iisus Hristos, Care a fost osândit de duhul preotic, sunt cea mai cutremurătoare mărturie de­‑  spre acest dureros adevăr. Ale urmaşilor Săi, apostolii, la fel. Şi la fel este până astăzi. Viaţa şi moartea Părintelui Iosif ne sunt cea mai apropiată şi mai dureroasă mărturie în privinţa aceasta.

Iată, în acest fel se explică şi conflictul de la Oastea Domnului. Din această gelozie şi ură a duhului preotic împotriva duhului profetic din Biserica noastră, au izbucnit frământările şi luptele despre care vorbim şi vom mai vorbi în cursul acestei istorii şi istorisiri.

În noi înşine, după cum am mai spus, conflictul dintre aceste două duhuri şi slujbe izbucneşte adesea. Când biruie duhul profetic, atunci umblăm după lucrurile de sus (Colos. 3, 1). Şi câtă vreme trăim şi lucrăm în acest duh, făcând cu dragoste şi cu putere slujba lui, mereu avem har şi rod sfânt, atât înăuntrul nostru, cât şi în afară.

Dar, îndată ce ne biruie duhul celălalt, care vine cu gândul şi cu ispita umblării după foloasele pământeşti, ni se duce toată puterea şi bucuria inimii şi vin în locul lor gelozia, lăcomia, egoismul, ura…

Să tragem, din cele de mai sus, învăţătura mântuitoare.

Ceea ce este născut din Dumnezeu n-are moarte. Ceea ce a hotărât Dumnezeu nu se nimiceşte. Ceea ce voieşte Dumnezeu se va împlini neapărat. Nimeni şi nimic nu poate zădărnici o lucrare pe care vrea Dumnezeu să o facă. Oamenii lumeşti şi duhul cel rău pot aşeza în calea unei astfel de lucrări multe curse şi piedici, pot să o întârzie sau să o slăbească uneori, pentru o vreme, dar până la urmă oamenii vor fi înlăturaţi, piedicile măturate, iar torentul pornit de Hristos va învinge.

De la izvor şi până la mare, câte piedici nu stau în calea unui fluviu! Dar el tot ajunge acolo, biruind totul. Uneori vin în cursul lui cotituri, alteori mlaştini, alteori stânci, însă nimic nu-l va putea opri căci Dumnezeu l-a făcut să fie viu şi curgător.

Oamenii se duc, vremurile se schimbă, ce este pământesc trece. Dar planu­rile lui Dumnezeu şi scopurile Sale cu lucrările Lui se vor împlini negreşit.

Dacă în vremurile mari şi în ocaziile unice ale istoriei nu se întâlnesc şi oameni pe măsura acestora, vremurile mari trec fără minuni şi ocaziile unice se pierd fără folos.

Dar fiecare experienţă îmbogăţeşte pe cel înţelept şi fiecare nereuşită creează o nouă speranţă celui credincios.

Ne rugăm lui Dumnezeu ca experienţa trecutului Oastei să îmbogăţească înţelepciunea celor viitori din ea, spre a şti să folosească mai bine orice timp dat şi orice prilej potrivit, în scopul izbânzii lui Hristos, pentru transformarea fericită a Bisericii Sale şi a lumii Lui. Şi pentru prevenirea şi ocolirea ispitelor care şi în viitor vor fi aşezate de Satana în calea Lucrării Domnului Iisus, spre a o abate de la drumul ei rânduit de El, ca şi în trecut.

Măcar din greşelile făcute de oamenii prea mici ai unor vremuri mari şi de fiinţele prea obişnuite ale unor ocazii unice în istorie să înveţe cei care sunt şi cei care vin. Ca să nu mai cadă în aceleaşi greşeli în care au căzut aceia.

Acesta şi este marele scop al celor scrise şi descrise în cartea aceasta.

O, Marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos! Pentru slava Ta veşnică şi pentru împlinirea planului Tău mântuitor, Te rugăm să-Ţi reverşi puternic Duhul Tău cel Sfânt peste lucrarea profetică a Oastei Tale din Biserica Ta.

Fă ca duhul acestei Lucrări sfinte, acest smerit sol şi mărturisitor al Tău, să-şi poată împlini fericit lucrarea pentru care l-ai trimis pe pământul nostru, în Biserica noastră, în ţara noastră şi în vremurile noastre, prin acela pe care l-ai rânduit pentru această Lucrare, în slujba Jertfei şi a mărturisirii Tale. Şi care a dat în faţa noastră cea mai înaltă dovadă şi cel mai neîndoios semn al apostoliei sale, prin cea mai cutremurătoare jertfire de sine, spre triumful cauzei Tale şi împlinirea soliei lui.

Iar nouă, celor în faţa şi în zilele cărora s-au petrecut şi se petrec toate acestea, ajută-ne să putem înţelege sensul lor şi să putem împlini din tot sufletul nostru voia Ta cu ea şi cu noi.

Fă să ajutăm cu tot ce avem şi cu tot ce putem, cât mai grabnic, la vestirea Evangheliei Tale peste tot pământul şi în toate sufletele.

Ajută-ne ca astfel să ne putem lucra până la capăt mântuirea sufletelor noastre şi noi, toţi acei pe care ne-ai rânduit Tu să ne aflăm de la Tine mântuirea în această Lucrare a Oastei Tale. Până va veni Împărăţia Ta la noi sau vom merge noi la ea.

Căci a Ta, Dumnezeul nostru, este Împărăţia, puterea şi mărirea: a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

Istoria unei jertfe / Traian Dorz – Sibiu: Oastea Domnului, 2012, vol. 2